MARIAN RÂLEA - "Marea familie a teatrului m-a copleşit"

- A fost, timp de zece ani, Magicianul care ne-a intrat în casă duminică dimineaţa. Dar tot el, la lăsarea serii, atunci când cortina se ridica de pe marile scene de teatru, ne-a adus la lumină roluri de forţă, care ne-au lăsat cu respiraţia tăiată: Estragon din "Aşteptându-l pe Godot", Oreste din "Electra", Piotr Nikolaevici din "Pescăruşul", Berenger din "Rinocerii". Şi lista ar putea continua, fiindcă Marian Râlea e un actor neobosit, cu câteva sute de roluri în palmares. Jocul lui, total şi pătimaş, e dovada vie că un mare actor nu poate trăi cu adevărat decât pe scenă -

Piticul din oraşul vechi

- Pentru unii, actoria e o decizie fulgerătoare. Pentru alţii, un drum pentru care se pregătesc din greu. Dvs. în ce categorie intraţi? Când aţi realizat că vreţi să deveniţi actor?

- Foarte devreme. Nu am visat niciodată să fac altceva decât teatru. Mie mi-au lipsit dilemele adoles­cenţei, opţiunea mea a fost dintotdeauna aceeaşi. Poate că am avut un destin, habar nu am. Tot ce ştiu e că îmi plăcea de mic să-mi fac spectacole prin curte, să-mi ridic cortine şi să înscenez poveşti. Sunt convins că ta­lentul ăsta l-am moştenit şi eu, şi fratele meu, de la ma­ma, care a avut grijă să ne ducă de mici la spectacole. M-am născut la Braşov, şi Teatrul Dramatic era aproa­pe de noi. Casa părintească era în Oraşul Vechi. Când nu mergeam pe Tâmpa să ne jucăm de-a pădurile tro­picale, când nu cutreieram bastioanele părăginite, când nu aşteptam autocarele cu nemţi şi ruşi, să primim gumă şi insigne cu Lenin, mergeam la teatru. Poate că noi nu citiserăm Shakespeare încă, dar mama îl citise pe tot. Cum l-a citit şi pe Molière. Era o simplă func­ţio­nară, dar era cu adevărat pasionată. Totuşi, femeie practică, s-a asigurat de viitorul meu, trimiţându-mă la un liceu de construcţii, pe atunci era ceva foarte nou şi foarte la modă. A fost inutil. Încă din liceu am început să joc la Teatrul Dramatic. Apoi, fratele meu a dat examen la Actorie şi a intrat la Bucureşti pe singurul loc disponibil. Asta mi-a dat un curaj nebun, mi-a arătat că e posibil să fac şi eu meseria asta, aşa că i-am urmat drumul. Când el termina facultatea, eu tocmai intram. După absolvire, el a rămas la Bra­şov. A fost un actor extraordinar, era june prim, a cucerit tot Bra­şovul şi n-a vrut să mai vină în Bucureşti. Se sim­­ţea acasă acolo, era protejat şi iubit. Eu, ca orice Săgetător, am a­runcat săgeata mai de­parte, mi-am zis că nu pot să rămân în Braşov, trebuie să-mi joc şansa. Şi am ajuns la Bucureşti.

- Cum s-a simţit ma­ma dvs. cu doi băieţi fru­moşi, tineri actori?

- Mama s-a chinuit ceva cu noi, să ne ţină prin şcoli. Ne-a crescut singură, doi go­lani în mijlocul Braşovului, fiindcă s-a despărţit de tatăl meu, când eu eram în şcoala generală. A avut o putere uriaşă de sacrificiu. Nu s-a recăsătorit, tot ceea ce a făcut a fă­cut pentru copiii ei, în care a crezut nebuneşte. Era un om vesel şi bun, cel mai im­por­tant lucru e că pentru mine şi pen­tru Andrei ea nu a îm­bătrânit nicio­dată. După ce am devenit actori, n-a lipsit de la nicio premieră. Bătea drumul Braşov-Bucureşti obli­ga­toriu, şi mereu cu ceva bun în geantă, că aşa e în Ar­deal. Eram mândria ei, se lăuda cu mine şi-n compartiment, şi când mergeam să o aştept la gară, mă saluta tot tre­nul. (râde)

Când magia nu iese

- Anul trecut a fost extrem de dificil pentru dvs. V-aţi pierdut ma­ma, s-a stins, fulgerător, şi fra­tele dvs., actorul Andrei Râlea, şi a plecat dintre noi, la doar 31 de ani, şi Mica, fetiţa care făcuse parte din echipa "Abraca­dabra" timp de zece ani. Cum aţi de­păşit du­rerea tuturor acestor dispariţii?

- Am jucat foarte mult. Dar, cu toate astea, nu am depăşit-o. Aşa ceva nu se poate depăşi. E o tristeţe îngrozitoare şi e foarte greu să accepţi că ei, de fapt, nu mai există. Nu, ei sunt cu mine în continuare. Dacă mama avea, totuşi, 89 de ani, şi pleca din lumea asta cu socotelile încheiate, fratele meu s-a stins în doar şase luni. A descoperit un cancer care i s-a operat, apoi a început o serie de citostatice, situaţia părea sub control. Dar cred că i-au greşit puţin dozele, fiindcă dintr-o dată, când nimeni nu se aştepta... Anul acesta s-a dus şi Mica, despre care am aflat abia pe ultima sută de metri că e bolnavă. Şi-a dus boala cu foarte multă discreţie. Făcuse, la doar 30 de ani, o ci­roză hepatică pe fond de stres. A fost cum­plit, eram toţi la spi­tal la ea când a ple­cat. Am sperat într-o minune, într-o magie ca-n vremurile noas­tre bune din Abra­ca­dabra, dar magia nu ne-a ieşit.

- Se spune că ori­ce pierdere în viaţa de zi cu zi e un câştig pe scenă.

- Eram în ultima zi de filmare la Sunt o babă comunistă, în regia lui Stere Gulea, era opt dimineaţa şi trebuia să filmez o secvenţă cu foarte mult umor. Am ter­minat la ora 11 şi am plecat direct spre Bra­şov, după ce di­mineaţă, la ora 7, mi se spusese că fratele meu nu mai este. Ce câştig puteam eu avea aici? A fost cumplit de greu. Dar oricât de dureros poate fi uneori, spectatorul nu trebuie să simtă prin ce treci. Noi facem o şcoală în care învăţăm să nu fim vulnerabili, orice ar fi. Că, în timpul unui spectacol, o scenă dramatică te poate duce cu gândul la ceva ce ai trăit, asta e altceva, şi poate atunci rosteşti rolul cu mai multă sensibilitate, cu mai multă patimă. Dar n-ai voie să-ţi speculezi propriile drame. Pentru ce? Pentru două lacrimi în plus, pe care spectatorul oricum nu le vede? Aş avea o problemă cu mine. Să confunzi o reprezen­tare a vieţii cu viaţa e chiar murdar. Şi nu poţi să-ţi vinzi amintirile, nu poţi să-ţi vinzi mama sau fratele. E destul că meseria asta ne consumă total.

- Actorii par să trăiască mereu cu inima pe pal­me.

- Cred că asta e frumuseţea, că inima noastră e mereu deschisă. Nu suntem vulnerabili pe scenă, dar suntem în faţa vieţii. De aia e bine să ai nişte repere. Pentru mine, foarte important e cât de cinstit eşti cu tine, cu ceilalţi, cât încerci să trişezi. Asta mi-a adus, cu anii, foarte multă linişte şi împăcare. În rest, de câte ori mi-a fost greu pe scenă, deci şi în viaţă, m-am întors la Cuvânt, la ceva foarte simplu, la rugăciune, la gândul că există pe lume oameni care trăiesc mult mai rău decât am trăit eu toată viaţa, dar cu care împăr­tăşesc aceeaşi Biblie. E singura carte de care nu te plictiseşti, care ţi se dezvăluie altfel, de fiecare dată.

"Braşovul îmi curge prin vene"

- Vă ajunge doar teatrul? Nu e sacrificiul prea mare? Nu v-a lipsit niciodată prezenţa unei familii?

- Mi-a lipsit şi îmi lipseşte o familie, dar nu poţi să te lupţi împotriva timpului, care trece pe lângă tine fără să-l simţi. Această familie mare a teatrului m-a co­pleşit, iar dragostea... şi-a făcut şi ea loc cum a putut, când a putut. Mai mult nici nu ştiu ce să spun. N-a fost să fie.

- N-aţi găsit persoana care să vă înţeleagă?

- Arăt eu a neînţeles? (râde) Poate am fost neatent. De ce să dau vina pe alţii? (tace şi trage un fum din ţigară) Uite, credeam că nu am nicio problemă cu melancolia şi acum mă faceţi să fiu melancolic. Eu sunt... Săgetător. Nu mi-a plăcut niciodată să pierd nimic. Şi am făcut în aşa fel încât să simt că nu am pierdut niciodată. Deşi am pierdut foarte multe. Dar despre asta nu-mi place să vorbesc. Există un soi de mister pe care actorul ar trebui să-l păstreze în per­manenţă.

- Nu vă apasă singurătatea de acasă?

- Nu. Acasă e locul unde mă odihnesc. Doar că eu nu prea vreau să mă odihnesc. Niciodată n-am simţit nevoia de odihnă. Vorba mamei, Dumnezeu să o ierte, spunea: "Dragul mamii, tu eşti bolnav de muncă". E o boală neodihna. Dar n-aş putea trăi odihnindu-mă. Mă ofilesc dacă stau. Şi-apoi, unde poţi fi singur pe lumea asta? Nicăieri. Am prieteni buni, sunt înconjurat de oameni care ţin la mine, când am un necaz, au grijă să mă sune. Nu mă simt cu adevărat singur decât atunci când pleacă Moş Crăciun, când îşi dă jos haina şi nu mai e el, e realitatea crudă, fără niciun mister. Aşa e şi când se termină aplauzele şi mă întorc acasă. Dar a doua zi mă trezesc cu gân­dul iar la teatru. Nu prea am zile libere. De multă vreme visez să plec undeva, unde e cald. Nu mi-a reuşit nici vara asta. În iunie am început să filmez, în iulie a trebuit să fug să mă întâlnesc cu studenţii din Sibiu, apoi am mai avut de ju­cat într-un film, acum a reîn­ceput stagiunea la teatru, de Săr­bători o să fie serbările Magicia­nului. Şi uite aşa se duce iarna, un anotimp pe care îl urăsc, deşi m-am născut în decembrie. Nu-mi pla­ce no­iem­brie, nu-mi place ză­pada murdară, nu-mi place nici vân­tul. Iarna nu-mi place decât acasă, la Braşov, în casa în care m-am născut.

- Vă mai întoarceţi acasă? Cum vine toamna la Braşov?

- Mă întorc cât de des pot, chiar dacă ştiu că nu am timp să stau decât o noapte. Astă vară am reuşit chiar să rămân 3 zile legat. E minunat locul ăla, mai ales acum, toamna, când pădurea se transformă, de la o zi la alta, ia alte şi alte culori. Am şi o curticică acolo, am şi pisici, am şi vecini drăguţi. Casa mamei a fost şi a rămas reperul nostru, locul în care ne adunam cu toţii iarnă de iarnă, de Crăciun. Nimic nu mai e la fel acum, dar tot ce pot să vă spun e că nu va lipsi bradul din casa aceea, de Sărbători.

- V-a mai rămas ceva din firea de ardelean, sau anii pe­tre­cuţi în Bucureşti v-au schimbat cu totul?

- Da, Braşovul încă îmi curge prin vene. Şi de la el în sus tot Ardealul, cu rudele dragi de la Turda. Dar mi-s tare apropiaţi şi Băileştenii, şi nu de puţine ori, când ajung pe la Buzău, mi se face dor de căldura oamenilor din Moldova. V-am dat doar câteva repere, unde în ultimii ani m-a pur­tat sufletul. Când mă jucam de-a Magicianul, stră­bă­team ţara în lung şi-n lat. Acum, ce-i drept, trag spre Ardeal, pentru că acolo sunt AI MEI şi pentru că acolo e cea mai bună ciorbă de salată.

- Dacă aveţi o zi liberă la Bucureşti, cu ce o umpleţi?

- Mă duc în piaţă şi fac cumpărături şi mă cert cu pieţarii, pentru că nu mă lasă să gust o roşie şi nu ştiu dacă e bună, pentru că nu pot să-mi aleg eu un măr. Şi-apoi încep câte-o discuţie cu ei, ca la piaţă, unii sunt chiar foarte drăguţi. Alţii îmi spun: "Vai, dar ce-aţi îmbătrânit!". Ce să le răspund? Că ei au întinerit? (râde) Apoi mă întorc acasă şi fac curat, fiindcă asta îmi aşază gândurile în ordine. Sau gătesc ceva sau citesc. Dar cărţi, nu ziare. N-am mai cumpărat un ziar din 1990, toamna.

- De ce atâta izolare? Nu vă simţiţi rupt de realitate?

- Despre ce realitate vorbiţi, de cea a actorului, care îşi doreşte sa fie cât mai mult pe scenă, sau de cea a mitingurilor de pe stradă? Nu sunt rupt de ceea ce se întâmplă în lume, am discuţii, dezbateri, mă implic, dar ştiu foarte bine cât de mult poate influenţa mass media. O prea mare atenţie dată informaţiilor trun­chiate duce la dependenţa de ele şi, nu în ultimul rând, la dezumanizare. Nu sunt împotriva jurnaliştilor, cred că ei au muncit cel mai mult în ţara asta după revoluţie şi trebuie respectaţi. Dar ştirile de la ora 5 nu le pot urmări, pentru că, vreau nu vreau, mă afectează. Având atâta experienţă de joc, când le ascult, parcă aş intra în mintea criminalului sau a victimei. Sunt foarte em­patic, sunt deformat profesional, fiindcă din asta îmi construiesc personajele. Şi atunci e prea mult pentru mine. Prefer să pun ziduri de protecţie. N-o fac ca să mă izolez de lume, ci ca să-mi protejez lucrurile cele mai firave, să-mi păstrez energia pentru ce se întâmplă pe scenă, să mă pot concentra. La un moment dat, de pildă, mi-a trecut şi mie prin cap, ca multor altora, să fac o investiţie imobiliară, să intru într-o afacere. No­roc că a venit criza şi n-am apucat. Aş fi pierdut banii aiurea. Mi-am dat seama că fiecare om trebuie să facă lucrul ăla pentru care are talent. Nu mă pricepeam la imobiliare, asta e clar. Şi-apoi, eu sunt ardelean, să mă fac brusc oltean? (râde)

Scena, casa Dumnezeului teatrului

- Repetaţi chiar zilele acestea rolul ancheta­to­rului din "Crimă şi pedeapsă", de F.M. Dostoievski, la Teatrul Bulandra. La ce ne putem aştepta, dacă mergem la spectacol?

- La o provocare capitală, cum e orice piesă ce pleacă de la un text semnat de Dostoievski. Eu nu fac decât o înlocuire în acest spectacol, care a fost pus în scenă mai demult de regizorul Yuriy Kordonskiy, dar care nu a mai fost jucat de patru ani. Sorin Leoveanu, cel care juca rolul lui Profiri, a fost răsplătit cu premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal. Îmi doresc, fiind prieteni, să nu-l dezamăgesc. Vă invit să vedeţi spectacolul, regizorul a operat câteva schimbări, nu vă va părea rău.

- Suntem chiar în sala de repetiţie, în decorurile rămase pustii. Cum vă simţiţi când rămâneţi singur în încăperile teatrului?

- Vinovat. Vinovat şi dator să fac meseria asta, fără de care n-aş putea trăi. Când te naşti cu talent pentru scenă, eşti pur şi simplu vinovat dacă te apuci de alt­ceva. Cred că orice actor simte că singura viaţă ade­vă­rată e aici, în lumina asta artificială, că scena e un fel de casă a Dumnezeului teatrului, care te apără în­totdeauna. De fiecare dată când am avut necazuri în viaţa mea civilă, m-am întors la teatru şi mi-a fost mult mai bine. Pe scenă poţi trăi ceea ce nu poţi trăi în viaţa reală, mai multe vieţi posibile, într-un timp foarte scurt. Şi satisfacţia pe care ţi-o aduce scena chiar e foarte mare. Aplauzele spectatorilor nu-s importante doar pe moment, le mai auzi mult timp după aceea.

- Sunteţi printre puţinii actori care au făcut pactul cu teatrul total. V-aţi dedicat tot timpul aces­tei pasiuni şi meserii. A meritat?

- Pe mine, meseria asta m-a păcălit. Mi-a plăcut aşa de tare, încât am vrut mereu să duc lucrurile până la capăt, am ars total. Şi s-a întâmplat să fiu un actor cu şansă. Mi s-au oferit atât de multe roluri mari, încât am fost obligat să rămân în teatru. N-ai cum să refuzi pro­iecte când lucrezi cu regizori atât de im­portanţi precum Dragoş Galgoţiu, Mihai Măniuţiu, Sil­viu Purcărete, Andrei Şerban, Tompa Gabor, Că­tălina Buzoianu, Ducu Darie, Ion Cojar, Yuriy Kor­donskiy şi sunt sigur că-i mai uit pe unii. Toate nu­me­le astea grele m-au ţintuit pe scenă, m-au furat de la viaţa reală, m-au făcut să-mi continuu joaca din co­pilărie, sărind din poveste în poveste. Mi-a plăcut, şi timpul a trecut.

- Într-un mai vechi interviu acordat revistei noastre spuneaţi că aţi fi de acord să predaţi ce ştiţi, dar aţi termina tot ce aveţi de spus în două ore. Chiar aşa?

- Da, asta se întâmpla demult. Între timp, am fost rugat să ţin câteva ore la Universitatea din Sibiu, şi uite că au trecut opt ani, am ajuns conferenţiar, mi-am dat între timp doctoratul - n-am crezut că voi fi capabil să scriu o lucrare de 400 de file -, iar acum am clase de master. Mi-am dat seama că talent nu le pot da, dar am jucat atât de mult în viaţa asta, încât chiar pot să-i învăţ pe studenţii mei nişte tehnici pe care ei să le folosească mai târziu. O dată sau de două ori pe lună sunt acolo. E fru­mos şi mă bucur că sunt tot mai mulţi copii ta­lentaţi care termină fa­cul­tăţile de teatru şi îşi fac o trupă, o asociaţie, un spectacol indepen­dent, sunt foarte multe săli de spectacole care se deschid. La fel cum noi am fost protejaţi de marii actori care ne-au pus în lumină, ar trebui şi noi să-i ajutăm, recoman­dân­du-i pe cei mai buni.

"Copiii m-au adoptat pe mine, nu eu pe ei"

- Aţi fost ani de zile Magicianul copiilor, cel care le-a încântat copi­lăria duminică dimi­nea­ţă. N-aţi simţit niciodată că imaginea asta v-a pus în umbră celelalte meri­te de mare actor?

- Eu nu consider că sunt un mare actor, ci doar un slujitor al scenei. Magia aparţine teatrului şi fie­care actor e, de fapt, un magician. Nu contest că mi­cul ecran pune actorul în situaţia privilegiată de a fi văzut de milioane de spectatori. Dar când am creat per­so­najul Magicianul, împreună cu o întreagă echi­pă de adulţi, avusesem deja, în 1987, onoarea de a fi răs­plă­tit cu Premiul UNITER pentru cel mai bun actor al anului. Ieşim pe porţile facultăţii pregătiţi să jucăm pentru orice fel de public, indiferent de vârstă. Credeţi că personaje ca Rică Venturiano, Cassius, Catindatul, Petruchio, Zganarelle, Lysander şi multe altele sunt mai puţin puternice decât Magicianul? Eu cred că nu. Dacă duminică dimineaţa, cei mici mă vedeau la tele­vizor în rolul Magicianului, seara, cei mari mă puteau vedea în rolul lui Tuzenbach din "Trei surori", de Ce­hov. În cei zece ani cât am stat pe sticlă, am creat, în afara Magicianului, vreo 300 de caractere. Nu e puţin.

- Aţi anunţat, de curând, redeschiderea Teatrului Naţional pen­tru Copii. Ne puteţi spu­ne mai multe?

- Teatrul Naţional pen­tru Copii este rezul­tatul unei asocieri între Teatrul Naţional Bucu­reşti şi Fundaţia Abra­cadabra şi îşi propune să reia seria de spectacole, începută acum câţiva ani, în care copiii aveau ocazia să urce pe scenă pentru a deveni eroi din poveşti. De-acum, în fiecare duminică, de la ora 11, vor putea să-şi în­frângă emoţiile şi tea­ma şi să se joace de-a po­veştile românilor, pe scena Sălii Multimedia a Tea­trului Naţional din Bucureşti.

- E altfel atunci când joci pentru cei mici?

- Pe copii nu ai cum să-i păcăleşti. Ei m-au adoptat pe mine, nu eu pe ei. Am avut mii sau mai bine spus milioane de mici spectatori. Ni­mic nu poate compensa acea stare de emoţie pe care o ai când le vezi bucuria din ochi şi când le simţi inima bătând cu putere, pentru că îi urci pe scenă. Am certitu­dinea că nu mi-am ales greşit meseria, cei mici îmi dau puterea de a merge mai departe. Pen­tru că, la vârsta lor, lu­crurile sunt foarte fru­moase şi curate. Cel mai tandru spectacol în care am jucat în ultimele sta­giuni, "Îngropaţi-mă pe după plintă", al lui Yuriy Kordonskiy, e în fond tot despre copilărie, o copilărie plânsă şi dureroasă, deşi departe de a fi un spectacol pentru copii. Joc rolul unui băieţel de 9 ani, sfâşiat de ura dintre mamă şi bunică, tras când într-o parte, când în alta, răcit mereu şi care nu visează decât să poată fi îngropat pe după plintă, fiindcă acolo e cald şi de acolo poate vedea picioarele mamei sale.