O țineam protector, cu sentimentul că e doar a mea, că a meritat, că lupta pe care am dus-o ca să fim împreună nu a fost în zadar, că toate sacrificiile, toate momentele de deznădejde, toate clipele de neputință în care eram gata amândoi să renunțăm la iubirea noastră trecuseră, că toată furia noastră și a celor din jur, acuzele și scandalurile erau undeva, departe.
Eram împreună cu Miruna, oficial, de doar trei săptămâni, după un întreg an de calvar, în care fiecare dintre noi trecuse printr-o despărțire. Amândoi prinși în relații lungi, dar monotone, care se transformaseră, în timp, în simple relații de prietenie, în care nici eu, nici Miruna nu ne mai regăseam. Ea era căsătorită de opt ani, eu eram de peste patru ani împreună cu cineva și urma să mă căsătoresc, într-un viitor destul de apropiat. Doar că eu voiam mai mult de la femeia de lângă mine, mai multă pasiune, mai multă implicare, mai multe cuvinte, mereu mai mult și mai mult, trăind într-o nemulțumire continuă... La rândul ei, Miruna se simțea un om neînțeles, neascultat și nebăgat în seamă de soțul ei.
Dulcea prietenie
Când ne-am întâlnit prima dată, cu un an în urmă, ca simpli colegi de muncă, eram doi oameni nefericiți, care se resemnaseră cu ideea că trebuie să își ducă crucea până la capăt, că acesta e cursul firesc al vieții. Credeam amândoi că nu mai ai cum să simți pasiune, după niște ani buni, petrecuți alături de cineva. Ne vedeam zi de zi la locul de muncă, ne împărtășeam grijile, necazurile, gândurile, până în momentul în care Miruna a devenit pentru mine punctul central al vieții, cineva foarte drag și apropiat, în care găseam alinare, speranță, omul care știa să mă ridice când eram jos, care știa să mă încurajeze, să îmi spună o vorbă bună, care așeza lucrurile în universul meu cu un simplu zâmbet.
Priveam ecranul larg al cinematografului, priveam actorii, și parcă ne vedeam pe noi doi în oglindă, o priveam pe furiș și pe ea, în întunericul sălii, și-mi venea să plâng. După mult timp în care îmi înghițisem lacrimile, în care nu făcusem decât să rezist, să fiu rațional, să fiu un om puternic, să mă zbat pentru mine și să rezist și pentru ea, după un an în care nu apucasem nici măcar o singură zi să mă descarc, am simțit cea mai mare ușurare și am știut atunci că totul va fi bine. "S-a terminat!", mă gândeam. "S-a terminat, în sfârșit, am învins."
Nu știu nici până azi care a fost exact momentul în care ne-am îndrăgostit cu adevărat unul de celălalt. Nu știu dacă ea a fost prima care a început să mă iubească sau dacă mie mi-a trecut prin minte, pentru prima dată, că ea ar fi omul cu care voiam să trăiesc. Aveam un dar aparte de a învălui amândoi sentimentele, dându-le alte sensuri și alte haine, ferindu-ne oarecum de vinovăție și remușcări. Ne țineam deseori de mână, ne petreceam serile împreună, ne spuneam de multe ori, în diverse ocazii, că ne iubim, dar toate, credeam noi, în numele unei foarte frumoase prietenii. Eu o iubeam ca prietenă, ea mă iubea ca prieten. Ne respectam relațiile, dar în dorința noastră nebună de a petrece cât mai mult timp împreună, am început, după niște luni, să ne întâlnim în patru. De la evenimentele mele importante din familie, ea și soțul ei erau nelipsiți, iar eu și prietena mea eram invitați să ne petrecem sărbătorile și concediile cu Miruna și soțul ei. Eram atât de viu în prezența ei, mă simțeam atât de stimulat, de important, de înțeles, de iubit, încât nu-mi mai puteam imagina viața fără ea.
În război
Am realizat urgența situației în care eram, într-o dimineață de octombrie, când am rămas fără aer, la simplul gând că aș putea să n-o mai văd niciodată pe Miruna. Venise să-mi spună că soțul ei va fi mutat cu serviciul în alt oraș, iar ea va fi obligată, în acest caz, să îl urmeze. Nu voia. Nu putea... N-o lăsa sufletul și nici locul de muncă. Vorbea cu ochii în pământ, dar știam că dacă-i va ridica, va începe să plângă. Sosise clipa grea, dar și fericită, a adevărului. Nu puteam lua în calcul nici eu, nici ea, posibilitatea de a sta departe unul de altul. Era limpede că toată prietenia dintre noi era doar de fațadă, că în spatele acestei amiciții pe care o hrănisem amândoi se aflau niște sentimente profunde de dragoste. O iubeam. O iubeam atât de mult pe Miruna, mi se părea atât de frumoasă, atât de potrivită pentru mine și sufletul meu, încât pe măsură ce mă gândeam mai mult la ea, își făcea loc și dorința fizică. Am început să mă simt pe zi ce trece mai abătut, mai vinovat. Mă uitam la prietena mea, dar în mintea mea o vedeam pe Miruna, luam micul dejun și mă gândeam la Miruna, ne făceam planuri de vacanță, dar simțeam nevoia imediat, înainte de a lua o decizie, să mă consult și cu Miruna. În cele din urmă, am renunțat. Am simțit unde îmi bate inima cu adevărat. M-am despărțit de prietena mea, pentru că am realizat că totul e o minciună, că este o relație falsă, plină de compromisuri, că mintea mea se află în altă parte, iar eu nu voi mai putea trăi mult timp între două lumi. După despărțire, care a creat destul de multă vâlvă în familie și în grupul nostru de prieteni, mi-am făcut curaj și i-am spus Mirunei adevărul. I-am spus simplu, fără metafore: "Te iubesc! Nu de acum, nu de ieri, de azi. Te iubesc de mult și vreau să-mi petrec toate zilele pe care le mai am cu tine." Dar reacția Mirunei n-a fost cea pe care o așteptam. Paralizată, parcă, de vorbele mele, a plecat, fără să aibă vreo reacție. Nu ne-am vorbit câteva săptămâni, timp în care ne evitam și la locul de muncă, și în cercul de prieteni. Regretam că acționasem așa de impulsiv, că stricasem prietenia care ne lega până atunci. Cum de mă înșelasem? Eram de-a dreptul disperat că o voi pierde pe Miruna și începusem să cred că nu-mi împărtășește și ea sentimentele. N-a fost așa. După o lună, Miruna mi-a făcut o vizită la care nu mă așteptam. "Cât mă poți aștepta?", m-a întrebat. "De cât timp ai nevoie?", a venit și întrebarea mea. "Te aștept o viață".
Mi-a spus că va avea nevoie de un an, în care să se despartă de soțul ei, să divorțeze, să își pună în ordine toate lucrurile. Atunci a început calvarul. Deși nu se întâmplase încă nimic între noi, familia ei aflase de sentimentele pe care i le port. Mă trezeam dimineața cu telefoane de amenințare, primeam adeseori scrisori în care mi se spunea să o las în pace, soțul ei mă aștepta la ieșirea de la muncă, "să vorbim". Ce mai era de vorbit? Eu o iubeam pe Miruna și eram în stare să o aștept oricât ca să fim împreună. După câteva luni, rămasă fără loc de muncă (la intervenția familiei, care considerase că e mult mai bine să nu mai avem motiv să ne întâlnim în fiecare zi), Miruna s-a mutat la mine. Poliție, scandal, acuzații de răpire, toate stăteau între mine și ea. Erau nopți în care nu ne permiteam să plângem, să lăsăm garda jos, fiindcă știam că nu se terminase și trebuia să fim pregătiți.
Când cuvintele mor
A reușit cu greu să obțină divorțul, cu prețul unor semnături prin care ceda absolut tot fostului ei soț, fără nicio pretenție financiară sau de altă natură. Am asigurat-o că vom fi bine, că vom avea și masă, și casă, și loc de muncă, că îi voi oferi eu, pe lângă toată dragostea mea, și situația financiară cu care era obișnuită. Dar exact când liniștea părea să se lase peste viețile noastre, a urmat ceva menit, parcă, să mă scoată din minți. După trei săptămâni de când eram oficial împreună, după ce obținuse actele de divorț, Miruna m-a părăsit și s-a întors la soțul ei. Fără vorbe, fără explicații, fără nimic.
S-au împăcat de parcă divorțul fusese lucrul cel mai firesc din lume, au hotărât să șteargă cu buretele tot, să uite și să-și refacă relația. Iar eu? Lovitura Mirunei m-a lichidat. N-am mai avut putere să lupt, să cer explicații, să mă plâng de pustiul din urma ei. Am lăsat-o să plece fără să-i mai spun niciun cuvânt. Ce să-i mai spun? Pentru mine muriseră toate cuvintele. În trei săptămâni, apucasem să mergem o dată la film, să ne plimbăm de două ori și să dormim împreună, în același pat, douăzeci și șapte de nopți. După un an de calvar, de așteptare, de iubire, am primit douăzeci și șapte de nopți.
Garda jos
De atunci, am încercat de multe ori să pornesc de la zero. Să-mi pun viața pe roți. Pe din afară purtam hainele fericirii, pe dinăuntru eram un om sfâșiat. Le spuneam tuturor că sunt bine, că așa a fost să fie, că nu le poți programa chiar pe toate, până când brusc, mă cuprindea un sentiment de paralizie, care mă sufoca și de-abia mă puteam târî până acasă, unde nu făceam nimic altceva, decât să mă gândesc la ea. Întâi am luptat, îmi tăiam din minte cu foarfeca imaginile noastre de fericire, încercam să o uit, apelând la fel de fel de tehnici mentale, lăudate prin reviste și cărți de psihologie. Nu știam prea bine pe cine trebuie să înving, dar duceam în fiecare clipă o luptă. Îmi aglomerasem programul la maximum, cu întâlniri, cu ședințe de alergare, sport, ieșiri cu colegii, întâlniri cu oameni pe care nu îi văzusem de ani buni, toate cu gândul de a uita ce s-a întâmplat, de a șterge tot, de a trece cât mai repede peste amintiri, de a mă vindeca...
A trecut un an de atunci. Acum mi-am luat un concediu și stau în casă. De-abia acum, după un an de calvar, de-abia acum, când am scris această scrisoare, am plâns pentru prima dată, după mult timp. Și am hotărât să las durerea să curgă așa cum curg lacrimile, să nu mă împotrivesc, să nu mai joc teatru, ci să recunosc că am pierdut. Nu cred că se poate lupta pentru dragoste. Ea piere de la sine, așa cum a și venit. De la mine a plecat și voi accepta această realitate fără zbateri și strigăte. Încet-încet, suferința devine adeseori plăcută, e dulce-amăruie, un fel de melancolie de toamnă care se va risipi într-o zi și te vei trezi bucuros și doritor de viață. Poate că suferințele ne sunt date ca să ne putem bucura. Contrastele clarifică adevărul. Numai prin suferință poți afla ce înseamnă să fii cu adevărat fericit. Aștept ziua aceea. Până atunci las toate cuvintele să vină peste mine, recitesc mesajele dintre mine și ea, care altădată îmi dădeau puterea să merg mai departe. De trei zile retrăiesc fiecare moment petrecut cu ea, fiecare atingere, fiecare strângere de mână, le privesc de departe, detașat, ca și când aș fi un simplu spectator într-o sală de cinema. Nu mai am pe umărul cui să pun mâna, dar mi-a rămas speranța că timpul va vindeca toate rănile. Presimt că într-o zi, după ce-mi voi șterge lacrimile, ca azi, voi găsi din nou puterea de a zâmbi. Dacă nu cuiva, cu siguranță, vieții!
MARCEL GOGONEA - Iași