- Poate deveni tristeţea fertilă, sau trebuie dusă la doctor?
Somnul de toamnă
Ca să resimţi tristeţile toamnei, trebuie să pui între tine şi lume o fereastră. Largă, puţin deschisă, cu perdelele arămii tremurate de vânt... De acolo tu, copil, pândind lumea de sus, din odaia cu penumbre. Sau adolescent, ascuns între cărţile tale triste, neînţelese de nimeni... Şi să vină seara. Neapărat să fie spre seară, cândva în amurg. Să fii singur. Deplin singur. Şi, poate, să plouă...
Prin geamul picurat de ploi întrevezi... o stradă. De obicei o stradă, din câte-mi amintesc. Trotuarele cenuşii, răsfirate cu frunze moarte. O faţadă de casă misterioasă, cu balconaş înalt, în care nu iese aproape niciodată cineva. Şi oamenii, încruntaţi, cu gulerele paltoanelor ridicate şi privirile în pământ, trecând grăbiţi spre case, prin ceţurile mohorâte. Urcă în tine un fior, o zgribulire a întregii fiinţe, în faţa acestei lumi care piere sub ploi - "bârr", zâmbeşti şi tragi puţin jerseul pe umeri, tu eşti acolo sus, la geam, şi ţi-e bine. Aşa se priveşte toamna: pândind. Să n-o observi direct, faţă în faţă. Doar s-o întrezăreşti dintr-o odaie singuratică, cu ochii întredeschişi, printre sprâncenele pleoapelor ostenite sau faldurile mişcătoare ale perdelelor, cuprins de o dulce ameţire înfricoşată, faţă de tot ce există. Ca-ntr-un vals, sub un alcool suav, toamna se ascultă plutind. Şi simţi că ţi-e somn, atât de plăcut somn, încât auzi pe sticla murdară a ferestrei picurii de ploaie, clipocit, tot mai rar, unul câte unul, spre-o îndelungă adormire în valuri de alean...
Oraşul, ca o Veneţie tristă, scorojită de ape... La temelii, acolo sunt scăldate casele mari, ucigător, de putreziciune şi vrajă. Dar tu eşti sus, deasupra tuturor şi pluteşti peste toate. Tu eşti acolo, sus, şi ţi-e bine.
***
E atât de plăcut când ai casa ta, toamna... Un acoperiş deasupră-ţi. Chiar o odaie mică şi îţi e de ajuns. Câteva provizii, căci putem şi să postim mult, dacă se termină. N-avem nevoie de merindă prea bogată. Vreo patru-cinci cărţi puse pe un raft, o muzică răzbind dintr-un colţ, de lângă o sobă mocnindă, motanul uriaş-albăstriu-leneş, uitat visător pe genunchi, totul învăluit într-o lumină slabă, uşor mişcătoare, ca de candelă. Oare se poate ca unele umbre să aibă, la rândul lor, umbre?... Săptămâni la rând ai putea să nu ieşi din odaia aceea, să nu cobori printre oameni. E atât de plăcut să ai casa ta, doar a ta...
***
N-aş spune că e doar "plăcut", ci că sunt clipe rare, alese, cele ale unei adevărate plutiri melancolice. Momente de revelaţie, pe care n-ai vrea să le pierzi, ci să le ţii cât mai mult, ca pe-o comoară, o preţioasă poezie a firii. Straniu cuvânt acesta, "melancolie". Mărturisesc că, până să scriu aceste rânduri, nici nu ştiam precis ce înseamnă. Sau nu îmi aminteam... De altfel, o mulţime de oameni nu ştiu, dacă-i întrebi repede, ori îi pui să se concentreze şi să dea o definiţie. Nici nu e de mirare. În dicţionare sunt trecute mereu două înţelesuri. Primul: "tristeţe uşoară, nedefinită; duioşie". Cel de-al doilea urmează şocant: "boală mintală care se manifestă printr-o continuă depresie, tristeţe morbidă, delir, halucinaţii, anxietate şi prin obsesia patologică a sinuciderii". N-aş fi crezut. Poate niciun alt cuvânt al limbii noastre n-are azi sensuri atât de radical depărtate. Ce prăpastie între starea aceea poetică de tristeţe nedefinită, "alean", cum s-ar zice în graiurile vechi (unde poate fi tălmăcit şi ca "dor" de ceva nedesluşit) şi până la înţelesul grosolan de "boală psihică" gravă!... Nu ştiu. Poate că unele cuvinte vor să rămână mai departe învăluite de taină. Poate aşa e lumea asta ticluită, să nu fie-n stare uneori a da rost tocmai unor vorbe atât de frumoase, atât de dezmierdate de muzică şi har, precum... "melancolie". Iar dacă melancolicii, în ziua de azi, au ajuns să fie socotiţi nişte psihopaţi periculoşi, atunci şi eu, biet visător inofensiv, prefer să rămân nebun de legat, toată viaţa.
"Niciodată, toamna..."
Dacă vrei să vorbeşti despre melancolie, este ca şi când ai încerca să scrii un poem în proză. Dar cel mai potrivit anotimp pentru o asemenea încercare rămâne, fără-ndoială, chiar toamna.
Eu nu sunt un intelectual "uscat" de lecturi, dimpotrivă, "mustesc" de stări emoţionale, în fiecare zi a vieţii mele. Totuşi, trebuie să recunosc că, în mod paradoxal, pentru mine, anonim modest, melancolia a fost întotdeauna mai mult o stare de spirit, decât un sentiment devastator! O stare de spirit aristocratică, un lux intelectual, de care mă las copleşit, mai ales toamna, căci numai toamna este un anotimp imperial şi crepuscular, pe măsura melancoliei... Aşa se face că, în crizele mele de "melancolie reflexivă", eu îmi imaginez că toamna a fost singurul anotimp în care ar fi putut să ardă Biblioteca din Alexandria sau în care s-a prăbuşit Imperiul Bizantin. Din acelaşi motiv, cred că ar fi fost mai tulburător ca prietenul Eminescu să se stingă într-o toamnă de aur, fiindcă mie, printr-un hazard al destinului, cei mai buni prieteni mi-au murit doar toamna. De aceea, melancolia nu m-a vindecat niciodată de trecut, de tinereţea pierdută...
În schimb, avatarurile mele melancolice au fost mereu bune prilejuri de a-mi desena sufletul pe albul hârtiei, cu pana subţire a unei păsări călătoare, muiată în călimara ce devenea, de fiecare dată, candelă, aşa cum exclama Sophie Arnould, o poetesă franceză din secolul XVIII: "Cât sufeream! Erau timpuri prielnice scrisului!..." Din această pricină pot spune că n-am suferit vreodată de melancolie, ci mi-am trăit întotdeauna melancoliile ca pe o suferinţă (iar acesta nu este un simplu joc de cuvinte, fiindcă rezumă unul dintre adevărurile mele "secrete"!), ajutat de numeroasele toamne ale vieţii mele, din ce în ce mai scurte. Melancolie mai înseamnă şi un şir nesfârşit de cocori, ce traversează cerul toamnelor din copilăria mea, ca o amintire fără nume, sau zâmbetul iubitelor mele fete frumoase, cu zulufii spulberaţi de vânt, până dincolo de marginile fotografiei pe care aş dori să o iau cu mine pe lumea cealaltă, ca să-mi ţină de urât în veşnicie, acolo unde nu există nici întristare, nici suspin, nici melancolie...
Luxul intelectual al melancoliei m-a costat o singurătate pe care n-a văzut-o, niciodată, nimeni, cu ochiul liber, toţi crezându-mă fericit, bucuros şi euforic. M-a mai costat câteva poeme "sângeroase", pe care nu le-a citit, niciodată, nimeni, şi o iubire târzie, aproape sinucigaşă, demnă de singurul anotimp care înseamnă începutul sfârşitului...
Arghezi avea dreptate: "Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ sufletului nostru doritor de moarte!".
MARIUS PETRESCU
Picătura de răşină
Recunosc - sunt un melacolic incurabil şi nu văd niciun rău în asta. Aşa m-a făcut Dumnezeu - mai aerian, mai visător, mai nostalgic. De ce să merg la doctor? Ce să-i spun? Cum să-i spun? Cum să-i descriu mai bine şi mai precis ce simt în acel moment? Chiar şi în formele ei mai grave, melancolia are obiceiul să se manifeste discret şi cu măsură. Nu doare şi nici nu e însoţită de pusee febrile, pentru a crea îngrijorări sau alerte medicale. Fragilă şi abia conturată în filigranul unei zile aurii de toamnă, pentru mine, orice clipă de melancolie e răsplata încărcată de culorile şi misterul unei agonii solare în amurg; a unui surâs de domnişoară proaspăt rănită în dragoste. E ritualul meu îndelung exersat de a celebra trecerea de la un anotimp la altul, de la o vârstă la alta. Nimic nu mă tulbură şi nu mă abate de la rigoarea unei pregătiri prealabile, când mă extrag cât pot grijilor cotidiene şi, pe malul unui lac oarecare, transform în sunete şi şoapte tot ce văd : imagini, forme, amintiri - aşa cum am învăţat la liceul de muzică şi în timpul orelor ostenitoare de violoncel. Am nevoie ca, o dată sau de două ori pe an, să simt vibraţia şi armonia sonoră a lucrurilor din jur. Am nevoie de muzica sferelor, de ecoul lor vegetal, clorofilic. Am nevoie de ritm şi tăcere.
De ce să mă îngrijorez? De ce să alerg imediat la doctor? Mă simt bine şi întreg aşa cum sunt - aerian, plutitor sau nostalgic, gata oricând să mă bat pentru dreptul meu de a visa cu ochii deschişi, refuzând speriat şi inflexibil otrava acidului diurn al agitaţiei urbane - telefoanele, email-urile, ofertele publicitare, neliniştea fără motiv, gândul sâcâitor al urgenţei. Dacă există, într-adevăr, semnele bolii se află în altă parte - în gândurile noastre mereu certăreţe şi instabile; în carosabilul pe care păşim ca năucii şi ne izbim unii de alţii, mânaţi în permanenţă de treburi şi obligaţii ce nu suportă nici milă, nici amânare. De fapt, ce vrem? Ce căutăm? Ce nostalgii şi ce stări melancolice poate crea o îmbulzeală? E limpede că suntem pe un drum greşit. În graba noastră nebună, ne-am suit într-un tren obscur, de noapte, care nu vine de niciunde şi nu duce nicăieri. Nimic nu se mai vede pe fereastra murdară şi înţepenită a compartimentului meschin în care ne-am aşezat. Ceea ce se derulează prin faţa ochilor noştri e doar o amăgire, o trecere în revistă a unor imagini ce tind să semene între ele, reci şi intangibile. E ca o poveste fără personaje şi fără sfârşit, într-o legănare ce ne depărtează constant şi-n mare viteză de noi înşine, de întâmplările sau bucuriile mărunte ale vieţii, oferindu-ne în schimb, drept recompensă, gustul dulce amărui al eşecului, al timpului risipit în zadar. Îţi trebuie mult curaj să tragi semnalul de alarmă şi să opreşti trenul fantomatic în care te afli, pentru ca apoi, coborând în mijlocul câmpului, să porneşti hai-hui unde vezi cu ochii şi unde te îndeamnă inima. Orice alegere ai face nu greşeşti. Pe orice drum te-ai afla, e drumul tău; drumul ales de tine.
*
Fără îndoială, melacolia e un lux pe care nu oricine şi-l permite sau - şi mai mult - îl poate înţelege. Dincolo de reverii şi alte experienţe personale, ca să pricepi ceva din trăirea acestei intense stări contemplative, trebuie să revezi Reconstituirea lui Pintilie. Este, în film, o scenă tulburătoare, o scenă la fel de puternică şi de zguduitoare ca un bocet mut, mimat, lipsit de sunet. Absent şi aparent fără expresie, doar urmând cu precizie coregrafia unor gestualităţi încărcate de un tragism profund, actorul Emil Botta scrijeleşte scoarţa solzoasă a unui molid. Repetă de câteva ori agresiunea lui molatecă, după care, observând scurgerea leneş uleioasă a răşinii, se alertează, suferă şi intră în nişte contorsiuni sufleteşti ca într-o scurtă criză de nebunie. Îţi trebuie ceva timp să reflectezi şi să pui cap la cap toate scenele filmului, pentru a înţelege uluitoarea descoperire a marelui actor - faptul că orice plantă şi orice copac se vindecă de la sine putere, prin tot ce le-a hărăzit Dumnezeu. Numai sufletul omului se arată neputincios şi fără apărare. Oricâte evenimente fericite, întâmplări şi vorbe consolatoare ar încerca să o acopere, plaga din sufletul omului nu se mai vindecă niciodată. Ar trebui să ne gândim la asta, înainte de a răni pe cineva. Dincolo de orice rană închisă, sub cicatrice, în adânc, va pulsa mereu durerea, la fel de aprigă şi de intensă ca la început.
SORIN PREDA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
