O toamnă ca toate toamnele în care l-am iubit pe Alexandru, când pe trupul meu se amestecau vântul și atingerile lui, în care ploaia măruntă și rece devenea sărutarea lui caldă. L-am iubit așa cum iubesc toamna. Atunci, demult, după atâta tăcere apăsătoare din viața mea, care începuse să mă scoată din sărite, după ce mă săturasem până peste cap să mă mai prefac stăpână pe situație și îngropată în muncă, după niște ani de singurătate și așteptări, l-am întâlnit pe el și s-a auzit iar râsul meu, ca o avalanșă care umplea toate cotloanele casei. Atunci, dacă deschideam orice sertar, printre ciorapii mei colorați și eșarfele de domnișoară, își făcuse cuib și iubirea, iubirea mea pentru Alexandru.
În primele zile ale relației noastre îmi ziceam că nu va dura, credeam că e doar o iluzie, ca toate celelalte, și eram speriată nevoie-mare, că voi ajunge în aceeași situație. Mi se întâmplase de atâtea ori înainte să fiu mințită, dezamăgită, înșelată, toate relațiile mele de până atunci se terminaseră brusc și prost, lăsând în mine niște răni adânci. De cele mai multe ori, bărbații din viața mea plecau, de obicei fără prea multe cuvinte și fără explicații, iar eu rămâneam doar cu așteptarea, cu care mă hrăneam și îmi umpleam timpul. Ca să pot merge mai departe, după câte o despărțire, îmi repetam mereu că în viață, mai mult decât orice, e important să aștepți, că cele mai bune lucruri se întâmplă numai atunci când închizi ochii și iubești pe cineva atât de tare până te doare, oricât de departe ar fi acea persoană, pentru că numai atunci când arzi pe dinăuntru ca o torță, numai atunci poți spune că trăiești. De la unii așteptam un simplu telefon, de la alții o urare de sărbători, iar pe unii îi așteptam total, să se întoarcă la mine și să reluăm de unde rămăseserăm.
Dar el era altfel, el nu era ca ceilalți. El îmi spunea mereu că nu va pleca niciodată, îmi spunea că iubirea e magia în care împarți lumea la doi, că ea începe în clipa în care intri în sufletul unui om și coși neîntrerupt, zi și noapte, ca un pitic, toate crăpăturile pe care le găsești acolo, abandonate de alții înaintea ta, că nu e de ajuns să spui un cuvânt ca să vindeci lumea întreagă, ci trebuie să te dedici total, până la ultima suflare, să renunți la fiecare bucățică de aer și să o dăruiești. El credea, ca și mine, că sufletul nu e matematică, să aduni unu cu doi, și că în dragoste promisiunile nu se rostesc, ci se adeveresc. El mă învăța, în fiecare zi, că viața adevărată e viața în care doi oameni se privesc în ochi, așa cum mă privea el, în care certurile sunt la fel de dese ca zâmbetele, în care simți că ai merge pe lumea cealaltă după cineva, când nu contează dacă plouă sau ninge, o viață în care trăiești, o viață în care iubești, unde totul e subînțeles și inclus.
Dar într-o dimineață, când eu mă gândeam că am găsit, în sfârșit, omul cu care aș putea, într-adevăr, să trăiesc tot restul vieții, singurul pe care să îl aștept, să îl aștept seara să se întoarcă de la muncă, să îl aștept dimineața să se trezească, care să șteargă toate așteptările mici și mari din trecutul meu, Alexandru a plecat și el. Și de atunci am înțeles că așa e lumea. Oamenii mai vin, mai stau, dar până la urmă tot pleacă. Am înțeles că iubirea e doar o plastilină moale și cleioasă, cu care-ți umpli mintea și care-ți murdărește mâinile, ca o râie de care nu mai poți scăpa, în oricâte ape te-ai spăla, ca o ceață de toamnă prin care nu te mai vezi nici măcar pe tine. Iubirea îți sucește mințile și te face să dai tot, când știi foarte bine că nu vei primi nimic la schimb.
De ceva timp, de când el a plecat, casa mea, în care până mai ieri plutea iubirea, așa cum plutește fumul de țigară care-ți inundă nările, pare mare și goală, pustie ca o secetă care înghite și cea mai verde pădure. De când el a plecat, diminețile se așază greu peste mine, ca un zumzet continuu, de parcă aș locui într-un stup imens de albine. Obiectele din casă mă fixează cu privirea, unele certându-mă că n-am făcut destul, că l-am lăsat, că poate n-am râs suficient sau poate am râs chiar prea mult, altele, mai indulgente, mă compătimesc, fiind cumva de partea mea. Ușa de la intrare pare că a fost inventată doar ca el să aibă pe unde să se întoarcă, iar din tablourile atârnate pe pereți, acolo unde altădată se lipea mirosul de cafea, se scurg toate clipele pe care noi doi, eu și cu el, le-am trăit împreună. Canapeaua mă cuprinde gata să mă îngroape, vrând să-mi țină toată de cald în absența lui, și-mi bruiază orice pas pe care îl fac ("Îți mai aduci aminte de prima noapte, în care tu erai cel mai fericit om dintre toți oamenii? Așteaptă-l. Așteaptă-l, fiindcă lucrurile bune se întâmplă numai atunci când aștepți".) Mă trage spre ea ca un vârtej, în așternuturile în care e îmbibat încă parfumul lui, și chiar cred, pentru o secundă, că poate dacă nu voi mai coborî niciodată din pat, va trece toată durerea asta mare pe care o simt, care mă apasă, de parcă aș fi un gândac pe care ești gata să-l strivești. Îl voi aștepta, căci nu am altceva de făcut și nu am nevoie de nimic altceva pe lume, nici de apă și nici de aer, vreau doar să-l iubesc pe el, iar el să nu mai plece niciodată. Mă întorc pe partea cealaltă și da, pare o idee bună, o idee excelentă chiar, îl voi aștepta, iar el va veni într-un final, trebuie să vină, și se va șterge totul, de parcă nici n-ar fi fost. Și poate că va veni tot într-o zi de toamnă, așa cum a venit prima dată, și o vom lua de la capăt. Va veni, la un moment dat, va veni, pentru că îl voi aștepta, chiar dacă va veni doar el, fără iubirea lui. Vom inventa noi iubirea, încă o dată, și totul va fi bine.
Frigiderul mă privește din colțul lui și parcă-l văd cum se scutură în fața mea, ca un părinte dezamăgit: "Nu înțelegi? Uită-l, a plecat și nu se va mai întoarce. Fericirea e o iluzie, ca toate celelalte, iar el este ca toți ceilalți. Trezește-te și mergi mai departe".
Mă ridic și-mi torn o cafea și îmi aduc aminte când îi turnam și lui, când diminețile începeau în doi. Ca în dimineața în care a plecat, spunându-mi că vrea să-și vadă de viața lui, când eu credeam că eu sunt, de fapt, viața lui. Dimineața în care ochii mei nu mai citeau nimic în privirea lui, când a plecat fără să spună un cuvânt și a tras după el, pe holurile blocului, pe scări, pe toate trotuarele, cele mai bune lucruri din mine, lăsând în urmă doar o carcasă goală. Poate dacă mă străduiesc mai mult decât în trecut, poate dacă ne unim forțele, dacă și frigiderul cel rece, și canapeaua, și tablourile, și ceasul din perete îl vor striga împreună cu mine, să se audă până departe, ușa de la intrare se va deschide din nou, iar el, cu zâmbetul lui de copil, va spune doar atât: "M-am întors. Și am târât după mine înapoi, de departe, cele mai bune lucruri din tine".
ILINCA - Tulcea