Raymond Queneau (1903-1976) e un caz fericit: se numără și acum, la 110 ani de la naștere, printre cei mai populari scriitori francezi, dar și printre cei mai studiați în mediile academice. Explicația ar fi că experimentele lui literare, algoritmurile prin care demonstrează că limbajul are un potențial de comunicare infinit sunt ingenios-distractive, dar se pretează de minune și comentariului savant. În general, literatura experimentală e plicticoasă pentru cititorul de plăcere. Queneau a dovedit că ea poate fi fermecătoare, entuziasmant de simpatică, dincolo de tehnici, reguli autoimpuse sau subtilități culturale ce pot scăpa neinițiaților. Aparent, cărțile ce i-au adus celebritate nu sunt dificil de înțeles, cititorul obișnuit sesizând în primul rând efectul hilar și ludic din "Exerciții de stil" (1947), din romanul "Zazie în metrou" (1959) și din originalul joc poetic combinatoriu numit O sută de mii de miliarde de poeme (1961) - toate cu o mare influență asupra literaturii contemporane, de la deja perimatul "nou roman" la postmodernism. Queneau rămâne însă unic și complex, mai ușor de iubit decât de definit. S-a spus despre el că e un fel de enciclopedist glumeț (chiar a condus colecția Pléiade și a făcut parte din faimosul comitet de lectură de la Gallimard), un poet cu nostalgia matematicii și a științelor, un jongleur cu limbaje și cunoștințe din variate domenii. Dar mai presus e un inovator care a "meșterit" în toate genurile literare, serios și haios în același timp, și liric și absurd, și sceptic și tandru, și vag și precis, și popular și erudit (aș putea continua așa până mâine). Dacă poemele lui începuseră să fie publicate la noi încă de la sfârșitul anilor 60, întâi în revista "Secolul 20", care a însemnat atât de mult pentru (între)deschiderea spre Occident de după moartea lui Dej, apoi în volumul tradus de Ion Caraion, faimoasele "Zazie în metrou" (în traducerea lui Laszlo Alexandru) și "Exercițiile de stil" au trebuit să aștepte căderea comunismului pentru a apărea la Editura Paralela 45, unde au avut mai multe ediții. Cea mai recentă, a treia din Exerciții... a fost publicată de curând și mă grăbesc să v-o semnalez, fiindcă, bănuiesc, nici acum tirajul nu e mare. Ca să vă fac poftă de această carte despre care se poate vorbi mult și de bine, trebuie să vă spun care e șpilul ei: o întâmplare oarecare, cu un tip care se ceartă cu un alt pasager într-un autobuz aglomerat, apoi coboară și e văzut în alt loc parizian, e povestită de 99 de ori în stiluri și forme literare diferite. Unitatea în varietate a subiectului pare la început ciudată și te intrigă, apoi pe măsură ce îmbracă tot mai multe stiluri și forme (de la poezie rimată la scrisoare oficială, de la telegramă la odă, de la stilul medical la cel filosofic, de la tanka la modern style etc.), efectul comic al jocului și uluitoarea inventivitate lexicală a lui Queneau te captivează și înțelegi ce și-a propus să demonstreze cu acest volumaș care a revoluționat gândirea despre scriitură. Și anume că stilul în sine, indiferent de subiect, poate fi semnificant, că retorica e mai importantă decât conținutul și că ea poate naște extrem de diverse texte folosind game variate de procedee, că limbajul și forma convențională sunt purtătoare de mesaj. Cum Queneau era un virtuoz în explorarea structurilor lingvistice, a posibilităților semantice și sonore ale limbii franceze, vă dați seama ce dificil sunt de echivalat în românește "Exercițiile de stil". Romulus Bucur plus Irina Grădinariu și Luminița Boarză (pe care le-am găsit menționate cu litere minuscule doar în descrierea CIP) au reușit o adaptare la posibilitățile limbii române, istoricizată altfel decât franceza, dar cu același triumf al jocului lexical, sonor și grafic. Traducătorii s-au ridicat la înălțimea capodoperei lui Queneau. Îmi pare rău doar că editorul n-a făcut ediția bilingvă, pentru a pune mai bine în valoare munca lor.