Monica Mădaș este o făptură scânteietoare, dăruită cu un pogon de talente, pe care le onorează cu aceeași dăruire "îndrăgostită": cântă, dansează, joacă în filme, face animație și creează păpuși. Dar toate astea le face la Londra, printre cețurile Tamisei, unde locuiește de șase ani. În vara aceasta, Monica a venit acasă pentru o călătorie pe care o face deja în mod ritualic în Maramureș, de mai mulți ani încoace, ca să descopere lumea străveche a satului și muzica lui. Și nu a fost singură acolo, ci însoțită de șapte interpreți de muzică tradițională, din șapte țări diferite, uniți într-un proiect intitulat "Roots Revival Romania" ("Rădăcini reînviate"). Concertul final al proiectului, prezentat la Sala Radio din București, a fost un prilej bun de a sta de vorbă cu Monica Mădaș, de a o "întoarce pe toate fețele" pe această artistă complexă și de a o vă prezenta, împreună cu toate izbânzile ei.
Hori și hăulite
- Locuiești acum peste mări și țări, dar unde-ți sunt rădăcinile, Monica?
- M-am născut și am crescut la Oradea, un oraș pe care îl iubesc nespus. Tata e ardelean și mama olteancă, de lângă Craiova, iar vacanțele mi le petreceam la bunica din sud... N-o să uit niciodată cum mergeam cu trenul personal câte o noapte întreagă până acolo. La capătul drumului lung, după vorba molcomă și formalismul ardelenilor, redescopeream de fiecare dată satul oltenesc, cu viața lui în ritmuri de sârbă amețitoare și tonalitățile "acute" ale vocilor aruncate peste ulițe și peste uluci. La bunica aveam o bătătură mare la dispoziție, în care făceam exerciții de gimnastică la sol, în fața unei asistențe de copii din vecini, care mă încorona cu premii peste premii... Și așa îmi mai trecea aleanul nereușitei mele sportive: mama mă dăduse la gimnastică de la patru ani, eram foarte bună și fusesem selecționată pentru lotul național, dar din păcate, la vizita medicală am descoperit că aveam nevoie de ochelari, și încă de unii cu dioptrii foarte mari! Au urmat mai multe operații, dar cred că, în cele din urmă, vederea mea s-a îmbunătățit simțitor, spălându-mă cu apă de izvor, în munte, pe unde am tot umblat apoi, când am crescut și am descoperit singură, cu rucsacul în spate, puterea și generozitatea naturii. Dar în anii petrecuți la bunica, strângeam copiii și făceam cor cu ei, spectacole de teatru cu povești de-ale mele și muzică special compusă. Pentru a reprezenta personajele, foloseam ori bibelouri, ori le compuneam din andrele înfipte în ghemele de croșetat ale mamei și ale bunicii. Îmi plăcea să exprim toată lumea asta din interiorul meu, în care trăiam cu spirit de aventură și pasiune. Am citit povești din copilărie și o fac chiar și acum. Cred în ele și intru foarte ușor în lumea lor. Încă din liceu scriu poezie, am participat la câteva festivaluri de lirică, și desenez foarte bine. De mică desenez, îmi plăcea să desenez rochii, făceam haine pentru păpuși și credeam că o să fac design vestimentar.
- Dar muzica, ea când a venit?
- De mică am fost legată și de muzică, în primul rând, prin vocea mamei mele, care cântă foarte frumos muzică oltenească. Și-mi cânta tot timpul. Pe urmă, părinții mei s-au despărțit... Dar cât am stat cu tata, mi-l amintesc cântând la taragot. Repeta foarte mult acasă, era foarte ambițios, voia să cânte la fel de bine ca Luca Novac, un mare taragotist bănățean. Îi plăcea și Dumitru Fărcaș și încerca să-mi explice care sunt diferențele între stilurile celor doi. Taragotul era pentru tata nostalgia pentru lumea pierdută a copilăriei. Bunicul meu fusese un ceteraș vestit în satul lui, însă marea traumă a copilăriei tatei fusese moartea, de tânără, a mamei sale. Bunicul s-a recăsătorit și tata a avut o mamă vitregă ("Baba Dochia", mi-o amintesc și eu, o femeie tare aprigă, care avea, și ea, doi băieți, dintr-o căsătorie anterioară). Din cauza aceasta, tata era un om dur și introvertit, greu se deschidea, chiar și cu mine, când eram o copilă... Sensibilitatea la el are o altă dimensiune, în muzică! În rest, tata lucra pe un excavator. Îmi amintesc că m-a luat odată cu el în cabină și am avut o senzație minunată, să văd lumea de sus, dintr-un fel de "poziție de forță", din măruntaiele acelei mașini uriașe și ciudate. Am căutat să-mi iubesc părinții așa cum sunt și niciodată nu am emis pretenții în fața lor. Când am ajuns la facultate, mama plângea, când vedea că fetele celelalte sunt îmbrăcate și eu nu aveam o haină bună pe mine, dar căutam să o fac să zâmbească și-i spuneam să nu se necăjească. Din primul meu salariu, i-am cumpărat mamei o fustă și o bluză... Am făcut o echipă grozavă eu cu mama! De la 31 de ani, m-a crescut singură! Îi datorez enorm! Eu locuiesc la Londra de cinci ani, dar și acum suntem legate una de cealaltă, vorbim mereu la telefon și ne încurajăm în a merge mai departe, chiar dacă singure, fiecare pe câte o parte de continent...
Păpușile și-un pogon de pământ
- În afara copilăriei, a existat un alt moment al vieții care ți-a trasat, mai apoi, destinul?
- După ce-am terminat Liceul de Filologie din Oradea și-am urmat tot acolo cursurile Școlii Populare de Artă, am intrat într-un grup de meditație orientală și am plecat prin țară cu ei. Stăteam în munți, în tabere de câte două luni, în Bucovina, pe Rarău, timp în care duceam o viață în mijlocul naturii, după principii foarte sănătoase. Dormeam în cort, beam apă de izvor, mâncam exclusiv hrană naturistă, citeam (și comentam) foarte multă filosofie, ezoterism, făceam în fiecare zi câte două ore de meditație și de respirație. Asta nu însemna că ne puneam picioarele în cap sau pe după ceafă, în cine știe ce poziții imposibile. Mi-au prins foarte bine la vârsta aceea aceste exerciții de autocunoaștere. Au fost 3 ani foarte buni, după care am plecat, pentru că mi s-a părut că totul o luase într-o direcție nesănătoasă. Venise un puhoi de lume, erau sute de oameni în tabără, era un camping uriaș, în care unii își aduseseră televizoare și le conectau la bateria mașinii, se uitau la știri și criticau societatea... Apoi au început să intre și bani, că unele cursuri se plăteau, și atunci lucrurile s-au stricat, totul degenerase, ca la noi, la români. Mă bucur că am avut acest discernământ să mă desprind de ei când trebuia, alții s-au lăsat prinși într-o capcană din care nu au mai ieșit. Și mă mai bucur de ceva: că atunci m-am îndrăgostit de munte, stăteam verile în natură și câte două luni (la un moment dat, nu mâncam decât ce culegeam din pădure și beam numai apă de izvor, în care puneam ace de brad să stea o zi). Era minunat! Erau zile în care aproape nu mâncam, posteam, dar aveam destulă energie cât să urcăm pe toate potecile din munte, pe unele trasee destul de dificile. Trăiam cu energia aceea extraordinară a muntelui și a naturii. Și în acest spirit de atunci, am făcut un an de Ecologie la București, la prima universitate particulară apărută la noi, Universitatea Ecologică a lui Dolphy Drimmer. Am avut profesori foarte buni, aveam cursuri la Muzeul de Geologie și îmi plăcea la nebunie. Dar trebuiau plătite, doar era o facultate particulară, așa că nu mi-am mai putut permite să o continui. M-am întors la Oradea și m-am dus să mă angajez la Teatrul de Păpuși, aflasem că era un post liber. Mi-am luat chitara cu mine la concurs, am dat o mică reprezentație one-woman show, am făcut un moment de improvizație foarte comic, căci mie mi-a plăcut tot timpul să fac oamenii să râdă și atât de mult m-a prins aventura aceasta, încât am rămas... devotată teatrului de păpuși pentru totdeauna. E atât de minunat să te afli în fața unei săli pline de copii, să-i auzi chicotind sau mirându-se în cor, încât împărtășeam o energie atât de pură, pozitivă, care mă încărca și îmi dădea entuziasm pentru mai departe. Mergeam la festivaluri cu Teatrul din Oradea și cădeam în admirația Teatrului de Păpuși "Țăndărică" din București, care întotdeauna venea cu ceva nou, surprinzător ca expresie teatrală, iar asta mi se părea formidabil! Îmi spuneam: "Doamne, ce talente, ce păpuși, ce producție!... Pentru mine, "Țăndărică" era "Hollywood", scris așa, cu luminițe orbitoare care sclipeau, ca în Las Vegas! Mă întrebam: "Oare o să ajung și eu vreodată să lucrez acolo?". Răspunsul era: "Da!" Era posibil! Și tot ce mi-a rămas de făcut, după doi ani și jumătate la Teatrul din Oradea, a fost să vin la București și să dau examen la Academia de Teatru și Film, secția Teatru - Marionete. Îmi trebuiau bani ca să plătesc taxa de înscriere, opt sute de mii, țin minte și acum, și i-am cerut tatălui meu. A spus că nu are, și atunci l-am rugat să-mi vândă bicicleta... Nici asta n-a făcut, n-a înțeles ce facultate e aia la care înveți să te joci cu păpușile: el voia să fiu avocat sau doctor! Dar a vândut mama, în pofida voinței bunicii, un pogon de pământ, și mi-a trimis banii. M-am simțit ca Niculaie Moromete care mergea la școală pe banii de pe pământ, suprema jertfă a familiei. Mama nu s-a îndoit nicio clipă că era bine ce voiam eu să fac, întotdeauna a fost de acord cu ideile mele, oricât de fantasmagorice ar fi părut, și m-a susținut!... Erau, deci, doar patru locuri la ATF la buget, iar eu trebuia să intru pe unul din ele, altfel nu aveam cu ce să-mi plătesc studiile. Și am intrat a doua! Am lucrat o perioadă pentru o companie independentă de teatru pentru copii, "Libelula", iar în anul trei de facultate, am început, cu un entuziasm nebun și plină de speranță, să lucrez în Teatrul "Țăndărică". Dar entuziasmul a mai scăzut, când am văzut că se reluau piese din anii '60, cu aceleași păpuși. Problema banilor bloca orice nou proiect, eram plătiți destul de puțin... După trei ani, mi-am dat demisia și, puțin după aceea, m-am mutat la Londra.
- A mai rămas un capitol: jazzul...
- Eu am început să cânt jazz grație regretatei Anca Parghel. A avut un workshop la Conservator și m-am dus și eu, am cântat o doină românească în stil im-provizatoric și ei i-a plăcut foarte mult. Imediat m-a invitat să cânt la clubul în care cânta ea, serile, și acolo, la Art Jazz Club, lângă Galeriile Orizont, am debutat eu! Anca Parghel avea o energie grozavă și-i plăcea să strângă oameni tineri și să-i învețe, să-i ajute, era un foarte bun pedagog de jazz, pe lângă faptul că era o mare cântăreață... Am cântat acolo, cu ea, iar cei de la club m-au și solicitat cu două proiecte, pe care le-am realizat rapid, pentru că le aveam în minte de mult. Unul a fost "Doina Jazzului", cu Arthur Balogh și George Dumitriu, și un alt proiect, "Jazz Do It!", în care cântam la pian și recitam din poeziile mele, pe un fond de proiecție vizuală și de coregrafie. Pentru proiectele acestea am fost nominalizată pentru debut la Gala Premiilor Jazz din 2006.
Am făcut apoi masterul în "Animație film", pe conceptul de "release the inner child", de eliberare a copilului din tine, prin joc, interacțiune, lumi în oglindă. Am avut și o experiență cinematografică, am apărut în filmul "Binecuvântată fii, închisoare!", în regia lui Nicolae Mărgineanu, ca actriță. Dar am avut succes și ca film-maker, unul din filmulețele de animație, "Bars" ("Gratii") pe care l-am făcut în timp ce eram încă masterandă, a fost premiat la Festivalul "CineMaIubit", cu Premiul Special al Juriului. Iar celălalt film, "Vagabond", pe care l-am făcut la Cluj, la un workshop legat de TIFF, a câștigat Premiul Special al Publicului. Cam acestea ar fi reperele de care m-ai întrebat...
La Londra, cu un rucsac, o chitară și o carte de rugăciuni
- După atâtea succese, de ce ai plecat la Londra? Nu le puteai împlini aici?
- Am plecat la Londra în 2007, cu ocazia unei expoziții pe care sculptorița Mariana Gordan o vernisa la "Institutul Cultural Român" și pentru care mă chemase să-i fac ilustrația muzicală. Gordan este unul dintre artiștii de vârf ai Londrei. Între performanțele ei se numără realizarea lucrării în mozaic pentru trei stații de metrou din Londra și câștigarea unui concurs de portretistică la "Royal Academy of Art"... A fost căsătorită cu sculptorul Mircea Roman, și atunci, la evenimentul acela, am prezentat împreună un film despre operele lui Mircea Roman, numit "Dezorient Express", un discurs despre ororile comunismului și despre încorsetările ideologice în artă, la care eu am făcut ilustrația muzicală, iar prietenul meu de atunci a realizat montajul. Filmul a fost trimis apoi la câteva festivaluri internaționale, a câștigat Premiul "Erasmus", la Viena. Iar eu am rămas la Londra, plecată din România doar cu un rucsac, cu chitara și cu o cărticică de rugăciuni. Am cunoscut câțiva muzicieni foarte talentați, cu care m-am integrat rapid în viața muzicală londoneză, cum este Meg Hammilton, violonistă, și Bogdan Văcărescu, român, un violonist foarte talentat și el, care locuiește la Londra de mai mulți ani și are o formație, "Paprika Balcanika", care promovează muzica balcanică și în special muzica românească, lăutărească. Împreună cu ei, am cântat la Londra, dar și în multe alte orașe din Marea Britanie, iar la ultimul meu album, "Monooka's Caravan", am lucrat împreună. Chitara cu care plecasem din țară s-a stricat, în schimb, am avut norocul, anul ăsta, să primesc cadou de ziua mea o chitară foarte bună, vintage, cu o formă foarte plăcută, ușoară, sună foarte frumos și mă inspiră tare mult! Dar eu cânt și la fluier, la tilincă... Și mai cânt la pian, improvizez, mă acompaniez atunci când cânt jazz.
- Pari să te fi adaptat ușor în capitala britanică. Lucrezi, ți-ai găsit prieteni...
- Din primul moment mi-a plăcut Londra, m-am simțit ca acasă. Dar după despărțirea de fostul meu prieten, după zece ani de relație, a urmat o readaptare la viața de una singură, o schimbare destul de dură... Chiar anul trecut mă gândeam că nu știu dacă mai vreau să stau acolo, pentru că nu reușeam să mă detașez, să dau un pas înapoi și să privesc tot tabloul fără mânie și furie. Poate că încărcătura aceasta de culoare din vocea mea vine și din faptul că trec prin aceste neliniști sentimentale... Dar tot răul e spre bine. Mi-am mobilizat energia în alte proiecte, artistice. Muzica m-a ajutat foarte mult: când încep să cânt, sunt doar o flacără dansând pe comori! Nu mai sunt eu, Monica, și problemele mele sentimentale... astea dispar, cu totul... ca să reapară apoi, când ultimul sunet se pierde în eter... În fine, artiștii și inimile lor mereu zdrobite!... Asta e o discuție lungă...
Apoi, marele noroc profesional a fost că am început să lucrez cu "Institutul de Muzică Evreiască" din Londra, Jewish Music Institut. Am lucrat la un proiect aplicat pe muzica evreiască din Europa de Est. Ei promovează mult klezmer, muzica evreiască din zona balcanică, iar eu am putut veni cu piese din Maramureș și Bucovina, cu evidente influențe evreiești în linia melodică. Cu acest fel de muzică sunt implicată într-un proiect din sud-estul Europei, care are o aplicație în câteva școli din nordul Londrei, unde îi învățăm pe copii muzică, urmând o poveste pe care am conceput-o eu și care care se numește "Patru anotimpuri". Proiectul a avut mare succes anul trecut și l-am reluat acum, la reînceperea școlilor, din septembrie. Și tot prin Institutul Muzical Evreiesc voi susține niște workshop-uri pentru copii în noul Centru Cultural Evreiesc, cu păpuși confecționate de mine, muzică tradițională și povești despre sărbătorile tradiționale. Am mai lucrat și cu studenți masteranzi, la "Central School of Speach and Drama", am fost "visiting lecturer", și a fost o experiență foarte frumoasă. Cu proiectul meu "Monooka's Caravan" mergem înainte: am avut concerte în locuri foarte bune, am cântat și la Royal Albert Hall, și la Union Chappel, în deschiderea unui mare band din New York, care a câștigat Grammy, concert sold-out. La mijlocul lui septembrie, am avut un concert mare la King's Place, care este o locație extraordinară, am avut din nou concert la Institutul Cultural Român din Londra (cu spectacolul "Modern Poetry in Translation") iar pe 29 septembrie, în Trafalgar Square, am participat la o horă-protest "Save Roșia Montana"! Mă gândesc și la un viitor album, aș vrea să lucrez pe muzica lui Anton Pann, la care voi colabora cu muzicieni turci, greci, iranieni, libanezi și armeni. Pentru că între timp am cunoscut mai mulți muzicieni din Grecia, din Turcia, și mă simt foarte legată de muzica balcanică și orientală.
Despre dragoste, cu Pălăguța și Toader Fodor
- Ce îți dorești acum, Monica?
- Îmi doresc să am aici, la Londra, sau măcar în apropierea ei, o casă din lemn și piatră, cu covoare și velințe românești, ca în camera de zestre a oricărei case din Maramureș. Și să vină un bărbat bun să mă ceară, cu zestrea mea cu tot! Și să trăim în iubire și bună pace, așa cum am văzut eu în vara aceasta, pe Pălăguța și Toader Fodor, din Ieud, că au trăit și trăiesc și acuma, de 50 de ani împreună! Vă puteți imagina? Dar să vi-i zugrăvesc, mai bine: într-una din zilele petrecute în Maramureș, am fost la Ieud și am făcut acolo un workshop cu grupul "Iza". Au cântat bărbații din grup, iar femeile ne-au făcut pancove. După ce am terminat workshop-ul, ne-am dus într-o altă parte a Ieudului, într-o casă gospodărească, unde se adunaseră, îmbrăcați în port, mai mulți oameni din sat. Eram cu toții într-un foișor din lemn, era chiar în ajunul Sfintei Mării, și acolo i-am cunoscut pe Pălăguța și Toader Fodor, un formidabil cuplu de bătrâni, el de 81 de ani, ea de 69, cu o dragoste nestinsă între ei, ce se vădea în priviri, în cuvinte calde și blânde, în gesturi măsurate. Ținuseră postul de două săptămâni, în ajunul Sfintei Mării se treziseră în zori, făcuseră două căpițe de fân din ălea mari, apoi s-au îmbrăcat frumos, au venit în Ieud, au stat și au cântat cu noi. Am cântat și eu o doină maramureșeană, "Mândră floare-i norocu'". Au fost impresionați, m-au plăcut imediat. Aveam emoții, pentru că ei sunt foarte conservatori în ce privește muzica. Și am rugat-o pe lelea Pălăguță să ne cânte și dumneaei ceva și o zâs o strigătură de joc, cu un glas de copiliță, subțire. Ioi, îmi venea să o mănânc, atât era de scumpă! Erau așa de frumoși împreună, că nu puteam să-mi dezlipesc ochii de pe ei! Stăteau unul lângă altul, frumos îmbrăcați și cuminți, ca doi coconi. Din când în când, ea se întorcea către bărbatul său și-i zicea, blând și molcom ca o apă lină: "D-apăi, așa și-așa...", și el îi răspundea cu gravitate Pălăguței lui: "Da... no, iee..."!!!