N-am uitat până astăzi valul acela gros, auriu-arămiu, care a ajuns în cămara dascălului meu şi care a lăsat urme grele în toate vasele şi borcanele casei. Nu-mi stătea mintea să desenez scaunele cu picioarele în sus pe care profesorul mi le punea în faţă, ca să învăţ, vezi Doamne, perspectiva obiectelor în spaţiu. Mă enerva şi oul uriaş din lemn vopsit în alb curat, pe care trebuia să-l pictez, ca să înţeleg cum din lumini şi umbre poţi să redai o formă perfectă. În capul meu stăruia ideea că, oricât de bine aş desena, nu voi putea niciodată să surprind perfecţiunea şi modestia celor care m-au ajutat la plata lecţiilor, cu mierea lor. Şi din acest motiv mă cuprinsese un soi de melancolie, pe care o purtam printre oameni ca pe o cămaşă de împrumut, ce stătea agăţată pe mine ca de-un cuier.
De starea asta fără cap şi coadă am scăpat ajutată de faptul că, timp de mai multe săptămâni, cât am luat acele lecţii, am locuit la Baia Mare, la o mătuşă de-a tatălui meu. Cea mai veselă dintre toate câte erau în neam.
Floarea de la butonieră
Când am ajuns la ea şi am cunoscut-o mai îndeaproape, mătuşa Iuli avea peste optzeci de ani şi un iubit, căruia îi zicea Şneler baci, nenea Şneler, care venea în fiecare seară la ea, "în frai". În nordul ţării, expresia „în frai" se folosea pe vremuri în situaţiile în care băieţii se duceau seara la fete în poveşti. „A merge în frai" la o fată însemna că între fata aceea şi feciorul care venea la ea exista deja o înţelegere, ce presupunea, desigur, nişte sentimente alese şi care, de cele mai multe ori, se încheiau cu o logodnă şi apoi cu o căsătorie.
Şneler baci era un obişnuit al casei şi venea zilnic să-i facă mătuşii Iuli o curte discretă, aşezată şi elegantă, de modă veche, precum costumul dichisit pe care-l purta cu naturaleţe. La costumul lui avea un buzunărel pentru ceasul cu lanţ, dar şi o butonieră specială, pentru când ar fi să-şi pună, la vreo ocazie deosebită, bineînţeles, o floare. În seara în care l-am cunoscut, tocmai am surprins un gest de o delicateţe extremă, care m-a uimit peste măsură. În hol, înainte de a pleca, Şneler baci i-a sărutat mâna mătuşii, a luat de la butonieră floarea pe care o purtase toată seara, oarecum ignorând-o, nebăgând-o în seamă, şi tocmai prin asta atrăgând şi mai mult atenţia asupra ei, a dus-o la buze şi apoi i-a dat-o. Cât am locuit în vara aceea la mătuşa Iuli, am fost martoră a dragostei lor, care mă făcea adesea să zâmbesc. Când lecţiile mele de desen erau pe sfârşite, mi s-a dezvăluit întreaga poveste care i-a legat, şi-abia atunci am înţeles cât pot fi de adânci şi de neaşteptate legăturile ce se nasc între oameni.
Mezina fără de noroc
Mătuşa Iuli a fost cea mai mică fată a străbunicului, care a fost preot la biserica dintr-un cătun de mineri. Dintre toţi copiii preotului, Iuliana a fost cea mai fără de noroc, pentru că atunci când preotul a murit, ea avea doar câţiva ani, nici nu apucase încă să-l cunoască prea bine. Copiii preotului s-au risipit, unii nu s-au mai întors din război, alţii şi-au închegat gospodării departe de mina ce le-a măcinat sănătatea, iar Iuliana, Iuli, cum o strigau ceilalţi, fiind cea mai mică, a rămas acasă o vreme, cu mama ei. Când a început războiul şi n-au mai avut din ce să trăiască, Iuli a plecat la oraş, unde s-a angajat servitoare în casa unui farmacist. Acolo, într-o seară, l-a cunoscut pe avocatul Bela Berger, care venise în vizită la prietenul lui.
I-au tremurat mâinile Iulianei când i-a pus în faţă ceaşca de ceai şi farfurioara cu linzertorte umplut cu dulceaţă de zmeură. I-au tremurat mâinile şi, pentru o secundă, inima i s-a oprit, speriată ca un hulub alungat de o umbră. Iuliana şi Bela s-au îndrăgostit în clipa aceea şi tulburarea le-a fost atât de mare, încât în zilele care au urmat, părea că sunt bolnavi, ca duşi din lumea asta. Avocatul a început să vină tot mai des în casa prietenului lui, iar Iuliana simţea că, pe zi ce trece, se apropie de ea un val uriaş, peste care n-are cum să treacă şi pe care n-are cum să-l ocolească. Zilele se scurgeau fără să le mai ştie numărul, şi supărarea se făcea tot mai mare, pentru că îşi dădea seama că, oricât de mare le-ar fi dragostea, nu exista nicio soluţie pentru ei doi. Ea, o fată sărmană, dintr-o familie scăpătată de preoţi, n-avea nicidecum speranţa că vreodată s-ar putea întâmpla să se împlinească dragostea ei şi-a avocatului evreu, care ajunsese să-l viziteze zilnic pe farmacist, numai ca s-o poată vedea, chiar şi în fugă. Erau atâtea lucruri care se opuneau legăturii lor şi care o făceau să înţeleagă că n-aveau nicio şansă!
În ziua în care avocatul i-a strecurat în mână un bileţel în care-i propunea să se întâlnească în oraş, Iuli s-a speriat, şi-a strâns cele câteva lucruri şi-a fugit din casa farmacistului, acasă la mama ei. Dar după două săptămâni, la poarta lor s-a oprit o maşină din care a coborât avocatul Berger. I-a spus mamei că are nevoie de-o servitoare, i-a plătit salariul înainte, pe un an întreg, şi-a luat-o pe Iuli în casa lui.
Cârligul de prins uşa
"Ce s-a întâmplat mai departe? Cum s-au descurcat? Au fost fericiţi împreună? - îmi venea s-o întreb pe mătuşa care-mi povestise într-o seară aceste lucruri, dar sfiala celor treisprezece ani m-a oprit. Şi m-a oprit şi faptul că Şneler baci era lângă noi, şi m-a intimidat tăcerea lui. Răspuns la toate întrebările pe care aş fi vrut să i le pun am primit însă la sfârşitul acelei săptămâni, într-un mod oarecum neaşteptat.
În ziua aceea am pornit toţi trei pe aleile parcului, ca să ajungem la ateliere. Era cald, teii erau înfloriţi, pe lângă noi treceau în fugă băieţei care se jucau cu cercuri mari de sârmă, pe care se străduiau să le ţină în echilibru, cu un beţişor. I-am lăsat pe cei doi bătrânei pe o bancă şi am intrat la lecţie. Când am revenit, ei erau pe-aceeaşi bancă, poate un pic mai obosiţi şi, ca să-i scot din amorţeala care-i stăpânea, am început să le povestesc ce-am făcut la lecţie, cum s-a enervat profesorul, care m-a acuzat că nu sunt atentă la ce-mi spune (nici n-aveam cum să fiu atentă, căci mă strângeau papucii mătuşii de-mi ieşeau ochii), şi cât s-a supărat de tare, când, din cauza curentului, s-a trântit uşa de la intrare şi s-a crăpat geamul uriaş de cristal, care avea gravată o monogramă cu litera B în mijloc, monogramă pe care-o admiram şi eu, de câte ori intram pe uşă, la lecţia de desen. "De ce n-au prins-o cu un cârligaş, care era acolo, în spatele uşii, lângă perete?". M-a întrebat mătuşa, uitându-se la mine cu ochii ei mari, albaştri, umbriţi, brusc, de o mare tristeţe. N-am mai avut vreme să mă întreb de unde ştie mătuşa acele detalii, căci a început să plângă. Şneler baci a ţinut-o de mână, până când s-a liniştit. Ne-am întors acasă tăcuţi, şi seara, înainte de a pleca, el i-a dat o frunză culeasă în parc. De-abia după ce a închis uşa în urma lui, mătuşa Iuli a încheiat povestea începută cu o săptămână înainte.
Tunelul neterminat
Sfârşit de poveste
Cât a trăit, Şneler baci a fost alături de ea, seară de seară. Nu s-au căsătorit, nici n-ar fi putut, căci în inima ei primăvara n-a mai venit niciodată. După ce Şneler a murit, Iuli a îmbătrânit brusc, firele ascunse ale vieţii ei s-au încâlcit de tot. Din când în când, fugea de acasă şi cei care o îngrijeau o căutau la marginea oraşului, la fostele şoproane ale fabricii de sticlă, unde o găseau săpând, cu mâinile goale, găuri în pământul împietrit.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
