- Poate deveni tristețea fertilă, sau trebuie dusă la doctor?
Somnul de toamnă
Ca să resimți tristețile toamnei, trebuie să pui între tine și lume o fereastră. Largă, puțin deschisă, cu perdelele arămii tremurate de vânt... De acolo tu, copil, pândind lumea de sus, din odaia cu penumbre. Sau adolescent, ascuns între cărțile tale triste, neînțelese de nimeni... Și să vină seara. Neapărat să fie spre seară, cândva în amurg. Să fii singur. Deplin singur. Și, poate, să plouă...
Prin geamul picurat de ploi întrevezi... o stradă. De obicei o stradă, din câte-mi amintesc. Trotuarele cenușii, răsfirate cu frunze moarte. O fațadă de casă misterioasă, cu balconaș înalt, în care nu iese aproape niciodată cineva. Și oamenii, încruntați, cu gulerele paltoanelor ridicate și privirile în pământ, trecând grăbiți spre case, prin cețurile mohorâte. Urcă în tine un fior, o zgribulire a întregii ființe, în fața acestei lumi care piere sub ploi - "bârr", zâmbești și tragi puțin jerseul pe umeri, tu ești acolo sus, la geam, și ți-e bine. Așa se privește toamna: pândind. Să n-o observi direct, față în față. Doar s-o întrezărești dintr-o odaie singuratică, cu ochii întredeschiși, printre sprâncenele pleoapelor ostenite sau faldurile mișcătoare ale perdelelor, cuprins de o dulce amețire înfricoșată, față de tot ce există. Ca-ntr-un vals, sub un alcool suav, toamna se ascultă plutind. Și simți că ți-e somn, atât de plăcut somn, încât auzi pe sticla murdară a ferestrei picurii de ploaie, clipocit, tot mai rar, unul câte unul, spre-o îndelungă adormire în valuri de alean...
Orașul, ca o Veneție tristă, scorojită de ape... La temelii, acolo sunt scăldate casele mari, ucigător, de putreziciune și vrajă. Dar tu ești sus, deasupra tuturor și plutești peste toate. Tu ești acolo, sus, și ți-e bine.
***
E atât de plăcut când ai casa ta, toamna... Un acoperiș deasupră-ți. Chiar o odaie mică și îți e de ajuns. Câteva provizii, căci putem și să postim mult, dacă se termină. N-avem nevoie de merindă prea bogată. Vreo patru-cinci cărți puse pe un raft, o muzică răzbind dintr-un colț, de lângă o sobă mocnindă, motanul uriaș-albăstriu-leneș, uitat visător pe genunchi, totul învăluit într-o lumină slabă, ușor mișcătoare, ca de candelă. Oare se poate ca unele umbre să aibă, la rândul lor, umbre?... Săptămâni la rând ai putea să nu ieși din odaia aceea, să nu cobori printre oameni. E atât de plăcut să ai casa ta, doar a ta...
***
N-aș spune că e doar "plăcut", ci că sunt clipe rare, alese, cele ale unei adevărate plutiri melancolice. Momente de revelație, pe care n-ai vrea să le pierzi, ci să le ții cât mai mult, ca pe-o comoară, o prețioasă poezie a firii. Straniu cuvânt acesta, "melancolie". Mărturisesc că, până să scriu aceste rânduri, nici nu știam precis ce înseamnă. Sau nu îmi aminteam... De altfel, o mulțime de oameni nu știu, dacă-i întrebi repede, ori îi pui să se concentreze și să dea o definiție. Nici nu e de mirare. În dicționare sunt trecute mereu două înțelesuri. Primul: "tristețe ușoară, nedefinită; duioșie". Cel de-al doilea urmează șocant: "boală mintală care se manifestă printr-o continuă depresie, tristețe morbidă, delir, halucinații, anxietate și prin obsesia patologică a sinuciderii". N-aș fi crezut. Poate niciun alt cuvânt al limbii noastre n-are azi sensuri atât de radical depărtate. Ce prăpastie între starea aceea poetică de tristețe nedefinită, "alean", cum s-ar zice în graiurile vechi (unde poate fi tălmăcit și ca "dor" de ceva nedeslușit) și până la înțelesul grosolan de "boală psihică" gravă!... Nu știu. Poate că unele cuvinte vor să rămână mai departe învăluite de taină. Poate așa e lumea asta ticluită, să nu fie-n stare uneori a da rost tocmai unor vorbe atât de frumoase, atât de dezmierdate de muzică și har, precum... "melancolie". Iar dacă melancolicii, în ziua de azi, au ajuns să fie socotiți niște psihopați periculoși, atunci și eu, biet visător inofensiv, prefer să rămân nebun de legat, toată viața.
BOGDAN LUPESCU
"Niciodată, toamna..."
Dacă vrei să vorbești despre melancolie, este ca și când ai încerca să scrii un poem în proză. Dar cel mai potrivit anotimp pentru o asemenea încercare rămâne, fără-ndoială, chiar toamna.
Eu nu sunt un intelectual "uscat" de lecturi, dimpotrivă, "mustesc" de stări emoționale, în fiecare zi a vieții mele. Totuși, trebuie să recunosc că, în mod paradoxal, pentru mine, anonim modest, melancolia a fost întotdeauna mai mult o stare de spirit, decât un sentiment devastator! O stare de spirit aristocratică, un lux intelectual, de care mă las copleșit, mai ales toamna, căci numai toamna este un anotimp imperial și crepuscular, pe măsura melancoliei... Așa se face că, în crizele mele de "melancolie reflexivă", eu îmi imaginez că toamna a fost singurul anotimp în care ar fi putut să ardă Biblioteca din Alexandria sau în care s-a prăbușit Imperiul Bizantin. Din același motiv, cred că ar fi fost mai tulburător ca prietenul Eminescu să se stingă într-o toamnă de aur, fiindcă mie, printr-un hazard al destinului, cei mai buni prieteni mi-au murit doar toamna. De aceea, melancolia nu m-a vindecat niciodată de trecut, de tinerețea pierdută...
În schimb, avatarurile mele melancolice au fost mereu bune prilejuri de a-mi desena sufletul pe albul hârtiei, cu pana subțire a unei păsări călătoare, muiată în călimara ce devenea, de fiecare dată, candelă, așa cum exclama Sophie Arnould, o poetesă franceză din secolul XVIII: "Cât sufeream! Erau timpuri prielnice scrisului!..." Din această pricină pot spune că n-am suferit vreodată de melancolie, ci mi-am trăit întotdeauna melancoliile ca pe o suferință (iar acesta nu este un simplu joc de cuvinte, fiindcă rezumă unul dintre adevărurile mele "secrete"!), ajutat de numeroasele toamne ale vieții mele, din ce în ce mai scurte. Melancolie mai înseamnă și un șir nesfârșit de cocori, ce traversează cerul toamnelor din copilăria mea, ca o amintire fără nume, sau zâmbetul iubitelor mele fete frumoase, cu zulufii spulberați de vânt, până dincolo de marginile fotografiei pe care aș dori să o iau cu mine pe lumea cealaltă, ca să-mi țină de urât în veșnicie, acolo unde nu există nici întristare, nici suspin, nici melancolie...
Luxul intelectual al melancoliei m-a costat o singurătate pe care n-a văzut-o, niciodată, nimeni, cu ochiul liber, toți crezându-mă fericit, bucuros și euforic. M-a mai costat câteva poeme "sângeroase", pe care nu le-a citit, niciodată, nimeni, și o iubire târzie, aproape sinucigașă, demnă de singurul anotimp care înseamnă începutul sfârșitului...
Arghezi avea dreptate: "Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ sufletului nostru doritor de moarte!".
MARIUS PETRESCU
Picătura de rășină
Recunosc - sunt un melacolic incurabil și nu văd niciun rău în asta. Așa m-a făcut Dumnezeu - mai aerian, mai visător, mai nostalgic. De ce să merg la doctor? Ce să-i spun? Cum să-i spun? Cum să-i descriu mai bine și mai precis ce simt în acel moment? Chiar și în formele ei mai grave, melancolia are obiceiul să se manifeste discret și cu măsură. Nu doare și nici nu e însoțită de pusee febrile, pentru a crea îngrijorări sau alerte medicale. Fragilă și abia conturată în filigranul unei zile aurii de toamnă, pentru mine, orice clipă de melancolie e răsplata încărcată de culorile și misterul unei agonii solare în amurg; a unui surâs de domnișoară proaspăt rănită în dragoste. E ritualul meu îndelung exersat de a celebra trecerea de la un anotimp la altul, de la o vârstă la alta. Nimic nu mă tulbură și nu mă abate de la rigoarea unei pregătiri prealabile, când mă extrag cât pot grijilor cotidiene și, pe malul unui lac oarecare, transform în sunete și șoapte tot ce văd : imagini, forme, amintiri - așa cum am învățat la liceul de muzică și în timpul orelor ostenitoare de violoncel. Am nevoie ca, o dată sau de două ori pe an, să simt vibrația și armonia sonoră a lucrurilor din jur. Am nevoie de muzica sferelor, de ecoul lor vegetal, clorofilic. Am nevoie de ritm și tăcere.
De ce să mă îngrijorez? De ce să alerg imediat la doctor? Mă simt bine și întreg așa cum sunt - aerian, plutitor sau nostalgic, gata oricând să mă bat pentru dreptul meu de a visa cu ochii deschiși, refuzând speriat și inflexibil otrava acidului diurn al agitației urbane - telefoanele, email-urile, ofertele publicitare, neliniștea fără motiv, gândul sâcâitor al urgenței. Dacă există, într-adevăr, semnele bolii se află în altă parte - în gândurile noastre mereu certărețe și instabile; în carosabilul pe care pășim ca năucii și ne izbim unii de alții, mânați în permanență de treburi și obligații ce nu suportă nici milă, nici amânare. De fapt, ce vrem? Ce căutăm? Ce nostalgii și ce stări melancolice poate crea o îmbulzeală? E limpede că suntem pe un drum greșit. În graba noastră nebună, ne-am suit într-un tren obscur, de noapte, care nu vine de niciunde și nu duce nicăieri. Nimic nu se mai vede pe fereastra murdară și înțepenită a compartimentului meschin în care ne-am așezat. Ceea ce se derulează prin fața ochilor noștri e doar o amăgire, o trecere în revistă a unor imagini ce tind să semene între ele, reci și intangibile. E ca o poveste fără personaje și fără sfârșit, într-o legănare ce ne depărtează constant și-n mare viteză de noi înșine, de întâmplările sau bucuriile mărunte ale vieții, oferindu-ne în schimb, drept recompensă, gustul dulce amărui al eșecului, al timpului risipit în zadar. Îți trebuie mult curaj să tragi semnalul de alarmă și să oprești trenul fantomatic în care te afli, pentru ca apoi, coborând în mijlocul câmpului, să pornești hai-hui unde vezi cu ochii și unde te îndeamnă inima. Orice alegere ai face nu greșești. Pe orice drum te-ai afla, e drumul tău; drumul ales de tine.
*
Fără îndoială, melacolia e un lux pe care nu oricine și-l permite sau - și mai mult - îl poate înțelege. Dincolo de reverii și alte experiențe personale, ca să pricepi ceva din trăirea acestei intense stări contemplative, trebuie să revezi Reconstituirea lui Pintilie. Este, în film, o scenă tulburătoare, o scenă la fel de puternică și de zguduitoare ca un bocet mut, mimat, lipsit de sunet. Absent și aparent fără expresie, doar urmând cu precizie coregrafia unor gestualități încărcate de un tragism profund, actorul Emil Botta scrijelește scoarța solzoasă a unui molid. Repetă de câteva ori agresiunea lui molatecă, după care, observând scurgerea leneș uleioasă a rășinii, se alertează, suferă și intră în niște contorsiuni sufletești ca într-o scurtă criză de nebunie. Îți trebuie ceva timp să reflectezi și să pui cap la cap toate scenele filmului, pentru a înțelege uluitoarea descoperire a marelui actor - faptul că orice plantă și orice copac se vindecă de la sine putere, prin tot ce le-a hărăzit Dumnezeu. Numai sufletul omului se arată neputincios și fără apărare. Oricâte evenimente fericite, întâmplări și vorbe consolatoare ar încerca să o acopere, plaga din sufletul omului nu se mai vindecă niciodată. Ar trebui să ne gândim la asta, înainte de a răni pe cineva. Dincolo de orice rană închisă, sub cicatrice, în adânc, va pulsa mereu durerea, la fel de aprigă și de intensă ca la început.
SORIN PREDA