USL, colosul aflat la putere, se clatină sub asaltul străzii nemulțumite de atitudinea lui în chestiunile Roșia Montană și gazele de șist. În interiorul său, cei doi piloni majori, PSD-ul și PNL-ul, se află deja într-o opoziție surdă, cu conotații identitare. În ciuda reafirmării unității - bazată în principal pe dorința comună de înlăturare a președintelui Băsescu - fiecare partid component își caută soluția pentru rezolvarea intereselor proprii. PSD-ul a racolat destui parlamentari (de la eșuatul PPDD) pentru a putea guverna fără sprijinul PNL-ului. Doar dificultățile pe care - inevitabil - le va aduce iarna îl mai mențin într-o alianță ce scârție din toate încheieturile. Pentru PSD, partidul liberalilor va fi un bun țap ișpășitor, înaintea ciclului de alegeri, când mizeria iernii va fi decontată. Este clar pentru cei mai mulți că PSD-ul va merge cu un candidat propriu la prezidențiale. Vom vedea, în funcție de jocurile interne și regruparea baronială, dacă acesta va fi sau nu Victor Ponta. PNL-ul s-ar putea trezi, în ultimul moment, cu un candidat carismatic, Crin Antonescu, ce nu-l mai reprezintă și nu mai are șanse prezidențiale. Singurul lui merit - pentru PNL - va fi atunci negocierea sprijinului său pentru unul din candidații - de stânga sau de dreapta - ajunși în turul secund al prezidențialelor. Dar va avea, oare, dreapta un candidat unic?
Întrebarea este legitimă și stringența răspunsului, evidentă. În acest moment, dreapta se prezintă extrem de divizată și contradictorie. Opoziția pe față la "sistemul" impus de USL a revenit mai mult președintelui Traian Băsescu decât formațiunilor dreptei. Dacă "lovitura de stat" pusă - cu inconștiență politică - la cale de USL în 2012 ar fi reușit, nimeni n-ar mai fi mișcat în front. Băsescu a obligat electoratul, orbit de propaganda agresivă a mediei USL-iste (în special Antena 3), să realizeze că între promisiunile poleite ale noii puteri și realitate este o distanță uriașă. Mișcările de stradă (cărora iarna le-ar putea adăuga o tentă socială mai marcată) sunt o dovadă că oamenii mințiți au început să se trezească. În același timp, ele au oferit dreptei înfrânte în alegeri timpul necesar pentru reorganizare și refacere identitară. Numai că dreapta și-a ratat răgazul, adâncindu-și diviziunea și conflictele interne. În fond, după zdrobitoarea înfrângere electorală de la ultimele parlamentare, ea avea - și are - doar două căi: fie o "unitate monolitică", prin care să susțină alternative unice la proiectele și deciziile puterii; fie o construcție inedită, cu oameni noi, detașați de tarele actualei clase politice. Sprijinul prezidențial, discret, după lege, i-ar fi asigurat "muniția" pentru bătălia cu absolutismul USL-ist, scoțând - concomitent - în evidență situația tragică în care a ajuns PNL-ul, complet anihilat - din dorința aprigă a șefului său de a fi președinte - în masa PSD-istă.
Timpul scurt până la alegerile din 2014 nu putea permite dreptei o reconstrucție din temelii. Eșecul - practic - anunțat al unor construcții de genul PMP sau Forța civică (ce nu depășesc impactul electoral de 5%) arată că alegătorii români nu au ajuns încă la concluzia necesității reînnoirii totale a clasei politice. În ciuda anunțului că nu vor lucra cu politicieni consacrați, ambele formațiuni au achiziționat parlamentari și demnitari aflați în funcție în fosta guvernare a dreptei, demonstrând astfel că, pe scena publică românească, noul are un drum lung de la formă la fond. Dreapta nu are, în plus, un "comunicator mediatic" de talia celui al stângii, mediile deschise spre ea fiind parazitate de idiosincrazii, partizanate inutile, preconcepții. Dreapta a rămas, ca partid reprezentativ, doar cu PDL-ul, "mașinăria" ce a guvernat țara și l-a dus pe Traian Băsescu la Președinție. PDL-ul a rămas însă un partid românesc "clasic", adică o grupare politică axată pe o anume viziune definitorie, cu o anume clientelă, ce speră - normal - la satisfacerea propriilor interese. PDL-ul s-a uzat dur, în trecuta guvernare, când criza - pentru care cabinetul Boc a găsit, totuși, remedii, - l-a obligat să limiteze satisfacerea aspirațiilor propriei clientele, ba chiar a amendat-o prin intervenția imparțială a Justiției. Spre deosebire de noile formațiuni ale dreptei, PDL-ul este însă un partid cu infrastructură națională (comparabil doar cu PSD-ul și alienatul PNL), nucleul dur al electoratului său rămânându-i fidel. Într-o adevărată reconstrucție a dreptei, el este inconturnabil.
După trecuta înfrângere electorală, PDL-ul și-a schimbat, în manieră logică, garnitura conducătoare și s-a îndepărtat de mentorul său de la Cotroceni. Traian Băsescu, aflat la încheierea celui de-al doilea mandat prezidențial, a fost atât de hulit de adversarii săi politici (pentru că a sprijinit funcționarea independentă a Justiției) încât PDL-ul - condus acum de Vasile Blaga - a căutat, firesc, să nu adauge decontul prezidențial la cel al guvernării Boc. După ezitări, legate de consultarea filialelor și de reorganizarea aparatului propagandistic (ezitări sesizate în "inerția" la primele manifestări ale colosului parlamentar USL), PDL-ul a optat pentru soluția propulsării la candidatura prezidențială a unui "om nou", Cătălin Predoiu, fost ministru liberal al Justiției, detașat de trădarea identitară PNL-istă și deschis spre susținerea proiectelor PDL-iste actuale. Soluția, care a mai fost încercată cu succes (cazurile Stolojan și V. Stoica) îi exonera pe V. Blaga și pe apropiații săi de interese mult prea politicianiste în administrarea partidului. În plus, V. Blaga a avut înțelepciunea de a nu-și exclude concurenții, ba chiar de a-i promova pe câțiva (cazul Monica Macovei), în așa-numitul "cabinet din umbră", menit să răspundă punctual și specializat măsurilor administrative USL-iste. PDL-ul a început să urce în sondaje, dovedind că este realmente forța motrice a dreptei. Aspirația de a regrupa "sub mantaua proprie" celelalte formațiuni din zonă este - în situația dată - firească, elementară.
Dreapta ar putea avea o revenire efectivă, dacă orgoliile (și frustrările) liderilor din celelalte grupări ar fi depășite pentru scopul comun. O fuziune (prin absorbție sau nu) a dreptei în PDL ar obliga PNL-ul (ce va fi debordat din USL) să-și regândească destinul și - cu o nouă conducere - să-și regăsească vocația de dreapta. Chiar și Traian Băsescu (ce va rămâne actor politic și după 2014) va trebui să-și modereze atacurile la adresa partenerilor potențiali (Blaga, Predoiu, MRU) înțelegând că alegerile viitoare nu sunt ultimele, dar pot marca esențial evoluția dreptei.