Premiul Nobel pentru Literatură 2013

Alice Munro

Ca şi compatrioata ei Mar­garet Atwood, canadiana Alice Munro era de mai mulţi ani pe lista nobelizabililor. Eu aş fi pariat pe Atwood, mondial apre­ciată şi cu ditamai ope­ra. În plus, e cunoscută şi pen­­tru luările sale de poziţie umanitare, politice şi ecologice. O mare romancieră dublată de o intelectuală angajată - exact pe gustul Academiei Suedeze. Şi to­tuşi, surpriză, juriul a votat pentru nuvelista Alice Munro, octogenară discretă, care a refuzat mereu să se afişeze public şi trăieşte retrasă în ţinutul ei natal din Ontario, în sudul Canadei. Alegerea îmi dă o satisfacţie specială, fiindcă e implicit polemică la adresa celor ce consideră proza scurtă inferioară romanului, preju­decată perpetuată de critici şi de editorii comerciali. Demonstrând cu imensul prestigiu al Premiului Nobel că nuvela nu e Cenuşăreasa ficţiunii literare se face, cred, un act de dreptate. "Complexitatea lu­crurilor - a lucrurilor din interiorul lucrurilor - pare infinită. Vreau să spun că nimic nu-i uşor şi nimic nu-i simplu", afirma Alice Munro în­tr-unul din foarte rarele ei inter­viuri. Ştia ce spune, căci expe­rienţa care-i hrăneşte nuvelele n-a fost nici simplă, nici uşoară. Năs­cută în 1931 într-o mică localitate canadiană de pe malul lacului Huron, într-o familie modestă şi religioasă, cu un tată agricultor şi o mamă învăţătoare, fetiţa inteli­gentă şi curioasă n-a avut o copilărie idilică. După o lun­gă boală, mama a murit când ea avea 10 ani, iar tatăl vio­­lent i-a adus o mamă vi­tre­gă dificilă. No­ro­cul ei a fost o bursă de studii cu care a scăpat de acasă şi şi-a desco­perit plăcerea de a scrie. A publicat prima po­vestire la 19 ani, pe când era studentă la Universi­ta­tea din Ontario, dar un an mai târziu şi-a abandonat stu­diile pentru a se mă­rita cu James Munro şi a se stabili îm­preună la Vancouver. A urmat naşterea celor patru fete ale lor, dintre care una le moare la o vârstă mică. Soţii Munro se mută în ora­şul Victoria şi îşi deschid o li­brărie de pe urma căreia trăiesc modest. La 37 de ani, li­bră­reasa Alice, care n-a încetat să scrie, debutează cu un volum de nuvele bine primit şi îşi dă seama că nu o mulţumeşte deloc viaţa pe care o duce. Îşi părăseşte deci fără remuşcări soţul şi copiii pentru a încerca să de­vină ea însăşi, nu o simplă nevastă şi mamă con­ven­ţională. Divorţează şi după mai multe aventuri eşuate se întoarce în locul natal, unde e rău văzută de vecinii conservatori, care nu acceptă altă cale decât a lor. Ea însă rămâne acolo, dedicându-se în izolare scrisului, iar numele începe să-i fie cunoscut în literatura anglo-saxonă. După câţiva ani se recăsătoreşte cu un geograf care-i respectă profesia de scriitoare şi care-i va sta alături decenii, până la moartea lui. Volum după vo­lum, Alice Munro e tot mai convinsă că scrisul e partea solidă de care se poate agăţa salvator într-o existenţă hao­tic-volatilă. Iar spaţiul concentrat al nuvelei o stimulează să inventeze şi să perfecţioneze construcţii epice în care personajele să-şi adăpos­teas­că adevărul lăuntric în toate nuanţele şi ambigui­tăţile lui. Modul în care prozatoarea aliază emoţia şi in­teligenţa pentru a se apropia de taina câte unei vieţi feminine are forţa de a grava în mintea cititorului secvenţe memorabile, com­pletate cu propria imaginaţie. Aşa cum i se în­tâmplă eroinei unei nuvele, după întâlnirea cu fostul soţ, romancier care o părăsise pentru alta: "Apoi i-a ci­tit ultima carte şi a încetat să-i poarte pică: era splen­didă datorită acestei miracu­loase gheţi transpa­rente şi luminoase în care el ştia să captureze fiinţele". Cu o singură excepţie, volumul mai curând memoria­lis­tic Castel Rock, toate cele 18 cărţi semnate de Alice Munro conţin nuvele ce nu de­pă­şesc 40 de pagini şi care împreună conturează şi populează o lume proprie, cea a Canadei dintre lacurile Erie şi Huron, cu păduri, ferme, drumuri noroioase şi întinderi pustii, cu oameni ale căror resorturi ascunse rămân de descoperit prin forarea în straturile suprapuse ale timpului. Dacă nu mă înşel, singura carte a lui Alice Munro apărută până azi la noi este Prea multă fericire, tradusă de Ioana Opaiţ la Editura Litera în 2011, şi care fusese distinsă cu marele premiu inter­naţional Man Booker în 2009. Personajele nuvelelor sunt şi aici femei pentru care e prea târziu (pentru cineva ori ceva), înviate cu o so­brie­tate retorică, o ştiinţă a dialogului şi o empatie ce merge până la ştergerea eului auctorial. Într-un elogiu mai vechi din "New York Times" intitulat "Citiţi-o pe Munro!", romancierul american Jonathan Franzen se arăta entuziasmat de "completitudinea comporta­men­tală în reprezentarea vieţii, de arta de a developa şi dezvălui momentele de epifanie (...). Cititorul nu poate ghici sensul povestirii fără să-i urmărească toate meandrele şi doar pe ultima pagină se lămureşte". O tehnică impecabilă de construcţie, o concizie în care nu încape nimic neesenţial, "o gheaţă transparentă şi lu­minoasă" prin care se văd destine - iată marca pro­prie a proas­petei laureate, ale cărei cărţi cu siguranţă le vom putea găsi de acum înainte şi în librăriile noastre.