Mânăstirea cu minuni - RADU NEGRU

- Când Dumnezeu vrea să dea putere unui loc umil de închinăciune, face ca acolo să se petreacă miracole -

Din goana maşinii nu vezi mare lucru. În imensitatea ei, câmpia e rătăcitoare. E laco­mă şi fără măsură. Înghite grăbit şi năvalnic tot ce întâlneşte în cale, lăsându-te în scurt timp fără niciun reper, în afara liniei subţiri şi ezitante a ori­zontului. Bănuieşti că Mânăstirea Radu Negru e undeva, pe aproape. Stă ca o dropie pitită în lanurile de porumb ale Bărăganului. Dar eşti încă departe. Mai durează până să ajungi. Câmpia te poartă de la Ciul­niţa spre Călăraşi, în legănări mă­runte şi înşelătoare, ce sporesc im­presia hipnotică de monotonie şi som­nolenţă. Apoi, drumul coteşte undeva în stânga, prăfuit şi lipsit de alt indiciu, când, brusc şi parcă de niciunde, apare turla bisericii, cu o cruce imensă, profilată misterios în lumina difuză a dimineţii.
Înconjurată de ziduri groase şi înalte, biserica de la Radu Negru stă în mijlocul câmpiei, asemenea unui catarg de corabie. Stă şi po­ves­teşte, în felul ei tăcut, despre su­ferinţa unui sat părăsit dramatic, într-o singură noap­te, de ţăranii speriaţi să vadă cum apele din adâncul pă­mân­tului începuseră să ţâşnească apocaliptic de peste tot, inundându-le ogorul, casele şi magaziile cu ali­men­te sau lemne pentru iarnă.

*

Din toată istoria satului pustiit, în anii '70, de apele freatice ale Bărăganului, a mai rămas, astăzi, doar o bise­rică, pe care părintele Gherasim Noapteş, dim­pre­ună cu alţi patru călugări, au transformat-o în cea mai frumoasă mânăstire din ţinutul Călăraşiului. O frumu­seţe iscată, parcă, de-a dreptul din răbdarea îndârjită a monahului umil. Din înfrânarea eroică, fără limite, a oricărui început.
A trebuit să-l întâlnesc pe părintele Gherasim Noap­teş (un mare iubitor de artă şi de frumos), ca să înţeleg ceva din istoria plină de întâmplări uimitoare a mâ­năstirii. A trebuit să mă plimb singur pe alei şi printre straturi cu flori, pentru a mă convinge cu ochii mei că Mâ­năs­tirea Radu Negru e un loc special. Un loc în care simţi cum o aripă mătăsoasă de înger te mângâie uşor, pe frunte, îndemnându-te să te rogi şi să te închini la icoa­ne. Să priveşti în jur, să asculţi şi să iei aminte. Într-un târziu, reuşeşti să faci şi tu parte din liniştea aceea. Reuşeşti să îndrăgeşti locul şi să pricepi - Radu Negru nu seamănă cu nicio altă mânăstire de câmpie. Aşa cum stă, în căuşul vegetal al Bărăganului, mânăsti­rea e fru­moa­să şi tihnită ca o zi de duminică.

Icoana făcătoare de minuni, găsită neputrezită, în pământ

La Radu Negru, din prima clipă, m-am simţit în lar­gul meu. Nimeni nu m-a împiedicat să intru în biserică sau să mă plimb în voie prin curtea plină de pomi şi roiuri blânde de albine, privind de la distanţă cum călugării păşeau grăbiţi şi sperioşi, în ritmul florilor şi al dimineţii. Deşi eram un străin, mă simţeam ca acasă. Tot ce trebuia să fac era să respir adânc şi să admir livada din faţa bisericii, aşteptând ca restul, rugăciunea şi starea de bine, să se adauge mai târziu, ca o răsplată, ca un minunat premiu. Sigur că puteam să plec în orice moment, dar ceva din emoţia vecerniei îmi cerea să rămân şi să mă bucur, în timp ce o adiere uşoară, ca de borangic, stârnea de peste tot arome dumnezeieşti de tei, petunii şi glicină.
Cu greu m-am desprins din această tăcere albă şi fără de contur. Când am întors privirea, l-am văzut pe stareţul Gherasim. Stătea lângă mine şi nu spunea ni­mic. Surâdea blând, a înţelegere. Mulţi oameni care vin la Radu Negru simt acelaşi lucru. Simt o schim­bare, o răscolire a sufletului - un îndemn de a reveni. E semnul şi lucrarea icoanei Maicii Domnului, cea fă­cătoare de minuni, pe care călugării au găsit-o mira­culos în pântecul pământului, pe când săpau în căuta­rea unui izvor de fântână. Au găsit-o intactă, fără nicio stricăciune sau urmă de umezeală pe ea. După 70 de ani, culorile erau atât de proas­pete şi de vii, încât mai mirosea încă a pigmenţi şi vop­seluri, de parcă ar fi fost chiar în clipa aceea coborâtă de pe şeva­letul iconarului bătrân, fericit că ru­găciunea mâinilor lui fusese as­cultată de Dumnezeu.
Părintele Gherasim pome­neş­­te minunea icoanei doar în trea­căt, temându-se parcă să nu su­pere pe Domnul cu trufia sa şi, astfel, să piardă harul. Tot el cade însă uşor pe gânduri şi re­cunoaşte că, la Radu Negru, me­reu s-au petrecut mira­cole, sim­ple şi neos­tentative, pe care pă­rintele Ghe­ra­sim le trece când şi când cu sfia­lă într-un carnet, con­vins fiind că, oricât s-ar feri, adevărul nu poate fi ţinut ascuns sub obroc. Dacă cineva ar păstra tă­cerea, în locul lui, pietrele şi vântul neobosit al Bărăganului ar da mărturie despre acea întâm­plare a anului 1930, când icoana şi-a arătat pentru prima oară puterea, dispărând inexplicabil şi cu de la sine putere din altarul bisericii, spre uimirea preo­tului de atunci şi a sătenilor. Ar mai da mărturie des­pre momentul de cumpănă din 1980 când, la doar câţiva kilometri de biserică, o forţă nevăzută a oprit motoarele buldozerelor trimise de regionala de partid pentru de­mo­lare. Nimeni şi nimic nu s-a putut atinge de bise­rică. Nimeni şi nimic nu a putut trece peste paza şi pro­tecţia icoanei. O spun bătrânii satului. O spune fostul proto­pop, Ion Purcărea, căruia i-a fost dat să scape fără nicio zgârietură dintr-un accident cumplit de maşină, chiar pe drumul ce ducea spre Radu Negru, moment din care a devenit cel mai aprig luptător pentru salvarea bise­ricii.
Ar fi multe de povestit despre icoana de la Radu Negru. Însuşi pă­rintele Gherasim a fost martor la mai multe întâmplări mi­raculoase, in­clu­siv la vindecări de cancer, diabet, de­presii grave sau pa­ralizie. Nimic, în­să, nu întrece mi­nunea bisericii în sine. Minunea de a se fi păstrat perfect şi fără nicio vătămare pictura pereţilor şi chipul sfinţilor zu­grăviţi pe catape­teas­mă. Chiar da­că acoperişul era spart şi apa ploii se re­vărsa nestin­gherită asupra zi­du­rilor, pic­tura a rămas in­tac­tă, vre­me de 30 de ani, vrând parcă să arate cât de importante trebuie să fie în casa Dom­nului desenul şi lucrul fru­mos.

Biserica din vis

La Mânăstirea Radu Ne­gru, totul pare epopeic şi maiestuos: zidurile de in­cin­tă, aghiazmatarul ridicat chiar pe locul în care a fost găsită icoana făcătoare de minuni, clopotniţa impo­zantă de la intrare sau chi­liile proaspăt finisate, mirosind încă a cărămidă şi lap­te de var. Fiecare floare, fiecare pom, fiecare strea­şină sau zid de piatră are o poveste a sa. Chiar şi pă­rintele Ghe­rasim are o asemenea poveste, pe care însă nu se gră­beşte să o spună, mulţumindu-se doar să amin­tească, grăbit şi cu multă sfială, că nu regretă nicio clipă ziua în care a părăsit pădurea de vis a Mânăstirii Ciolanu din Munţii Buzăului, pentru a se trezi în mijlocul unei câmpii aride şi fără sfârşit, doar el şi o biserică ruinată alături - un loc jalnic şi deprimant, ieşit parcă din isto­rie şi din timp; un loc al încremenirii cosmice, plin de mormane şi resturi de case dărâmate, de garduri putre­zite şi curţi năpădite de o vegetaţie sălbatică, rea şi sufocantă.
Nici el nu înţelege cum a părăsit Munţii Buzăului şi s-a ataşat atât de uşor de arşiţa şi uscăciunea Bărăga­nului. Nu înţelege şi nu poate găsi o explicaţie acelui en­tuziasm mistic şi nestăvilit, care l-a ajutat să treacă peste urâtul şi monotonia din jur, să treacă peste toate ispitele şi peste toate întâmplările grele ale începutului, când, fără sobă şi fără acoperiş deasupra capului, a îndurat gerul şi viforul primei ierni, împreună cu bătrâ­nul monah Macarie Pristavu în cafa­sul strâmt al bise­ricii, transformat, după nevoie, când în strană, când în chilie, tra­peză sau arhondaric. Ceva adânc şi peste fire s-a petrecut dintru început la Radu Negru, făcându-l pe părinte să uite mai vechiul lui gând de a ajunge la Pis­cul Cră­sani, în câmpia Balaciului, un loc fabulos şi plin de tradiţie isihastă, în care s-au nevoit sumedenie de călugări bătrâni şi frumoşi, adevăraţi sfinţi în deve­nire: Ma­ca­rie de la Pasărea, Adrian de la Antim, Da­mian de la Sitaru, Neculce de la Ibrianu de Dâm­boviţa sau fratele Nicolae, neobo­sit misionar al ortodoxiei, mort în închi­soare ca un martir, cu rugăciunea lui Iisus pe buze. Chiar dacă, în sinea lui, părintele îşi dorea lavra Balaciului, dimpreună cu faimoasele "clopote pe note" ale mânăstirii, Domnul nu l-a îngăduit. Planul era altul şi locul părintelui era în altă parte, aşa cum i s-a şi ară­tat întărit în vis, când aripi nevăzute au început să-l poarte pe sub arcadele unor construcţii noi, miro­sind încă a var - prin chilii şi colonade dăltuite în piatră alburie de râu, pentru a-l lăsa, uşor, pe o câmpie rătă­ci­toare, netedă, aridă şi fără sfârşit. O câmpie cu o bi­se­rică stingheră în mijloc, pe care o va recunoaşte ime­diat, de cum va ajunge la Radu Negru. Ruinată, tristă şi fără acoperiş, se profila în lumina tainică şi miste­rioasă a dimineţii chiar biserica din visul său.

Lumina taborică văzută de Prea Fericitul Teoctist

Părintele Gherasim nu are nicio îndoială că Dumne­zeu a avut pregătit dintru început un plan amplu şi mi­nunat la Radu Negru. Domnul a iubit acest loc şi s-a legat de el, chiar şi atunci când în aparenţă l-a părăsit, aşa cum mărturisesc bătrânii satului, când îşi amintesc că tot timpul a stat deasupra bisericii o lumină taborică, specială - o lumină ce se vedea de la kilometri distanţă, dincolo de Călăraşi, deşi acoperişul cupolei era ruginit şi parte smuls de vânt. Până şi Prea Fericitul Teoctist a văzut lumina pe când mergea să sfinţească o altă bise­rică din vecinătate, la Ceacu, drept care s-a oprit din drum, a cerut lămuriri şi, impresionat de povestea sătenilor alungaţi de ape, a dat binecuvântare ca vechea biserică de la Radu Negru să se refacă şi să devină în­ceput de obşte şi de viaţă monahală. Mânăstirea Radu Negru trebuia ridicată cu orice preţ.
În chilia lui cu ziduri groase şi reci, înconjurat de icoa­ne şi multe carţi, părintele Gherasim îşi face pra­vila pe îndelete şi se bucură de cele câteva clipe de tihnă şi de contemplare monahală, pe care le mai îngă­duie, uneori, povara grea a stăreţiei. Se pregăteşte sili­tor pentru marea întâlnire cu Hristos şi nu se abate nicio­dată de la programul lui de rugăciune, chiar dacă se mai lasă uneori furat de plăcerea de a răsfoi câteva pagini de istorie dobrogeană, uimit să afle amănunte din biografia misteriosului boier Gambetta, stabilit cu moşia nu departe de locul mânăstirii; să afle despre originea călărăşeană a lui Mihai Viteazu sau despre superba naivitate a vechilor rumâni din zonă, care cre­deau că, dând satului nume de domnitor (Radu Negru, Cuza Vodă, Vlad Ţepeş), turcii vor ocoli spe­riaţi zona şi-şi vor vedea liniştiţi de drum.

Mesajul părintelui Arsenie Boca

Preocupat de treburile multe ale stăreţiei sau slujind la altar, părintele are mereu ceva de făcut. Nu se plânge niciodată de singurătate, de faptul că la Radu Negru vin puţini credincioşi. Închis cu bună ştiinţă în chilia de rugăciune, fuge de pu­blicitate şi de zarva oa­menilor mulţi, bucu­rân­du-se, cumva, că mâ­năs­tirea nu a intrat încă în circuitul turistic al pelerinajelor religioase. Părintele nu iese în ca­lea nimănui şi nu îmbie pe nimeni să intre. Pre­feră pacea, tihna şi tă­cerea. Se lasă în voia Lui Dumnezeu, încre­zător că El trimite spre mânăstire pe fiecare că­lător, după cugetul şi sufletul lui. Nimeni nu ajunge la Radu Negru din întâmplare. De cele mai multe ori, oamenii se abat din şoseaua ce duce spre Călăraşi sau Silistra, simţind ceva răscolitor şi peste fire - ceva ce se manifestă ca un dor nestăvilit, ca un impuls urmat de o în­tâm­plare mai puţin obiş­nuită. Nu o dată, părintele s-a con­vins că Maica Domnu­lui ve­ghea­ză neconte­nit asu­pra metocului. S-a con­vins că, la orice lipsă, cât de mică ar fi fost ea, răspunsul Mai­cii venea mereu şi fără întârziere. Venea prin oameni, grabnic şi mi­ra­culos, cum s-a întâm­plat cu un important om de afaceri din Călăraşi, care i-a bătut părintelui la uşă să-l întrebe cu ce materiale de construcţie poate ajuta mânăstirea, nu înainte de amărturisi, puţin vinovat, că, de fapt, plecase cu acest gând spre altă mânăs­tire, spre Prislop, dar, ajungând la mormântul părintelui Arsenie, o forţă l-a oprit să mai înainteze şi cineva i-a poruncit clar, apăsat şi cu tărie: "Întoarce-te, frate, de unde ai venit... De ce te oboseşti de pomană, când ai lângă casa ta o mânăstire ce aşteaptă, săracă, ajutorul tău?". Din clipa aceea, a devenit cel mai important sponsor al mânăstirii, un om credincios şi înţelept, care a înţeles într-un târziu mesajul părintelui Arsenie Boca. A înţeles că fiecare din noi are datoria să-şi ridice în apropiere, chiar lângă casă, propriul Prislop. Propriul colţ de rai.
Multe ar avea de spus părintele, dar sunetul sacadat de toacă îl face să se oprească brusc, amintindu-şi de marele lui duhovnic, Sofian Boghiu de la Antim, care nu obosea niciodată să îndemne la paza minţii şi să spu­nă în uşa chiliei, la despărţire: "Fiule, marile ade­văruri se spun în tăcere. Învaţă deci tăcerea de la cei înţelepţi. Învaţă să taci când trebuie, ca să nu apuci a vorbi ce nu trebuie". Ce vorbe minunate şi pline de miez! Cu un oftat uşor, abia ascunzându-şi un zâmbet nostalgic, părintele îşi aminteşte: "Când eram copil, nu oboseam să-mi întreb prietenii şi colegii de clasă: «Ce-i între cer şi pământ?». Fiecare căuta un răspuns anume şi scormonea prin minte (caierul, luna, soarele, stelele...); tot ce le ve­nea în gând. Nimeni nu mi-a dat un răspuns care să mă lumineze. Abia acum, după mulţi ani de călugărie, aş zice că între pământ şi cer este mânăstirea, este rugăciunea şi icoa­na. Cam tot aşa ar trebui să trăim şi noi - între pământ şi cer. Mereu cu picioarele pe pământ, dar cu ochii veşnic aţintiţi spre înal­tul cerului, spre lu­mină".

*

În orice moment al zilei te-ai afla, în curtea Mânăstirii Radu Negru te simţi liber şi fără oprelişti. Nu încurci pe nimeni şi nimeni nu te deranjează cu iscodiri insistente. În livada plină de stupi din faţa bisericii, printre clădiri proaspăt văruite şi alei invadate de verdeaţă poţi merge cum vrei, melancolic sau hai-hui, după starea su­fle­tului, a vremii, şi după pofta inimii. Poţi fi mai visător sau mai prozaic. Poţi rămâne toată noap­tea la icoana maicii Dom­nului, în rugăciuni şi ca­tehisme, sau te poţi bucura de liniştea amiezii, stând pe o bancă, înconjurat fiind de albine, fluturi co­loraţi şi ghirlande super­be de flori. Pe acea ban­că, vei simţi cu siguranţă cum Câmpia Bărăganului miroase, discret, a grâu copt, în timp ce olinişte transparentă, de mătase, va adia uşor dinspre pinul cel bătrân al mâ­năstirii, învăluindu-te ca o îmbrăţişare curată, de prieten vechi şi statornic. Este pomul iubit de toată obştea, care răspândeşte un miros atât de plăcut şi de răcoros, încât atunci când monahii lasă geamurile des­chise, în timpul miezonopticii sau al slujbelor de pri­veghiere, aroma pinului cel bătrân cuprinde cafasul şi întreaga biserică, mai plăcută şi mai plină de arome florale, decât cea mai scumpă şi mai rară tămâie adusă de la Athos.

Foto: ALISA PREDA