O ţineam protector, cu sentimentul că e doar a mea, că a meritat, că lupta pe care am dus-o ca să fim împreună nu a fost în zadar, că toate sacrificiile, toate momentele de deznădejde, toate clipele de neputinţă în care eram gata amândoi să renunţăm la iubirea noastră trecuseră, că toată furia noastră şi a celor din jur, acuzele şi scandalurile erau undeva, departe.
Eram împreună cu Miruna, oficial, de doar trei săptămâni, după un întreg an de calvar, în care fiecare dintre noi trecuse printr-o despărţire. Amândoi prinşi în relaţii lungi, dar monotone, care se transformaseră, în timp, în simple relaţii de prietenie, în care nici eu, nici Miruna nu ne mai regăseam. Ea era căsătorită de opt ani, eu eram de peste patru ani împreună cu cineva şi urma să mă căsătoresc, într-un viitor destul de apropiat. Doar că eu voiam mai mult de la femeia de lângă mine, mai multă pasiune, mai multă implicare, mai multe cuvinte, mereu mai mult şi mai mult, trăind într-o nemulţumire continuă... La rândul ei, Miruna se simţea un om neînţeles, neascultat şi nebăgat în seamă de soţul ei.
Dulcea prietenie
Când ne-am întâlnit prima dată, cu un an în urmă, ca simpli colegi de muncă, eram doi oameni nefericiţi, care se resemnaseră cu ideea că trebuie să îşi ducă crucea până la capăt, că acesta e cursul firesc al vieţii. Credeam amândoi că nu mai ai cum să simţi pasiune, după nişte ani buni, petrecuţi alături de cineva. Ne vedeam zi de zi la locul de muncă, ne împărtăşeam grijile, necazurile, gândurile, până în momentul în care Miruna a devenit pentru mine punctul central al vieţii, cineva foarte drag şi apropiat, în care găseam alinare, speranţă, omul care ştia să mă ridice când eram jos, care ştia să mă încurajeze, să îmi spună o vorbă bună, care aşeza lucrurile în universul meu cu un simplu zâmbet.
Priveam ecranul larg al cinematografului, priveam actorii, şi parcă ne vedeam pe noi doi în oglindă, o priveam pe furiş şi pe ea, în întunericul sălii, şi-mi venea să plâng. După mult timp în care îmi înghiţisem lacrimile, în care nu făcusem decât să rezist, să fiu raţional, să fiu un om puternic, să mă zbat pentru mine şi să rezist şi pentru ea, după un an în care nu apucasem nici măcar o singură zi să mă descarc, am simţit cea mai mare uşurare şi am ştiut atunci că totul va fi bine. "S-a terminat!", mă gândeam. "S-a terminat, în sfârşit, am învins."
Nu ştiu nici până azi care a fost exact momentul în care ne-am îndrăgostit cu adevărat unul de celălalt. Nu ştiu dacă ea a fost prima care a început să mă iubească sau dacă mie mi-a trecut prin minte, pentru prima dată, că ea ar fi omul cu care voiam să trăiesc. Aveam un dar aparte de a învălui amândoi sentimentele, dându-le alte sensuri şi alte haine, ferindu-ne oarecum de vinovăţie şi remuşcări. Ne ţineam deseori de mână, ne petreceam serile împreună, ne spuneam de multe ori, în diverse ocazii, că ne iubim, dar toate, credeam noi, în numele unei foarte frumoase prietenii. Eu o iubeam ca prietenă, ea mă iubea ca prieten. Ne respectam relaţiile, dar în dorinţa noastră nebună de a petrece cât mai mult timp împreună, am început, după nişte luni, să ne întâlnim în patru. De la evenimentele mele importante din familie, ea şi soţul ei erau nelipsiţi, iar eu şi prietena mea eram invitaţi să ne petrecem sărbătorile şi concediile cu Miruna şi soţul ei. Eram atât de viu în prezenţa ei, mă simţeam atât de stimulat, de important, de înţeles, de iubit, încât nu-mi mai puteam imagina viaţa fără ea.
În război
Am realizat urgenţa situaţiei în care eram, într-o dimineaţă de octombrie, când am rămas fără aer, la simplul gând că aş putea să n-o mai văd niciodată pe Miruna. Venise să-mi spună că soţul ei va fi mutat cu serviciul în alt oraş, iar ea va fi obligată, în acest caz, să îl urmeze. Nu voia. Nu putea... N-o lăsa sufletul şi nici locul de muncă. Vorbea cu ochii în pământ, dar ştiam că dacă-i va ridica, va începe să plângă. Sosise clipa grea, dar şi fericită, a adevărului. Nu puteam lua în calcul nici eu, nici ea, posibilitatea de a sta departe unul de altul. Era limpede că toată prietenia dintre noi era doar de faţadă, că în spatele acestei amiciţii pe care o hrănisem amândoi se aflau nişte sentimente profunde de dragoste. O iubeam. O iubeam atât de mult pe Miruna, mi se părea atât de frumoasă, atât de potrivită pentru mine şi sufletul meu, încât pe măsură ce mă gândeam mai mult la ea, îşi făcea loc şi dorinţa fizică. Am început să mă simt pe zi ce trece mai abătut,
Mi-a spus că va avea nevoie de un an, în care să se despartă de soţul ei, să divorţeze, să îşi pună în ordine toate lucrurile. Atunci a început calvarul. Deşi nu se întâmplase încă nimic între noi, familia ei aflase de sentimentele pe care i le port. Mă trezeam dimineaţa cu telefoane de ameninţare, primeam adeseori scrisori în care mi se spunea să o las în pace, soţul ei mă aştepta la ieşirea de la muncă, "să vorbim". Ce mai era de vorbit? Eu o iubeam pe Miruna şi eram în stare să o aştept oricât ca să fim împreună. După câteva luni, rămasă fără loc de muncă (la intervenţia familiei, care considerase că e mult mai bine să nu mai avem motiv să ne întâlnim în fiecare zi), Miruna s-a mutat la mine. Poliţie, scandal, acuzaţii de răpire, toate stăteau între mine şi ea. Erau nopţi în care nu ne permiteam să plângem, să lăsăm garda jos, fiindcă ştiam că nu se terminase şi trebuia să fim pregătiţi.
Când cuvintele mor
A reuşit cu greu să obţină divorţul, cu preţul unor semnături prin care ceda absolut tot fostului ei soţ, fără nicio pretenţie financiară sau de altă natură. Am asigurat-o că vom fi bine, că vom avea şi masă, şi casă, şi loc de muncă, că îi voi oferi eu, pe lângă toată dragostea mea, şi situaţia financiară cu care era obişnuită. Dar exact când liniştea părea să se lase peste vieţile noastre, a urmat ceva menit, parcă, să mă scoată din minţi. După trei săptămâni de când eram oficial împreună, după ce obţinuse actele de divorţ, Miruna m-a părăsit şi s-a întors la soţul ei. Fără vorbe, fără explicaţii, fără nimic.
S-au împăcat de parcă divorţul fusese lucrul cel mai firesc din lume, au hotărât să şteargă cu buretele tot, să uite şi să-şi refacă relaţia. Iar eu? Lovitura Mirunei m-a lichidat. N-am mai avut putere să lupt, să cer explicaţii, să mă plâng de pustiul din urma ei. Am lăsat-o să plece fără să-i mai spun niciun cuvânt. Ce să-i mai spun? Pentru mine muriseră toate cuvintele. În trei săptămâni, apucasem să mergem o dată la film, să ne plimbăm de două ori şi să dormim împreună, în acelaşi pat, douăzeci şi şapte de nopţi. După un an de calvar, de aşteptare, de iubire, am primit douăzeci şi şapte de nopţi.
Garda jos
De atunci, am încercat de multe ori să pornesc de la zero. Să-mi pun viaţa pe roţi. Pe din afară purtam hainele fericirii, pe dinăuntru eram un om sfâşiat. Le spuneam tuturor că sunt bine, că aşa a fost să fie, că nu le poţi programa chiar pe toate, până când brusc, mă cuprindea un sentiment de paralizie, care mă sufoca şi de-abia mă puteam târî până acasă, unde nu făceam nimic altceva, decât să mă gândesc la ea. Întâi am luptat, îmi tăiam din minte cu foarfeca imaginile noastre de fericire, încercam să o uit, apelând la fel de fel de tehnici mentale, lăudate prin reviste şi cărţi de psihologie. Nu ştiam prea bine pe cine trebuie să înving, dar duceam în fiecare clipă o luptă. Îmi aglomerasem programul la maximum, cu întâlniri, cu şedinţe de alergare, sport, ieşiri cu colegii, întâlniri cu oameni pe care nu îi văzusem de ani buni, toate cu gândul de a uita ce s-a întâmplat, de a şterge tot, de a trece cât mai repede peste amintiri, de a mă vindeca...
A trecut un an de atunci. Acum mi-am luat un concediu şi stau în casă. De-abia acum, după un an de calvar, de-abia acum, când am scris această scrisoare, am plâns pentru prima dată, după mult timp. Şi am hotărât să las durerea să curgă aşa cum curg lacrimile, să nu mă împotrivesc, să nu mai joc teatru, ci să recunosc că am pierdut. Nu cred că se poate lupta pentru dragoste. Ea piere de la sine, aşa cum a şi venit. De la mine a
MARCEL GOGONEA - Iaşi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
