IULI

Ca să-mi plătească lecțiile de desen și pic­tu­ră, tata a golit în vara aceea stupii de miere.

N-am uitat până astăzi valul acela gros, auriu-arămiu, care a ajuns în cămara dascălului meu și care a lăsat urme grele în toate vasele și borcanele ca­sei. Nu-mi stătea mintea să desenez scaunele cu pi­cioa­rele în sus pe care profesorul mi le punea în față, ca să învăț, vezi Doamne, perspectiva obiectelor în spa­țiu. Mă enerva și oul uriaș din lemn vopsit în alb cu­rat, pe care trebuia să-l pictez, ca să înțeleg cum din lumini și umbre poți să redai o formă perfectă. În capul meu stăruia ideea că, oricât de bine aș desena, nu voi putea niciodată să surprind perfecțiunea și modestia celor care m-au ajutat la plata lecțiilor, cu mierea lor. Și din acest motiv mă cuprinsese un soi de melancolie, pe care o purtam printre oameni ca pe o cămașă de îm­prumut, ce stătea agățată pe mine ca de-un cuier.
De starea asta fără cap și coadă am scăpat ajutată de faptul că, timp de mai multe săptămâni, cât am luat acele lecții, am locuit la Baia Mare, la o mătușă de-a ta­tălui meu. Cea mai veselă dintre toate câte erau în neam.
Floarea de la butonieră
Când am ajuns la ea și am cunoscut-o mai în­dea­proape, mătușa Iuli avea peste optzeci de ani și un iu­bit, căruia îi zicea Șneler baci, nenea Șneler, care ve­nea în fiecare seară la ea, "în frai". În nordul țării, expresia „în frai" se folosea pe vremuri în situațiile în care băieții se duceau seara la fete în povești. „A merge în frai" la o fată însemna că între fata aceea și feciorul ca­re venea la ea exista deja o înțelegere, ce presu­pu­nea, desigur, niște sentimente alese și care, de cele mai multe ori, se încheiau cu o logodnă și apoi cu o căsă­torie.
Șneler baci era un obișnuit al casei și venea zilnic să-i facă mătușii Iuli o curte discretă, așezată și ele­gantă, de modă veche, precum costumul dichisit pe care-l purta cu naturalețe. La costumul lui avea un bu­zunărel pentru ceasul cu lanț, dar și o butonieră spe­cială, pentru când ar fi să-și pună, la vreo ocazie deo­sebită, bineîn­țeles, o floare. În seara în care l-am cu­nos­­cut, toc­mai am surprins un gest de o deli­catețe ex­tremă, care m-a uimit pes­te măsură. În hol, înainte de a ple­ca, Șneler baci i-a sărutat mâna mă­tușii, a luat de la butonieră floa­rea pe care o purtase toată seara, oa­re­cum ignorând-o, nebăgând-o în seamă, și tocmai prin asta atră­gând și mai mult atenția asupra ei, a dus-o la buze și apoi i-a dat-o. Cât am locuit în vara aceea la mătușa Iuli, am fost martoră a dragostei lor, care mă făcea adesea să zâmbesc. Când lecțiile mele de desen erau pe sfârșite, mi s-a dezvăluit întreaga poveste care i-a legat, și-abia atunci am înțeles cât pot fi de adânci și de neașteptate legăturile ce se nasc între oameni.

Mezina fără de noroc

Mătușa Iuli a fost cea mai mică fată a străbu­nicului, care a fost preot la biserica dintr-un cătun de mineri. Dintre toți copiii preotului, Iuliana a fost cea mai fără de noroc, pentru că atunci când preotul a murit, ea avea doar câțiva ani, nici nu apucase încă să-l cunoască prea bine. Copiii preotului s-au risipit, unii nu s-au mai întors din război, alții și-au închegat gos­podării de­par­te de mina ce le-a măcinat sănă­tatea, iar Iu­liana, Iuli, cum o strigau ceilalți, fiind cea mai mică, a rămas acasă o vreme, cu mama ei. Când a în­ceput războiul și n-au mai avut din ce să trăiască, Iuli a plecat la oraș, unde s-a angajat ser­vitoare în casa unui far­ma­cist. Acolo, într-o seară, l-a cunoscut pe avo­­catul Bela Berger, care venise în vizită la prie­tenul lui.
I-au tremurat mâinile Iulianei când i-a pus în față ceașca de ceai și farfurioara cu linzertorte umplut cu dulceață de zmeură. I-au tremurat mâi­nile și, pentru o secundă, inima i s-a oprit, speriată ca un hulub alun­gat de o umbră. Iuliana și Bela s-au în­dră­gos­tit în clipa aceea și tulburarea le-a fost atât de mare, încât în zilele care au urmat, părea că sunt bolnavi, ca duși din lumea asta. Avocatul a în­ceput să vină tot mai des în casa prie­tenului lui, iar Iuliana simțea că, pe zi ce trece, se apro­pie de ea un val uriaș, peste care n-are cum să treacă și pe care n-are cum să-l ocolească. Zilele se scurgeau fără să le mai știe numărul, și supă­rarea se făcea tot mai mare, pentru că își dădea seama că, oricât de mare le-ar fi dragostea, nu exista nicio soluție pentru ei doi. Ea, o fată sărmană, dintr-o familie scă­pătată de preoți, n-avea nicidecum spe­ran­ța că vreo­dată s-ar putea în­tâmpla să se împli­neas­că dra­gostea ei și-a avocatului evreu, care ajunsese să-l viziteze zilnic pe farmacist, numai ca s-o poată vedea, chiar și în fugă. Erau atâtea lucruri care se opuneau legăturii lor și care o făceau să înțeleagă că n-aveau nicio șansă!
În ziua în care avocatul i-a strecurat în mână un bilețel în care-i propunea să se întâlnească în oraș, Iuli s-a speriat, și-a strâns cele câteva lucruri și-a fugit din casa farmacistului, acasă la mama ei. Dar după două săptămâni, la poarta lor s-a oprit o mașină din care a coborât avo­catul Ber­ger. I-a spus mamei că are nevoie de-o servitoa­re, i-a plătit salariul înainte, pe un an în­treg, și-a luat-o pe Iu­li în casa lui.

Cârligul de prins ușa

"Ce s-a întâmplat mai departe? Cum s-au descurcat? Au fost fericiți împreu­nă? - îmi venea s-o întreb pe mătușa care-mi po­ves­tise într-o seară aceste lucruri, dar sfiala celor trei­sprezece ani m-a oprit. Și m-a oprit și faptul că Șneler baci era lângă noi, și m-a intimidat tăcerea lui. Răspuns la toate întrebările pe care aș fi vrut să i le pun am primit însă la sfârșitul acelei săptămâni, într-un mod oarecum neașteptat.
Colonia pictorilor unde mă duceam eu pentru lecțiile de desen își avea atelierele într-o vilă veche, de lângă parcul central al orașului. Când era vreme bună, mătușa mă însoțea până în parc, unde se plimba cu Șneler baci până terminam lecția, apoi, ne duceam toți trei la film. Dumini­ca, căci luam lecții și în dimi­nețile de duminică, înainte de a pleca de-acasă, trebuia să-mi las deoparte bascheții cu care umblam în cele­lalte zile și să încalț niște pantofi de lac de-ai mătușii, cumpărați, cred, înainte de război, după cum arătau, cu toculețul ca un mosorel de ață. Trebuia "să mă po­tri­vesc" cu ei, care erau îmbrăcați în hai­nele lor de duminică, de-o eleganță ușor ve­tustă. Așa că mă su­puneam și strângeam din dinți, căci pantofii mătușii mă rodeau pe toate păr­țile și răbdam cu gândul la bas­cheții mei ușu­rei ca pana.
În ziua aceea am pornit toți trei pe aleile par­cului, ca să ajungem la ateliere. Era cald, teii erau înfloriți, pe lângă noi treceau în fugă băieței care se jucau cu cercuri mari de sârmă, pe care se stră­duiau să le țină în echili­bru, cu un bețișor. I-am lăsat pe cei doi bătrânei pe o bancă și am in­­trat la lecție. Când am re­ve­nit, ei erau pe-aceeași ban­că, poate un pic mai obosiți și, ca să-i scot din amorțeala ca­re-i stăpânea, am în­ceput să le po­vestesc ce-am făcut la lecție, cum s-a enervat pro­fesorul, care m-a acuzat că nu sunt aten­­tă la ce-mi spune (nici n-aveam cum să fiu atentă, căci mă strân­geau papucii mătușii de-mi ieșeau ochii), și cât s-a supărat de tare, când, din cauza cu­ren­tului, s-a trântit ușa de la intrare și s-a crăpat gea­mul uriaș de cristal, care avea gravată o mo­no­gramă cu litera B în mijloc, monogramă pe care-o admiram și eu, de câte ori intram pe ușă, la lec­ția de de­sen. "De ce n-au prins-o cu un cârligaș, care era acolo, în spatele ușii, lângă perete?". M-a între­bat mătușa, uitându-se la mine cu ochii ei mari, al­baștri, um­briți, brusc, de o mare tris­tețe. N-am mai avut vreme să mă întreb de unde știe mătușa acele de­talii, căci a început să plângă. Șneler baci a ținut-o de mână, până când s-a liniștit. Ne-am întors acasă tăcuți, și seara, înainte de a pleca, el i-a dat o frunză culeasă în parc. De-abia după ce a închis ușa în urma lui, mătușa Iuli a încheiat povestea în­cepută cu o săptămână îna­inte.

Tunelul neterminat

Casa în care erau adăpostite atelierele pictorilor a fost a avocatului Bela Berger. După ce a luat-o de lân­gă mama ei, s-au înțeles ca el să vândă tot ce avea și să plece din țară, poate în America, unde să trăiască împreună. N-au mai apucat, pentru că, după câteva zile, toți evreii din oraș au fost adunați în barăcile fabricii de sticlă Konig. Bela a fost luat și el, ea a fost dată afară din casă și s-a adăpostit la o cunoștință. În fie­care noapte, se ducea cu mâncare la el și i-o dădea prin gardul de sârmă, când nu erau atenți paznicii. Du­pă o săptămână, a început să sape un tunel dintr-o ma­gazie apropiată, ca să treacă pe sub gardul ghettou­lui și să-l poată elibera. Noaptea îi spunea cât a mai ră­mas de săpat și-l încuraja. Au fost nopți când nu s-a pu­­tut apro­pia de gard, din cauza paznicilor, și-n ziua care urma, săpa cu și mai mare îndârjire. Tunelul a ră­mas neterminat. Într-o dimineață, evreii din ghettou au fost încolonați, duși la gară și trimiși la Auschwitz. Iuli a le­șinat când a trecut coloana pe lângă ea și când l-a văzut pe Bela împins de la spate. S-a trezit scoasă din mulțime, rezemată de un pom. Lângă ea era Șneler baci, pe-atunci ucenicul unui ceasornicar, care-i întin­dea un pahar cu apă.

Sfârșit de poveste

Cât a trăit, Șneler baci a fost alături de ea, seară de seară. Nu s-au căsătorit, nici n-ar fi putut, căci în inima ei primăvara n-a mai venit niciodată. După ce Șneler a murit, Iuli a îmbătrânit brusc, firele ascunse ale vieții ei s-au încâlcit de tot. Din când în când, fugea de acasă și cei care o îngrijeau o căutau la marginea orașului, la fostele șoproane ale fabricii de sticlă, unde o găseau săpând, cu mâinile goale, găuri în pământul împietrit.