Ca și compatrioata ei Margaret Atwood, canadiana Alice Munro era de mai mulți ani pe lista nobelizabililor. Eu aș fi pariat pe Atwood, mondial apreciată și cu ditamai opera. În plus, e cunoscută și pentru luările sale de poziție umanitare, politice și ecologice. O mare romancieră dublată de o intelectuală angajată - exact pe gustul Academiei Suedeze. Și totuși, surpriză, juriul a votat pentru nuvelista Alice Munro, octogenară discretă, care a refuzat mereu să se afișeze public și trăiește retrasă în ținutul ei natal din Ontario, în sudul Canadei. Alegerea îmi dă o satisfacție specială, fiindcă e implicit polemică la adresa celor ce consideră proza scurtă inferioară romanului, prejudecată perpetuată de critici și de editorii comerciali. Demonstrând cu imensul prestigiu al Premiului Nobel că nuvela nu e Cenușăreasa ficțiunii literare se face, cred, un act de dreptate. "Complexitatea lucrurilor - a lucrurilor din interiorul lucrurilor - pare infinită. Vreau să spun că nimic nu-i ușor și nimic nu-i simplu", afirma Alice Munro într-unul din foarte rarele ei interviuri. Știa ce spune, căci experiența care-i hrănește nuvelele n-a fost nici simplă, nici ușoară. Născută în 1931 într-o mică localitate canadiană de pe malul lacului Huron, într-o familie modestă și religioasă, cu un tată agricultor și o mamă învățătoare, fetița inteligentă și curioasă n-a avut o copilărie idilică. După o lungă boală, mama a murit când ea avea 10 ani, iar tatăl violent i-a adus o mamă vitregă dificilă. Norocul ei a fost o bursă de studii cu care a scăpat de acasă și și-a descoperit plăcerea de a scrie. A publicat prima povestire la 19 ani, pe când era studentă la Universitatea din Ontario, dar un an mai târziu și-a abandonat studiile pentru a se mărita cu James Munro și a se stabili împreună la Vancouver. A urmat nașterea celor patru fete ale lor, dintre care una le moare la o vârstă mică. Soții Munro se mută în orașul Victoria și își deschid o librărie de pe urma căreia trăiesc modest. La 37 de ani, librăreasa Alice, care n-a încetat să scrie, debutează cu un volum de nuvele bine primit și își dă seama că nu o mulțumește deloc viața pe care o duce. Își părăsește deci fără remușcări soțul și copiii pentru a încerca să devină ea însăși, nu o simplă nevastă și mamă convențională. Divorțează și după mai multe aventuri eșuate se întoarce în locul natal, unde e rău văzută de vecinii conservatori, care nu acceptă altă cale decât a lor. Ea însă rămâne acolo, dedicându-se în izolare scrisului, iar numele începe să-i fie cunoscut în literatura anglo-saxonă. După câțiva ani se recăsătorește cu un geograf care-i respectă profesia de scriitoare și care-i va sta alături decenii, până la moartea lui. Volum după volum, Alice Munro e tot mai convinsă că scrisul e partea solidă de care se poate agăța salvator într-o existență haotic-volatilă. Iar spațiul concentrat al nuvelei o stimulează să inventeze și să perfecționeze construcții epice în care personajele să-și adăpostească adevărul lăuntric în toate nuanțele și ambiguitățile lui. Modul în care prozatoarea aliază emoția și inteligența pentru a se apropia de taina câte unei vieți feminine are forța de a grava în mintea cititorului secvențe memorabile, completate cu propria imaginație. Așa cum i se întâmplă eroinei unei nuvele, după întâlnirea cu fostul soț, romancier care o părăsise pentru alta: "Apoi i-a citit ultima carte și a încetat să-i poarte pică: era splendidă datorită acestei miraculoase gheți transparente și luminoase în care el știa să captureze ființele". Cu o singură excepție, volumul mai curând memorialistic Castel Rock, toate cele 18 cărți semnate de Alice Munro conțin nuvele ce nu depășesc 40 de pagini și care împreună conturează și populează o lume proprie, cea a Canadei dintre lacurile Erie și Huron, cu păduri, ferme, drumuri noroioase și întinderi pustii, cu oameni ale căror resorturi ascunse rămân de descoperit prin forarea în straturile suprapuse ale timpului. Dacă nu mă înșel, singura carte a lui Alice Munro apărută până azi la noi este Prea multă fericire, tradusă de Ioana Opaiț la Editura Litera în 2011, și care fusese distinsă cu marele premiu internațional Man Booker în 2009. Personajele nuvelelor sunt și aici femei pentru care e prea târziu (pentru cineva ori ceva), înviate cu o sobrietate retorică, o știință a dialogului și o empatie ce merge până la ștergerea eului auctorial. Într-un elogiu mai vechi din "New York Times" intitulat "Citiți-o pe Munro!", romancierul american Jonathan Franzen se arăta entuziasmat de "completitudinea comportamentală în reprezentarea vieții, de arta de a developa și dezvălui momentele de epifanie (...). Cititorul nu poate ghici sensul povestirii fără să-i urmărească toate meandrele și doar pe ultima pagină se lămurește". O tehnică impecabilă de construcție, o concizie în care nu încape nimic neesențial, "o gheață transparentă și luminoasă" prin care se văd destine - iată marca proprie a proaspetei laureate, ale cărei cărți cu siguranță le vom putea găsi de acum înainte și în librăriile noastre.