De ce e "bun pentru România" un Lac Otrăvit, mai mare decât Monaco?

Scrisoare deschisă către Consiliul Naţional al Audiovizualului

- Textul EUGENIEI VODĂ, foarte apreciata realizatoare a emisiunii "Profesioniştii", de la TVR, a fost preluat de pe internet. Prezenţa personalităţilor culturale în lupta pentru salvarea Roşiei Montane e dătătoare de demnitate şi optimism -

"Stopaţi acest dezmăţ publicitar!"

Am citit că pe marginea subiectului Roşia Mon­tană s-au strâns la CNA, în ultimele luni, în jur de 2000 (do­uă mii!) de "sesizări, plângeri, reclamaţii". Şi totuşi, in­credibil, acest subiect major, de interes naţional, nu a în­căput până acum pe ordinea de zi a nici unei şedinţe a dumneavoastră. Prin prezenta scrisoare deschisă - pe care o puteţi înregistra şi ca pe o "plângere deschisă" - solicit membrilor CNA sto­parea imediată şi totală a reclamelor legate de Ro­şia Montană, care au invadat audiovizualul românesc.
Aceste reclame contravin dispoziţiilor legale pri­vind informarea corectă a publicului. Până şi la re­cla­mele unor medicamente care se eliberează fără reţetă, pri­vitorul e avertizat obligatoriu: "Citiţi cu atenţie pros­pec­tul". Pe când la reclamele aşa-zisului "mi­nerit mo­dern", nu! El e "BUN PENTRU ROMÂNIA", se repetă în diverse feluri, pe mai toate canalele, în ne­ştire, însoţit de somaţia "Spune Da mineritului!", ca în­tr-un fel de referendum privat, al unui stat în stat! Iar pe internet, de mii de ori, pe orice ai da click, orice ai căuta - un film, un autor, un bilet de avion, o reţetă de bucătărie, orice, ţi se înfige în ochi, zbang!, "Spune Da mineritului!"... Într-un fel, e de înţeles: pe seceta asta, nici banii RMGC nu au miros. Şi totuşi, când e vor­ba de un su­biect care a răvăşit România şi care e încă în dezbatere na­ţională, nu credeţi că aţi putea găsi modalitatea legală de a stopa tot acest veritabil dezmăţ publicitar, generator de confuzie? Aceste re­cla­me contravin Codului de prac­tică în publicitate (art. 1.3, potrivit căruia "comunicarea trebuie să evite orice afirmaţie sau reprezentare care ar putea înşela consu­matorii, inclusiv prin omisiune, suge­rare, ambiguitate ori exagerare"; sau art. 5.1, potrivit căruia "anunţatorul trebuie să fie în măsură să probeze veridicitatea datelor, descrierilor, afirmaţiilor folosite în comunicare"). Toată această campanie încalcă şi art.114 din Decizia nr. 187 privind Codul de regle­men­tare a con­ţinutului audio­vizual (nu mai invoc şi alte articole, pen­tru că, desigur, CNA-ul ar putea găsi rapid argu­men­taţia juridică pen­tru o hotărâre dreaptă, cu condiţia să vrea!). Şi, pentru credibilitatea instituţiei dumneavoastră în ochii opiniei publice, ar fi bine să vrea! Cred că CNA-ul ar tre­bui să merite să fie per­ceput nu ca o sumă de func­­ţionari care distribuie li­cen­ţe şi sancţiuni, mereu atenţi la recoman­dările celor care i-au recomandat aco­lo, şi cu atât mai puţin ca un spaţiu al unor sinecuri, ci ca un for inte­lectual, al unor conştiinţe independente, arse de dorul sănătăţii audio­vizualului românesc...
Se ştie, un bun mercenar al publicităţii poate face credibil absolut orice mesaj; el poate să ne convingă şi de raportul dintre fericire şi soda caustică, şi de efectul razelor de lună asupra galoşilor de gumă!... "Bun pentru România"? De ce am crede niş­te oameni de pe stradă, culeşi din toată ţara, cu ora­şul scris pe ecran, care ne spun, implicit şi explicit, că proiectul "e bun", şi nu am crede, în schimb, PRO­FE­SIONIŞTII acestei ţări (geo­logi, chimişti, econo­mişti, arhitecţi) care ne spun - e drept că mult mai rar şi nu în spaţiile publicitare - că NU e deloc bun?! Prin­tre altele, toată această lungă po­ves­te, "Roşia Mon­tană", e un exemplu de umilire publi­că a profesio­niş­tilor care nu au un cuvânt hotărâtor şi lim­pede de spus, aco­periţi fiind de hărmălaia politi­cie­nilor şi de tra­diţionalele cozi de topor.

"Ce altceva decât o tumoră pe faţa României ar fi acel lac otrăvit, rămas în Apuseni, în urma exploatării?"

În economie, ca şi în medicină, primul principiu care ar trebui să funcţioneze ar fi: în primul rând să nu faci rău. Dacă românul neinformat ar citi "prospectul" s-ar îngrozi: cine ar mai lua un medicament dacă ar afla că, la capătul unui tratament paliativ, s-ar trezi, în pro­porţie de 100%, cu o uriaşă tumoră malignă pe faţă? Şi ce alt­ceva decât o tumoră pe faţa României ar fi acel lac otră­vit uriaş, mai mare decât Monaco, rămas în Apu­seni în urma exploatării? Cu siguranţă că nu poţi fi decât solidar cu minerii din Roşia Montană şi cu pro­ble­ma de fond: ei au dreptul la muncă şi dreptul la dem­­nitate, la fel cum au - sau ar trebui să aibă - şi oa­menii din Delta Dunării, şi din Bucovina, şi de oriunde din România. Dar aceşti "roşieni", aflaţi în epicentrul unei situaţii conflictuale, sunt azi în situaţia de a nu mai vedea pădurea din cauza copacilor. Dacă ar citi cu atenţie "prospectul" şi dacă l-ar înţelege la di­men­siu­nile lui de perspectivă, aceşti oameni ar res­pinge, ei înşişi, mutilarea ţării lor. "Ţara moţilor", aşa se chema im­presionantul documentar despre Apuseni, al lui Paul Călinescu, premiat, în 1939, la Veneţia... Dacă vrei să sal­vezi ce e frumos în ţara ta, nu înseamnă că eşti pă­şu­nist, nu înseamnă că eşti eco-anarhist, nu înseamnă că vrei să vezi Apusenii plini de "Fefelegi" şi de cio­bani Ghiţă care caută o reţea de socializare în pustie, nu înseamnă nici că vrei să reduci România la o "gră­dină botanică" (deşi, la rigoare, e de preferat să fii să­rac într-o grădină botanică, decât sărac într-un mediu toxic)! Nu înseamnă că nu ţi-ai dori o ţară civilizată, cu industrii puternice, nu înseamnă că nu în­torci capul de câte ori treci, de pildă, prin Drumul Ta­berei, pe lângă un maidan de pe care tot nişte "in­vestitori" au ras Tri­co­dava, cândva o fabrică faimoasă, sau că nu ţi se strân­ge inima când vezi, la televizor, di­na­mitarea unui furnal de uzină părăsită... Pentru că toate au însemnat oameni, ani, viaţă, sacrificii, pe altarul unei false in­dus­trializări; toate sunt ca un spec­tru al Eşecului care nu ne dă pace...
Să compari Roşia Montană, acest proiect industrial faraonic, care riscă să ne urâţească şi să ne îmbol­nă­vească Transilvania, cu succesul autohton al unei cele­bre uzine de automobile, e aberant! Să spui că un refuz al acestei investiţii e un semnal negativ pentru in­ves­titori e la fel de aberant. Investitorii nu sunt nişte spe­rioase domnişoare de pension; Dumnezeul lor e unul sin­gur: Profitul. Faptul că România refuză să-şi desfi­gureze o zonă istorică cu cea mai veche atestare docu­mentară, faptul că refuză să înlocuiască un paradis na­tural cu acea baltă cianurată mai mare decât Monaco nu ar pune pe nimeni pe fugă, dimpotrivă! Ceea ce con­­tează mai mult pentru investitori e să fim o ţară co­rectă, fără şpagă, fără loc fruntaş în topul comisioa­ne­lor ili­cite şi cu o legislaţie coerentă. Iar uneori, pentru "ima­ginea României", e mult mai important un rest de dem­nitate, decât gramele de aur pe cap de locuitor!
Am auzit şi văzut la televizor reprezentanţi RMGC, ca nişte mutanţi ai patriotismului, cu figuri ino­cente şi cu un discurs obsesiv, gen "bun pentru România"; dar când vine vorba de slalomul printre ile­galităţi, cu care a început ceea ce s-ar putea chema "lun­gul drum al Ro­şiei către moarte", "şeful" îl ia în bra­ţe pe "eu sunt mic nu ştiu nimic", eu sunt "nou", eu sunt venit "după"!
Un impact economic minor şi tranzitoriu nu jus­tifică, în nici un fel, desfigurarea feţei României, cu gra­­ve consecinţe asupra "subconştientului nostru co­lectiv". Pentru că una e să ştii că ai o ţară cu frumoşii Apu­seni care ascund o comoară, la care poate vei ajun­ge odată (va veni şi timpul să o accesăm, dar nu aşa şi nu acum, ci mai inteligent, mai sofisticat, mai puţin invaziv şi mai profitabil pentru economia naţională), şi alta e să ştii că avem acolo, vorba lui Daneliuc, într-un interviu, O BALTĂ! Doar că, spre deosebire de Dane­liuc şi în ciuda tuturor aparenţelor, eu nu cred că "preo­cuparea principală a românului e grătarul cu mici"! Şi cred că toţi aceşti politicieni, parcă ieşiţi din mantaua unui Ed Wood al marilor dezastre, se joacă, de fapt, cu focul; din inconştienţă sau respectând sa­van­te strategii de manipulare a mulţimii, ei subesti­mează ceea ce se cheamă iubirea pentru Transilvania!
Am făcut ocolul lumii, dar nicăieri n-am văzut să se laude cineva cu vreun lac cianurat, nici cu gropi de gunoi performante! (pentru asta ar fi trebuit să fac excursia organizată pentru anumiţi ziarişti, de RMGC, în Noua Zeelandă!). Oricât de modernă sau de cochetă ar fi o exploatare industrială, rezultatul e unul singur: urât! Îşi poate imagina cineva un aseme­nea proiect industrial devastator pe Valea Loirei sau în Toscana? "Apusenii sunt mai frumoşi decât Toscana", am citit într-un articol al unui turist britanic, şocat că o exploa­tare industrială vrea să-i distrugă (dacă n-o fi fost un agent sorosian, plătit gras ca să ne împiedice să pros­pe­răm!). Am văzut şi că există avocaţi ai diavo­lului, care se dau de ceasul morţii, cum o să plătim noi sume uriaşe RMGC-ului! Nicio instanţă de pe glob nu ar putea acu­za o ţară pentru că îşi apără identitatea şi avu­ţia naţio­nală. Dimpotrivă, populaţia României ar putea cere da­une morale, pentru că a fost dezinformată şi tocată pu­blicitar agresiv, în tot acest timp! Posi­bi­lelor "presiuni politice transoceanice", în favoarea acestui proiect eco­nomic de proporţii monstruoase, dar deo­sebit de intere­sant pentru conturile unora, li s-ar putea răspunde, "Va­de retro!", în afaceri se mai şi pier­de! Ar putea fi invocat şi scandalul recent, pornit de la Washing­ton, dar cu ecouri în întreaga Americă, percu­tat şi la Casa Albă, le­gat de o serie de morminte de eroi, găsite în neregulă, în Cimitirul Arlington! Or, proiectul RMGC ne dărâmă biserici şi ne distruge cimitire, lă­sând în urmă un Lac Mort mai mare şi decât Central Park! (Vorba unui umorist, ne-eco-anarhist, "Munţii noştri aur poartă, să nu-i facem Mare Moartă!")... Apro­­po, Central Park e vi­zitat, anual, de 25 de milioane de turişti. Câţi turişti ar mai fi amatori să viziteze Apusenii, cu o zonă toxică, se­cătuită, şi cu un Lac Mort băltind ameninţător, apărat, ni se spune, de "cel mai sigur baraj din lume", care "zice mamă, zice tată, zice ţară adorată"? Am mai auzit şi varianta vitează că, în cazul exploatării, statul nostru va controla atent tot ce se va găsi acolo... În orice afacere, patronul, cel care dă banii, e cel care deţine controlul, restul e pură fan­tezie; e greu de imaginat cum un stat care n-a reuşit să controleze nici măcar legalitatea unor contracte va reuşi să controleze compoziţia fină a unor mi­nereuri. Am mai auzit şi varianta că "aurul va rămâne acasă": deci le asigurăm investitorilor şi vânzarea măr­fii, iar noi ne cumpărăm propriul aur - asta da afacere! Am mai auzit şi asigurări politicianiste, că proiectul actual e unul nou, care nu seamănă cu cel vechi, şi am auzit mai ales că "vom renegocia"! Domnilor şi doam­nelor, nu mai negociaţi şi renegociaţi degeaba! Inima Româ­niei nu e negociabilă!

"O temă care s-ar putea discuta: crimă împotriva umanităţii"

Într-adevăr, trebuie să ai o inimă de plumb şi un nu­me predestinat, PLUMB, ca să poţi vorbi, şi încă în ca­litate de "ministru al Mediului", (e drept, cu o limbă de lemn), despre "maximizarea beneficiilor de mediu adu­se de proiectul RMGC"!!! Principalul beneficiu fiind, de­sigur, acel imens iaz (nu iad?) de decantare, "reeco­lo­gizat", care va aduna tot gunoiul (gestiunea reziduurilor mi­niere, dacă preferaţi). Tot prin absurd: dacă acel gunoi nu e toxic, aşa cum ni se spune, atunci el ar putea fi de­versat în Marea Neagră? Sau, tot prin absurd, dacă ar fi încărcat în sute de mii de containere, ar exista un loc de pe lumea asta care ar primi acel gunoi prietenos? Şi dacă da, cât ar costa ca să-l primească? Nu cumva ar fi mult mai mult decât firfi­ricii-mizilic câştigaţi din toată afa­cerea?
Stu­pefiant e că, de azi-mâine două decenii, această "cor­poraţie", investind masiv în publicitate şi în teatrul de amatori local, miluind în dreapta şi-n stânga, avan­sează ca un tanc pus pe pilot automat, implacabil, centi­metru cu centimetru, în ciuda întregii agitaţii şi a tuturor "plângerilor" din jur! Cred că aşa au venit multe ca­tas­trofe în istorie. O temă care s-ar putea discuta ar fi adap­tarea la actualitate a conceptului de "crimă împo­triva umanităţii"... Natura înseamnă Viaţă, natura nu are glas ca să se apere singură, natura are, şi în secolul nostru, mis­terul şi imprevizibilul ei. Există situaţii în care natura a fost distrusă, dar în beneficiul oamenilor, pentru mii de ani. În cazul Roşia Montană e vorba de o agresiune vio­lentă şi masivă, pe termen scurt, şi care ne lasă, pentru mii de ani, cu un lac cianurat, stresant pentru o întreagă populaţie civilă din zonă, care e pusă în pericol, în urma unor acte fie iniţiate, fie încurajate, fie doar tolerate de autorităţi...
Un mare scriitor, Camus, spunea: "Singura solida­ri­tate umană indiscutabilă e solidaritatea în faţa mor­ţii". Ca o solidaritate în faţa morţii se explică şi faptul că pro­testele împotriva distrugerii Apusenilor au reunit români şi unguri, tineri şi bătrâni, hipsteri şi preoţi, de toate confesiunile, fotbalişti şi academicieni... Toţi nu pot decât să spere că votul din Parlament va fi unul deschis, la vedere, nominal; corect ar fi ca fiecare vo­tant să-şi asume, în faţa naţiunii şi a istoriei, responsa­bilitatea opţiu­nii sale, ca să nu existe sentimentul difuz şi apă­sător că "toată lumea e de vină".
Oricum, în momentul votului, fiecare parlamentar să-şi imagineze cum s-ar simţi dacă, în viitor, ar fi obli­gat de viaţă (sau pe viaţă) să-şi ducă zilele în loca­li­ta­tea numită Piatra Albă (creaţie RMGC), pe malul La­cului-Mort-mai-mare-decât Monaco, şi să respire pra­ful ridicat de vânt de pe întinderile de piatră gola­şă... Şi totul, străjuit de o pancartă, pe care să fie scris, ne­gru pe alb sau gri pe gri: "AICI A FOST AURUL DUM­NEA­VOASTRĂ! NOROC BUN!"
Cu tristeţe şi cu speranţă,
EUGENIA VODĂ