De câteva zile, culeg mere din grădina copilăriei, unde mai sunt doar câţiva meri. Aş vrea să nu se mai termine niciodată culesul şi fac tot ce pot ca să amân clipa aceea în care pomii vor rămâne pustii, sub ceţurile dese şi reci. Toamna caldă se retrage, încet, pe dealurile aprinse de incendiul frunzelor de unde vor coborî, în curând, şi primele brume.
Merii cu nume de prunci
Atunci, demult, când s-a închegat gospodăria bunicilor, din doi în doi ani, adică în anii în care i s-au născut feciorii, Bunicul Nicolaie se ducea toamna târziu în pădure şi căuta pui de meri sălbatici, pe care-i scotea cu rădăcini cu tot, din pământ, şi-i aducea acasă. Îi lăsa o noapte să se odihnească şi-a doua zi îi răsădea în grădina lui, vecină, şi ea, cu pădurea. Pentru fiecare băiat născut, a plantat câte un măr. Şi fiecare măr a purtat de-atunci încolo, până azi, numele pruncului pentru care a fost sădit şi lângă care a crescut. Nu era de mirare, aşadar, s-o aud pe Buna, trimiţându-mă să culeg merele căzute din mărul Vasile ori să strâng frunzele uscate ale pomului Viorel. Nu era de mirare s-o aud cum, după vreo furtună de vară, îl căinează pe Ilie, că i s-au rupt crengile cele mai pline de poame, ori pe Mihai, că vântul i-a scuturat merele necoapte încă.
De-a lungul anilor, la fel ca şi oamenii, merii din grădina Bunii s-au purtat fiecare după cum îi era felul, unii mai timizi, aşezaţi şi mai discreţi, alţii impetuoşi, puternici, viguroşi, vrând să cuprindă în crengile lor tot cerul grădinii.
Până să ajungă la rod, Bunicul a altoit, pe rând, merii sălbatici cu soiuri bune, aduse din livezile dinspre Sătmar: ionatane, parmene delicioase, goldăne aurii şi multe altele, pe care n-am ştiut şi nu ştiu nici acum exact cum le cheamă, dar mi le amintesc şi le recunosc atunci când le văd prin pieţe. Şi pentru că erau din soiuri diferite, merele se coceau pe rând, începând cu mijlocul lunii septembrie, până în noiembrie, târziu, "noiembrie pe urmă", cum se zicea. Şi asta era o mare bucurie, căci atâta cât ţinea toamna, vedeai cum se adună soarele în fructe, aurind, înroşind, îngălbenindu-le pe rând, făcându-le tot mai grele, de la o zi la alta.
Bunicul a plantat şi alţi meri în grădina lui, dar nu le-a mai dat nume, ei au crescut oarecum fără să fie băgaţi în seamă, fără să li se dea o atenţie deosebită. Erau ca soldaţii de rând, într-o armată imperială. Doar în anii în care vreunul din ei făcea poame mai multe, lăsându-şi ramurile grele către pământ, poate numai atunci erau priviţi cu oarecare mirare. Cu mirare, că uite, totuşi, un oarecare, un necunoscut, a îndrăznit să aibă mai multe roade decât cei patru meri făloşi, cu nume de feciori.
Aşa s-a întâmplat într-o toamnă secetoasă, după o vară şi mai secetoasă şi uscată, când unul dintre merii fără nume, unul mai de la marginea grădinii, a fost singurul care şi-a adunat, numai el ştie cum, toate sevele în nişte mere uriaşe. Nu multe, dar de o frumuseţe neobişnuită. Toţi ceilalţi meri erau încărcaţi de mere mici, pipernicite, aproape stafidite de uscăciunea din aer. Numai el, mărul acela, a ştiut cum să-şi tragă de sub pământul uscat puterea, iar merele lui n-au ajuns în vasele de dulceaţă, la uscat în cuptor ori în lădiţele de marmeladă, ci au vegheat toată iarna, de pe dulapul din camera cea mare, de oaspeţi, ca o coroană vie a toamnei.
Merele cântăreţe
În grădina copilăriei, părăsită acum, merii bătrâni au crengile răsucite şi trunchiurile groase, găurite de vreme. Încă mai fac mere, puţine, e adevărat, dar la fel de parfumate ca în amintirile mele cele mai vechi. Primele între preferate erau mici, parcă turtite puţin, foarte zemoase şi pocneau atunci când le îmbucai. În mărul din spatele casei, creşteau altele, mult mai mari, cu miez făinos oarecum, care se umpleau de furnici dacă erau lăsate căzute în iarbă, căci şi furnicilor le plăcea miezul lor dulceag şi aromat. Pe mărul din capătul holdei se coceau mere cu coaja verzuie, subţire, transparentă cumva, lucioasă tare, lângă el creştea parmenul ce avea mere aurii, atât de aromate, încât îţi rămânea în gură gustul lor multă vreme după ce le mâncai. Mai încolo, pe coastă, era mărul nemţesc, cu mere mari, verzi, de iarnă, din acelea cu coaja groasă şi tare, care se înmuiau numai târziu de tot, de-abia prin ianuarie. De multe ori, ca să le grăbească înmuierea şi coacerea, Buna le punea în lădiţe cu fân. Dormeau acolo câteva săptămâni şi fânul se umplea de aroma lor. Iarna, când se aducea în casă câte o lădiţă, îţi venea să dormi în fânul acela şi să visezi. Cred că Buna gândea la fel ca şi mine, căci nu arunca fânul, după ce merele erau mâncate, ci mă trimitea să i-l dau Matronei, bivoliţa cea blândă şi grăsană, care-l mânca pofticioasă, de cum i-l puneam dinainte. Mai erau în grădina Bunii nişte mere care semănau cu un bot alungit de iepure, unele galbene, altele roşii-arămii şi, în mărul de lângă poartă, creşteau unele micuţe şi rozalii, cu miezul acrişor, cu care Buna umplea plăcinte. În mod ciudat, cele mai urâte mere, urâte pe dinafară, cu o coajă verzui-gălbuie, aspră şi noduroasă, aveau carnea cea mai albă şi zemoasă. Le chema renete şi ştiam că Bunicul a adus altoiul lor dintr-un sat ce se cheamă Trestia. Reginele livezii erau însă ionatanele parfumate, care umpleau un şir întreg de meri plantaţi ca mejdă, graniţă între grădina de zarzavaturi şi locul în care creştea trifoiul. Îmi vin în minte şi alte mere, pe care le primeam cu mare bucurie, căci "cântau" pe mai multe voci. Atunci când le scuturai, puteai să auzi seminţele mişcându-se în căsuţele lor. Mere din acestea cântăreţe îmi aducea moşul Chimu, ca să îmi dea de lucru cu ele şi să nu fiu atentă când îi propunea Bunii să se mărite cu el, la mulţi ani după ce a murit Bunicul.
Când se culegeau merele, în fiecare măr se lăsau câteva pe crengi, pentru păsările care nu plecau în ţările calde, dar şi pentru cei plecaţi în altă lume, ca să le lumineze calea înapoi, pe cărările cerului.
Mere îngheţate mâncau uncheşii când se adunau când la unul, când la altul, în serile de iarnă, ca să cureţe ştiuleţii de porumb de pănuşi. Beau câte un păhărel de rachiu tare şi apoi "se stâmpărau" cu câte un măr adus de-afară, ţinut anume în frig, ca să îngheţe pe jumătate. Am încercat şi eu, în copilărie, să mănânc mere îngheţate, dar, de fiecare dată, răceala lor îmi "curenta" dinţii. Îmi plăceau mai mult merele coapte pe marginea şporiului din bucătărie sau acelea ţinute la cuptor, umplute cu dulceaţă de nuci verzi, pe care le primeam când Buna avea vreme să le pregătească, la vreo ocazie mai deosebită. Ce minunăţie! Nici nu se poate povesti mai departe!
Ţidăra
Între meri, aerul e mai curat şi mai bun, îmi spunea Buna, atunci când mă trimitea să mă joc printre ei şi, cu siguranţă, aşa era, un aer mai bun şi mai tare, care-mi dădea putere şi-mi înroşea obrajii, precum soarele rotunjea merele. Acolo, printre meri, am învăţat de la un pom bătrân tare că şi încăpăţânarea poate fi bună la ceva. Era unul dintre primii meri sălbatici aduşi din pădure de Bunicul. Ca şi în cazul celorlalţi, a urmat altoirea, numai că mărul sălbatic a refuzat altoiul, nu l-a primit, nu l-a hrănit şi acesta s-a uscat. Au urmat apoi câţiva ani în care Bunicul l-a altoit în fiecare primăvară, dar tot degeaba. Mărul se încăpăţâna şi nu voia să primească altoiurile. Aşa că, până la urmă, mărul a crescut mare şi frumos, dar a rămas tot sălbatic, şi face şi azi mere mici, acre, acre, care sunt bune doar pentru oţet ori pentru "ţidără", un fel de cidru autohton, care fermentează dacă e pus cu miere într-un butoiaş în pivniţă. Dacă bei ţidără, te furnică pe limbă şi te răcoreşte, ca şi cum ai sta în vânticelul acela neliniştit, care trece uneori grăbit printre crengile de măr.
Poveşti de adormit merele
Culeg mere, de câteva zile, din grădina copilăriei. Câteva ionatane, vreo două parmene, nişte renete, voi strânge, poate, cel mult un coş, căci merii bătrâni nu mai au putere să dea roadă bogată. Le voi pune în camera mea, unde vor sta ca o coroană vie a toamnei. Sunt sigură că bucuria de a le vedea mă va ajuta să trec cu bine şi de iarna aceasta.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
