De câteva zile, culeg mere din grădina copilăriei, unde mai sunt doar câțiva meri. Aș vrea să nu se mai termine niciodată culesul și fac tot ce pot ca să amân clipa aceea în care pomii vor rămâne pustii, sub cețurile dese și reci. Toamna caldă se retrage, încet, pe dealurile aprinse de incendiul frunzelor de unde vor coborî, în curând, și primele brume.
Merii cu nume de prunci
Atunci, demult, când s-a închegat gospodăria bunicilor, din doi în doi ani, adică în anii în care i s-au născut feciorii, Bunicul Nicolaie se ducea toamna târziu în pădure și căuta pui de meri sălbatici, pe care-i scotea cu rădăcini cu tot, din pământ, și-i aducea acasă. Îi lăsa o noapte să se odihnească și-a doua zi îi răsădea în grădina lui, vecină, și ea, cu pădurea. Pentru fiecare băiat născut, a plantat câte un măr. Și fiecare măr a purtat de-atunci încolo, până azi, numele pruncului pentru care a fost sădit și lângă care a crescut. Nu era de mirare, așadar, s-o aud pe Buna, trimițându-mă să culeg merele căzute din mărul Vasile ori să strâng frunzele uscate ale pomului Viorel. Nu era de mirare s-o aud cum, după vreo furtună de vară, îl căinează pe Ilie, că i s-au rupt crengile cele mai pline de poame, ori pe Mihai, că vântul i-a scuturat merele necoapte încă.
De-a lungul anilor, la fel ca și oamenii, merii din grădina Bunii s-au purtat fiecare după cum îi era felul, unii mai timizi, așezați și mai discreți, alții impetuoși, puternici, viguroși, vrând să cuprindă în crengile lor tot cerul grădinii.
Până să ajungă la rod, Bunicul a altoit, pe rând, merii sălbatici cu soiuri bune, aduse din livezile dinspre Sătmar: ionatane, parmene delicioase, goldăne aurii și multe altele, pe care n-am știut și nu știu nici acum exact cum le cheamă, dar mi le amintesc și le recunosc atunci când le văd prin piețe. Și pentru că erau din soiuri diferite, merele se coceau pe rând, începând cu mijlocul lunii septembrie, până în noiembrie, târziu, "noiembrie pe urmă", cum se zicea. Și asta era o mare bucurie, căci atâta cât ținea toamna, vedeai cum se adună soarele în fructe, aurind, înroșind, îngălbenindu-le pe rând, făcându-le tot mai grele, de la o zi la alta.
Bunicul a plantat și alți meri în grădina lui, dar nu le-a mai dat nume, ei au crescut oarecum fără să fie băgați în seamă, fără să li se dea o atenție deosebită. Erau ca soldații de rând, într-o armată imperială. Doar în anii în care vreunul din ei făcea poame mai multe, lăsându-și ramurile grele către pământ, poate numai atunci erau priviți cu oarecare mirare. Cu mirare, că uite, totuși, un oarecare, un necunoscut, a îndrăznit să aibă mai multe roade decât cei patru meri făloși, cu nume de feciori.
Așa s-a întâmplat într-o toamnă secetoasă, după o vară și mai secetoasă și uscată, când unul dintre merii fără nume, unul mai de la marginea grădinii, a fost singurul care și-a adunat, numai el știe cum, toate sevele în niște mere uriașe. Nu multe, dar de o frumusețe neobișnuită. Toți ceilalți meri erau încărcați de mere mici, pipernicite, aproape stafidite de uscăciunea din aer. Numai el, mărul acela, a știut cum să-și tragă de sub pământul uscat puterea, iar merele lui n-au ajuns în vasele de dulceață, la uscat în cuptor ori în lădițele de marmeladă, ci au vegheat toată iarna, de pe dulapul din camera cea mare, de oaspeți, ca o coroană vie a toamnei.
Merele cântărețe
În grădina copilăriei, părăsită acum, merii bătrâni au crengile răsucite și trunchiurile groase, găurite de vreme. Încă mai fac mere, puține, e adevărat, dar la fel de parfumate ca în amintirile mele cele mai vechi. Primele între preferate erau mici, parcă turtite puțin, foarte zemoase și pocneau atunci când le îmbucai. În mărul din spatele casei, creșteau altele, mult mai mari, cu miez făinos oarecum, care se umpleau de furnici dacă erau lăsate căzute în iarbă, căci și furnicilor le plăcea miezul lor dulceag și aromat. Pe mărul din capătul holdei se coceau mere cu coaja verzuie, subțire, transparentă cumva, lucioasă tare, lângă el creștea parmenul ce avea mere aurii, atât de aromate, încât îți rămânea în gură gustul lor multă vreme după ce le mâncai. Mai încolo, pe coastă, era mărul nemțesc, cu mere mari, verzi, de iarnă, din acelea cu coaja groasă și tare, care se înmuiau numai târziu de tot, de-abia prin ianuarie. De multe ori, ca să le grăbească înmuierea și coacerea, Buna le punea în lădițe cu fân. Dormeau acolo câteva săptămâni și fânul se umplea de aroma lor. Iarna, când se aducea în casă câte o lădiță, îți venea să dormi în fânul acela și să visezi. Cred că Buna gândea la fel ca și mine, căci nu arunca fânul, după ce merele erau mâncate, ci mă trimitea să i-l dau Matronei, bivolița cea blândă și grăsană, care-l mânca pofticioasă, de cum i-l puneam dinainte. Mai erau în grădina Bunii niște mere care semănau cu un bot alungit de iepure, unele galbene, altele roșii-arămii și, în mărul de lângă poartă, creșteau unele micuțe și rozalii, cu miezul acrișor, cu care Buna umplea plăcinte. În mod ciudat, cele mai urâte mere, urâte pe dinafară, cu o coajă verzui-gălbuie, aspră și noduroasă, aveau carnea cea mai albă și zemoasă. Le chema renete și știam că Bunicul a adus altoiul lor dintr-un sat ce se cheamă Trestia. Reginele livezii erau însă ionatanele parfumate, care umpleau un șir întreg de meri plantați ca mejdă, graniță între grădina de zarzavaturi și locul în care creștea trifoiul. Îmi vin în minte și alte mere, pe care le primeam cu mare bucurie, căci "cântau" pe mai multe voci. Atunci când le scuturai, puteai să auzi semințele mișcându-se în căsuțele lor. Mere din acestea cântărețe îmi aducea moșul Chimu, ca să îmi dea de lucru cu ele și să nu fiu atentă când îi propunea Bunii să se mărite cu el, la mulți ani după ce a murit Bunicul.
Când se culegeau merele, în fiecare măr se lăsau câteva pe crengi, pentru păsările care nu plecau în țările calde, dar și pentru cei plecați în altă lume, ca să le lumineze calea înapoi, pe cărările cerului.
Mere înghețate mâncau uncheșii când se adunau când la unul, când la altul, în serile de iarnă, ca să curețe știuleții de porumb de pănuși. Beau câte un păhărel de rachiu tare și apoi "se stâmpărau" cu câte un măr adus de-afară, ținut anume în frig, ca să înghețe pe jumătate. Am încercat și eu, în copilărie, să mănânc mere înghețate, dar, de fiecare dată, răceala lor îmi "curenta" dinții. Îmi plăceau mai mult merele coapte pe marginea șporiului din bucătărie sau acelea ținute la cuptor, umplute cu dulceață de nuci verzi, pe care le primeam când Buna avea vreme să le pregătească, la vreo ocazie mai deosebită. Ce minunăție! Nici nu se poate povesti mai departe!
Țidăra
Între meri, aerul e mai curat și mai bun, îmi spunea Buna, atunci când mă trimitea să mă joc printre ei și, cu siguranță, așa era, un aer mai bun și mai tare, care-mi dădea putere și-mi înroșea obrajii, precum soarele rotunjea merele. Acolo, printre meri, am învățat de la un pom bătrân tare că și încăpățânarea poate fi bună la ceva. Era unul dintre primii meri sălbatici aduși din pădure de Bunicul. Ca și în cazul celorlalți, a urmat altoirea, numai că mărul sălbatic a refuzat altoiul, nu l-a primit, nu l-a hrănit și acesta s-a uscat. Au urmat apoi câțiva ani în care Bunicul l-a altoit în fiecare primăvară, dar tot degeaba. Mărul se încăpățâna și nu voia să primească altoiurile. Așa că, până la urmă, mărul a crescut mare și frumos, dar a rămas tot sălbatic, și face și azi mere mici, acre, acre, care sunt bune doar pentru oțet ori pentru "țidără", un fel de cidru autohton, care fermentează dacă e pus cu miere într-un butoiaș în pivniță. Dacă bei țidără, te furnică pe limbă și te răcorește, ca și cum ai sta în vânticelul acela neliniștit, care trece uneori grăbit printre crengile de măr.
Povești de adormit merele
Mai am multe amintiri legate de mere și de merii din grădina copilăriei. După ce am început școala, purtam zilnic în ghiozdan câte un măr și-mi era tare drag, căci mă făcea să nu fiu prea singură între atâția copii străini. Îl pipăiam în timpul orelor și-mi dădea curaj, căci era, ca și mine, adus fără să vrea, acolo, în clasa aceea mare și rece. De cele mai multe ori nu-l mâncam în pauze, ci doar pe drumul de întoarcere acasă, când nu mai puteam de foame. Dar cele mai dragi mi-au fost întotdeauna merele de adormit. Ca să-mi vină somnul mai repede, tata inventase un joc: îmi dădea în fiecare seară câte un măr, pe care trebuia să-l adorm cu o poveste. Doamne, ce povești inventam, câte secrete șoptite n-au aflat merele așezate pe pernă, lângă mine, câtă grijă aveam să le învelesc, să nu le fie frig, să adoarmă frumos și să nu viseze urât! N-am terminat niciodată poveștile acelea, pentru că adormeam înainte de final, și asta, pentru că nu există mai dulce adormire decât aceea lângă un măr care-ți aduce în dar întreaga bucurie a unei livezi.
Culeg mere, de câteva zile, din grădina copilăriei. Câteva ionatane, vreo două parmene, niște renete, voi strânge, poate, cel mult un coș, căci merii bătrâni nu mai au putere să dea roadă bogată. Le voi pune în camera mea, unde vor sta ca o coroană vie a toamnei. Sunt sigură că bucuria de a le vedea mă va ajuta să trec cu bine și de iarna aceasta.