Câte o sclipire fugară de lumină pe cămăşile roşii de mătase, în rest, în spatele scenei e aproape beznă. Cu borurile pălăriilor trase pe ochi, câteva siluete, aşezate fiecare pe câte o băncuţă, într-o ordine aproape geometrică, îşi încălzesc trompetele şi clarinetele, în vreme ce, la câţiva paşi, după paravan, publicul freamătă. Iar prezentatoarea festivalului "Balkanik!" îl întărâtă: "Cea mai rapidă fanfară din lume"..."a cântat la decernarea premiilor Nobel" ..."trei turnee nord-americane" ..."premiul BBC pentru World Music". Când pronunţă numele Fanfara Ciocârlia, miile de oameni strânşi la Grădina Uranus din Bucureşti izbucnesc în urale, iar cele douăsprezece siluete ţâşnesc spre scenă şi încep să cânte asurzitor şi fenomenal. Succesul este deplin. După o oră şi jumătate, în culise, unul dintre trompetişti vine direct la mine: "Ei, ce v-am zis? Aţi văzut? V-am zis sau nu v-am zis? Păi, credeţi că am putea noi să cântăm aşa, să aprindem publicul în fiecare seară în alt oraş, pe alt continent, dacă nu am face asta din tot sufletul şi nu ne-am da pe scenă toată energia pe care o avem? Cum credeţi că am reuşi?". Adevărul este că exact, dar exact aşa îmi spusese, cu câteva minute înainte de a urca pe scenă, Costică Trifan. Iar concertul a fost fulminant. Iureşul stârnit de cei doisprezece moldoveni s-a transmis imediat spectatorilor şi atmosfera s-a încins încă de la primul cântec. Fanfara Ciocârlia a susţinut, la mijlocul lunii septembrie, unul din rarele sale concerte bucureştene, şi se pregăteşte să pornească, spre sfârşit de octombrie, în cel de-al doilea turneu prin ţară.
Sânge de lăutar: COSTICĂ TRIFAN
"De la 6 ani sunt cu trompeta în mână"
- Aţi urcat pe scene importante de pe continente diferite. Vi se mai face vreodată dor să cântaţi la o nuntă de două zile, într-un sat uitat?
- Să ştiţi că noi mai cântăm şi la nunţi, în timpul liber, când suntem acasă. Fiecare cu grupul lui, sau chiar împreună, cu toată fanfara. Muzica e peste tot o mare bucurie. Trebuie să te simţi liber şi să o faci cu pasiune şi cu căldură, oriunde ai cânta, în sală, la nuntă, la petrecere, la cumetrie. Am cântat peste tot în lume, peste tot a fost bine, la Filarmonica din Köln, în Central Park din New York, La Jazz Festival în Beverly Hills, la Sala Mozart, oriunde am cântat, am cântat din suflet, cu aceeaşi ardoare şi pasiune. Satisfacţia e când lumea plăteşte bilet să ne vadă şi nu pleacă dezamăgită, vine cu familia la concert şi pleacă cu zâmbetul pe buze, fericită. Îi vedem mulţumiţi şi totul e în regulă.
- Cu atâtea turnee, cum vă descurcaţi cu dorul de casă? V-au văzut familiile vreodată pe scenă, cei mici vă calcă pe urme?
- E greu când nu-ţi vezi copiii cu săptămânile, cu lunile, devine apăsător dorul de casă, dar asta e. De 17 ani ne-am obişnuit cu ritmul acesta, iar revederile sunt bucurie curată, profităm din toate puterile de timpul petrecut acasă, cu familiile. Până acum, familiile nu ne-au văzut la concert, că în ţară am cântat la distanţă, pe la Cluj, la Târgu Mureş, la Sibiu sau la Bucureşti, dar toamna asta turneul trece mai aproape de casă, pe la Iaşi, prin Bacău, şi poate acolo se va întâmpla să ne vină la concert şi familia. Am un băiat de 12 ani, care studiază pianul la şcoala de muzică. Nu i-am impus eu nimic, nu l-am pus să cânte. Noi suntem "urechişti", nu cântăm după note, dar el o să cânte. Ăla mic, de şase ani, are o ureche muzicală ceva de speriat. Orice piesă de-a noastră aude, a învăţat-o. Mă urc cu el în maşină, dau drumu' la radio, aude un cântec, peste un timp îl aud că o fredonează exact. Rămân fără cuvinte, nu alta.
- Petreceţi mii de ore împreună, la drum. Care-i dinamica grupului, cum vă împăcaţi?
- Câteodată ne mai şi certăm, dar nu cine ştie ce, ne împăcăm repede. Suntem din acelaşi sat, prieteni apropiaţi, uneori chiar rude, am copilărit împreună, ne cunoaştem foarte bine, nu e ca şi cum ai pleca cu un străin la drum. Când eram mici, în sat era fanfara copiilor, unu' avea şapte ani, altul zece, ne întâlneam şi cântam, învăţam unul de la altul. Am crescut împreună, am râs şi am plâns împreună, am învăţat să cântăm împreună, iar acum străbatem lumea tot împreună. Tot ce facem, facem împreună. Nu avem un lider, suntem ca o familie.
Sufletul petrecerii: OPRICĂ IVANCEA
"Clarinetul e-un instrument mai naşpa"
Vesel, extrovertit, sincer şi direct, oriunde ar merge. Oprică este sufletul petrecerii, băiatul fostului şef al fanfarei, Ion Ivancea. "De ce nu au satele din jur fanfare aşa bune? Pentru că nicăieri nu mai sunt sate cu aşa mulţi ţigani. Pe vremea lui Ceauşescu, tata-l meu, ca mai toţi părinţii, lucra la una din întreprinderile din oraşul Roman, care-i foarte aproape de noi. Şi la sfârşit de săptămână, avea şi el, ca mai toţi, plăcerea asta, să cânte la nunţi. Făcea naveta zi de zi, ajungea obosit acasă şi, uneori, nici nu mai punea mâna pe instrument în timpul săptămânii. Îl aşeza undeva, îl găseam eu, încercam să cânt şi-l mai stricam, că aşa e clarinetul, mult mai sensibil ca alte instrumente, se strică dacă nu eşti atent. Aşa că mi-a luat clarinetul meu, pe la 11 ani, mai mult ca să nu îl mai stric pe al lui. Era un instrument mai naşpa. Şi bunicu' cântase, da' nu am învăţat de la el, că era prea bătrân. De la tata am învăţat. Deşi meseria asta nu prea se învaţă, mai mult se fură, asculţi pe unu', pe altu', pe cei mai bătrâni, pe cei de vârsta ta... Noi nu am făcut nici o şcoală muzicală, ar fi fost bine, dar astea au fost posibilităţile. Am prins muzica din generaţie în generaţie, dacă bunicu' e instrumentist, automat şi tata e, şi la fel o să fii şi tu. Tata a cântat cu fanfara noastră până în 2006, când a decedat. Am început să cânt cu el la nunţi pe la 15-16 ani. Am prins nunţi de două zile şi două nopţi, mergeam pe jos cu instrumentele în braţe până în alt sat. Era obositor, dar trebuia s-o faci, apoi te gândeai: gata, a trecut! După '90, lucrurile s-au mai schimbat, au apărut orgile, şi oamenii se gândeau: de ce să tocmesc zece oameni să cânte cu fanfara la nuntă, când pot să iau pe unu' cu orgă şi face toată treaba? Aşa că au început să mai dispară din fanfarele din sat şi să le ia locul modernismele astea".
- V-aţi fi gândit vreodată că veţi ajunge să cântaţi pe marile scene ale lumii?
- Niciodată. Atunci când visezi la ceva, trebuie să ai o inspiraţie, să fi văzut asta undeva. Noi abia dacă vedeam ceva la televizor, am crescut cu Stela şi cu Arşinel, monştri sacri. Când ne vedeam părinţii pe scenă, la Cântarea României, era extraordinar, ne gândeam că dacă suntem cuminţi şi muncim tare, poate odată vom ajunge ca ei.
- Ce s-a schimbat în muzica fanfarei şi în vieţile membrilor ei, în cei 17 ani de turnee?
- Mai locuiţi în Zece Prăjini, vă mai întoarceţi acolo?
- Unii dintre noi ne-am mutat la Roman, mai mult pentru copii, că în Zece Prăjini şcoala are doar patru clase. Dar avem cu toţii rude în sat, prieteni, şi atunci când nu suntem în turneu, petrecem mult timp acolo. Nu am uitat de unde am plecat şi nu am pierdut legătura cu Zece Prăjini, satul cu cele mai multe fanfare din ţară. Suntem prieteni şi cu cei din celelalte fanfare, ne respectăm.
Henry şi locomotiva nemţească
Din momentul în care urcă pe scenă, Fanfara Ciocârlia pufăie, şerpuieşte printre ritmuri, printre cântece tradiţionale sau şlagăre internaţionale, ca o locomotivă cu aburi. Disciplina aproape nemţească, experienţa de 15 ani prin turnee, plăcerea de a cânta transmit o senzaţie de forţă şi de voie bună care cucereşte imediat publicul. La repetiţiile de dinaintea concertului, un bărbat blond, cu ochi albaştri, nu tocmai înalt şi nici voinic, rămâne ore întregi la pupitrul de montaj, până ce se asigură că totul va suna bine. Apoi le stabileşte programul băieţilor. Înainte de concert urcă pe scenă şi aşează prosoape şi sticle cu apă în faţa fiecăruia. Nu este doar inginerul de sunet sau băiatul bun la toate al fanfarei sau doar managerul ei, ci inventatorul şi dirijorul din umbră al acestui succes mondial: Henry Ernst. Henry este neamţ şi conduce o casă de discuri şi o agenţie de impresariat cu numele "Asphalt Tango", care reprezintă şi alţi artişti, între care Zdob şi Zdub, Bălănescu Cvartet, Oana Maria Chiţu, Mahala Rai Banda.
Îl întreb pe Henry cum s-a descurcat prin lume cu 12 oameni ieşiţi pentru prima oară dintr-un sat prăfuit, cum a impus disciplina. "Pe mine aşa m-a crescut mama, disciplinat. Trebuie să spun aici, şi ştiu ce spun, că după ce am întâlnit mulţi ţigani din Europa de Est, cei din Zece Prăjini au adus cu ei o disciplină şi o omenie pe care foarte rar le mai găseşti. Avem o casă de discuri cu artişti foarte diferiţi ca naţii şi ca gen muzical, aşa că sunt obişnuit cu mici mofturi şi cu toane de artişti. Cu Fanfara, însă, o vorbă a fost vorbă. Au înţeles foarte repede că suntem un colectiv, dacă unul din noi se crede mai important ca ceilalţi, toţi avem de suferit şi lucrurile nu merg. Dacă ni se spune că trebuie să fim la scenă la opt fix, noi la fără zece suntem acolo, aşa ne cunosc organizatorii de festivaluri din întreaga lume. Şi aşa a fost de la început, nu am plecat la drum cu 12 oameni furioşi, pe care i-am domolit eu pe parcurs. E drept, la primul nostru turneu în America, erau ca nişte copii, a fost un şoc cultural, se mirau de tot ce vedeau. Nu că am vedea noi mare lucru, viaţa de turneu e la fel, Tokyo, New York, Istanbul, oriunde ai merge: aeroport - hotel - sală, apoi dimineaţa ai plecat. Pentru ei e vacanţă când ajung acasă".
- Fanfara a lansat şapte discuri, cântecele ei apar în filme premiate şi celebre. Cum alegeţi repertoriul, cum a evoluat muzica lor, există un plan pe termen lung pentru asta?
- Am înţeles foarte repede că nu avem hituri şi am introdus mai întâi "Lume, lume", pe care acum o cântă la concerte mii de oameni ce n-au habar ce-i cu piesa asta. Am prelucrat manele din anii '80, jazz, rock, fiecare disc a avut o temă. Tot mergând la festivaluri, au auzit diverşi artişti, au preluat câte o idee, un ritm. Eu sunt ghidul şi producătorul lor, dar multe idei vin aşa, pe nepregătite, uneori dintr-o greşeală. "Ce-ai cântat acolo?". "Păi era greşit". "Ia mai zi o dată!". Sau îl aud pe unul fredonând o nebunie de-a lui, şi zic: "Asta e!". Aşa ne-a venit şi ideea să cântăm "Caravan", a lui Duke Ellington. Ca sunet, controlez totul, sunt mereu cu ei în turneu la pupitru. Cu ce câştig din concerte, nu-mi iau maşină de lux, investesc în producţia de discuri. Discuri cu muzică lăutărească. Ca taximetrist, aş câştiga la Berlin mai mult ca din vânzarea de discuri, dar e alegerea mea. Am o viaţă interesantă. Sunt însurat cu o ţigancă româncă, cu care locuiesc la Berlin, şi umblu prin toată lumea cu o fanfară de ţigani. E mai palpitant decât să merg zilnic la fabrică.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
