Din goana mașinii nu vezi mare lucru. În imensitatea ei, câmpia e rătăcitoare. E lacomă și fără măsură. Înghite grăbit și năvalnic tot ce întâlnește în cale, lăsându-te în scurt timp fără niciun reper, în afara liniei subțiri și ezitante a orizontului. Bănuiești că Mânăstirea Radu Negru e undeva, pe aproape. Stă ca o dropie pitită în lanurile de porumb ale Bărăganului. Dar ești încă departe. Mai durează până să ajungi. Câmpia te poartă de la Ciulnița spre Călărași, în legănări mărunte și înșelătoare, ce sporesc impresia hipnotică de monotonie și somnolență. Apoi, drumul cotește undeva în stânga, prăfuit și lipsit de alt indiciu, când, brusc și parcă de niciunde, apare turla bisericii, cu o cruce imensă, profilată misterios în lumina difuză a dimineții.
Înconjurată de ziduri groase și înalte, biserica de la Radu Negru stă în mijlocul câmpiei, asemenea unui catarg de corabie. Stă și povestește, în felul ei tăcut, despre suferința unui sat părăsit dramatic, într-o singură noapte, de țăranii speriați să vadă cum apele din adâncul pământului începuseră să țâșnească apocaliptic de peste tot, inundându-le ogorul, casele și magaziile cu alimente sau lemne pentru iarnă.
*
Din toată istoria satului pustiit, în anii '70, de apele freatice ale Bărăganului, a mai rămas, astăzi, doar o biserică, pe care părintele Gherasim Noapteș, dimpreună cu alți patru călugări, au transformat-o în cea mai frumoasă mânăstire din ținutul Călărașiului. O frumusețe iscată, parcă, de-a dreptul din răbdarea îndârjită a monahului umil. Din înfrânarea eroică, fără limite, a oricărui început.
A trebuit să-l întâlnesc pe părintele Gherasim Noapteș (un mare iubitor de artă și de frumos), ca să înțeleg ceva din istoria plină de întâmplări uimitoare a mânăstirii. A trebuit să mă plimb singur pe alei și printre straturi cu flori, pentru a mă convinge cu ochii mei că Mânăstirea Radu Negru e un loc special. Un loc în care simți cum o aripă mătăsoasă de înger te mângâie ușor, pe frunte, îndemnându-te să te rogi și să te închini la icoane. Să privești în jur, să asculți și să iei aminte. Într-un târziu, reușești să faci și tu parte din liniștea aceea. Reușești să îndrăgești locul și să pricepi - Radu Negru nu seamănă cu nicio altă mânăstire de câmpie. Așa cum stă, în căușul vegetal al Bărăganului, mânăstirea e frumoasă și tihnită ca o zi de duminică.
Icoana făcătoare de minuni, găsită neputrezită, în pământ
La Radu Negru, din prima clipă, m-am simțit în largul meu. Nimeni nu m-a împiedicat să intru în biserică sau să mă plimb în voie prin curtea plină de pomi și roiuri blânde de albine, privind de la distanță cum călugării pășeau grăbiți și sperioși, în ritmul florilor și al dimineții. Deși eram un străin, mă simțeam ca acasă. Tot ce trebuia să fac era să respir adânc și să admir livada din fața bisericii, așteptând ca restul, rugăciunea și starea de bine, să se adauge mai târziu, ca o răsplată, ca un minunat premiu. Sigur că puteam să plec în orice moment, dar ceva din emoția vecerniei îmi cerea să rămân și să mă bucur, în timp ce o adiere ușoară, ca de borangic, stârnea de peste tot arome dumnezeiești de tei, petunii și glicină.
Cu greu m-am desprins din această tăcere albă și fără de contur. Când am întors privirea, l-am văzut pe starețul Gherasim. Stătea lângă mine și nu spunea nimic. Surâdea blând, a înțelegere. Mulți oameni care vin la Radu Negru simt același lucru. Simt o schimbare, o răscolire a sufletului - un îndemn de a reveni. E semnul și lucrarea icoanei Maicii Domnului, cea făcătoare de minuni, pe care călugării au găsit-o miraculos în pântecul pământului, pe când săpau în căutarea unui izvor de fântână. Au găsit-o intactă, fără nicio stricăciune sau urmă de umezeală pe ea. După 70 de ani, culorile erau atât de proaspete și de vii, încât mai mirosea încă a pigmenți și vopseluri, de parcă ar fi fost chiar în clipa aceea coborâtă de pe șevaletul iconarului bătrân, fericit că rugăciunea mâinilor lui fusese ascultată de Dumnezeu.
Părintele Gherasim pomenește minunea icoanei doar în treacăt, temându-se parcă să nu supere pe Domnul cu trufia sa și, astfel, să piardă harul. Tot el cade însă ușor pe gânduri și recunoaște că, la Radu Negru, mereu s-au petrecut miracole, simple și neostentative, pe care părintele Gherasim le trece când și când cu sfială într-un carnet, convins fiind că, oricât s-ar feri, adevărul nu poate fi ținut ascuns sub obroc. Dacă cineva ar păstra tăcerea, în locul lui, pietrele și vântul neobosit al Bărăganului ar da mărturie despre acea întâmplare a anului 1930, când icoana și-a arătat pentru prima oară puterea, dispărând inexplicabil și cu de la sine putere din altarul bisericii, spre uimirea preotului de atunci și a sătenilor. Ar mai da mărturie despre momentul de cumpănă din 1980 când, la doar câțiva kilometri de biserică, o forță nevăzută a oprit motoarele buldozerelor trimise de regionala de partid pentru demolare. Nimeni și nimic nu s-a putut atinge de biserică. Nimeni și nimic nu a putut trece peste paza și protecția icoanei. O spun bătrânii satului. O spune fostul protopop, Ion Purcărea, căruia i-a fost dat să scape fără nicio zgârietură dintr-un accident cumplit de mașină, chiar pe drumul ce ducea spre Radu Negru, moment din care a devenit cel mai aprig luptător pentru salvarea bisericii.
Ar fi multe de povestit despre icoana de la Radu Negru. Însuși părintele Gherasim a fost martor la mai multe întâmplări miraculoase, inclusiv la vindecări de cancer, diabet, depresii grave sau paralizie. Nimic, însă, nu întrece minunea bisericii în sine. Minunea de a se fi păstrat perfect și fără nicio vătămare pictura pereților și chipul sfinților zugrăviți pe catapeteasmă. Chiar dacă acoperișul era spart și apa ploii se revărsa nestingherită asupra zidurilor, pictura a rămas intactă, vreme de 30 de ani, vrând parcă să arate cât de importante trebuie să fie în casa Domnului desenul și lucrul frumos.
Biserica din vis
La Mânăstirea Radu Negru, totul pare epopeic și maiestuos: zidurile de incintă, aghiazmatarul ridicat chiar pe locul în care a fost găsită icoana făcătoare de minuni, clopotnița impozantă de la intrare sau chiliile proaspăt finisate, mirosind încă a cărămidă și lapte de var. Fiecare floare, fiecare pom, fiecare streașină sau zid de piatră are o poveste a sa. Chiar și părintele Gherasim are o asemenea poveste, pe care însă nu se grăbește să o spună, mulțumindu-se doar să amintească, grăbit și cu multă sfială, că nu regretă nicio clipă ziua în care a părăsit pădurea de vis a Mânăstirii Ciolanu din Munții Buzăului, pentru a se trezi în mijlocul unei câmpii aride și fără sfârșit, doar el și o biserică ruinată alături - un loc jalnic și deprimant, ieșit parcă din istorie și din timp; un loc al încremenirii cosmice, plin de mormane și resturi de case dărâmate, de garduri putrezite și curți năpădite de o vegetație sălbatică, rea și sufocantă.
Nici el nu înțelege cum a părăsit Munții Buzăului și s-a atașat atât de ușor de arșița și uscăciunea Bărăganului. Nu înțelege și nu poate găsi o explicație acelui entuziasm mistic și nestăvilit, care l-a ajutat să treacă peste urâtul și monotonia din jur, să treacă peste toate ispitele și peste toate întâmplările grele ale începutului, când, fără sobă și fără acoperiș deasupra capului, a îndurat gerul și viforul primei ierni, împreună cu bătrânul monah Macarie Pristavu în cafasul strâmt al bisericii, transformat, după nevoie, când în strană, când în chilie, trapeză sau arhondaric. Ceva adânc și peste fire s-a petrecut dintru început la Radu Negru, făcându-l pe părinte să uite mai vechiul lui gând de a ajunge la Piscul Crăsani, în câmpia Balaciului, un loc fabulos și plin de tradiție isihastă, în care s-au nevoit sumedenie de călugări bătrâni și frumoși, adevărați sfinți în devenire: Macarie de la Pasărea, Adrian de la Antim, Damian de la Sitaru, Neculce de la Ibrianu de Dâmbovița sau fratele Nicolae, neobosit misionar al ortodoxiei, mort în închisoare ca un martir, cu rugăciunea lui Iisus pe buze. Chiar dacă, în sinea lui, părintele își dorea lavra Balaciului, dimpreună cu faimoasele "clopote pe note" ale mânăstirii, Domnul nu l-a îngăduit. Planul era altul și locul părintelui era în altă parte, așa cum i s-a și arătat întărit în vis, când aripi nevăzute au început să-l poarte pe sub arcadele unor construcții noi, mirosind încă a var - prin chilii și colonade dăltuite în piatră alburie de râu, pentru a-l lăsa, ușor, pe o câmpie rătăcitoare, netedă, aridă și fără sfârșit. O câmpie cu o biserică stingheră în mijloc, pe care o va recunoaște imediat, de cum va ajunge la Radu Negru. Ruinată, tristă și fără acoperiș, se profila în lumina tainică și misterioasă a dimineții chiar biserica din visul său.
Lumina taborică văzută de Prea Fericitul Teoctist
Părintele Gherasim nu are nicio îndoială că Dumnezeu a avut pregătit dintru început un plan amplu și minunat la Radu Negru. Domnul a iubit acest loc și s-a legat de el, chiar și atunci când în aparență l-a părăsit, așa cum mărturisesc bătrânii satului, când își amintesc că tot timpul a stat deasupra bisericii o lumină taborică, specială - o lumină ce se vedea de la kilometri distanță, dincolo de Călărași, deși acoperișul cupolei era ruginit și parte smuls de vânt. Până și Prea Fericitul Teoctist a văzut lumina pe când mergea să sfințească o altă biserică din vecinătate, la Ceacu, drept care s-a oprit din drum, a cerut lămuriri și, impresionat de povestea sătenilor alungați de ape, a dat binecuvântare ca vechea biserică de la Radu Negru să se refacă și să devină început de obște și de viață monahală. Mânăstirea Radu Negru trebuia ridicată cu orice preț.
În chilia lui cu ziduri groase și reci, înconjurat de icoane și multe carți, părintele Gherasim își face pravila pe îndelete și se bucură de cele câteva clipe de tihnă și de contemplare monahală, pe care le mai îngăduie, uneori, povara grea a stăreției. Se pregătește silitor pentru marea întâlnire cu Hristos și nu se abate niciodată de la programul lui de rugăciune, chiar dacă se mai lasă uneori furat de plăcerea de a răsfoi câteva pagini de istorie dobrogeană, uimit să afle amănunte din biografia misteriosului boier Gambetta, stabilit cu moșia nu departe de locul mânăstirii; să afle despre originea călărășeană a lui Mihai Viteazu sau despre superba naivitate a vechilor rumâni din zonă, care credeau că, dând satului nume de domnitor (Radu Negru, Cuza Vodă, Vlad Țepeș), turcii vor ocoli speriați zona și-și vor vedea liniștiți de drum.
Mesajul părintelui Arsenie Boca
Preocupat de treburile multe ale stăreției sau slujind la altar, părintele are mereu ceva de făcut. Nu se plânge niciodată de singurătate, de faptul că la Radu Negru vin puțini credincioși. Închis cu bună știință în chilia de rugăciune, fuge de publicitate și de zarva oamenilor mulți, bucurându-se, cumva, că mânăstirea nu a intrat încă în circuitul turistic al pelerinajelor religioase. Părintele nu iese în calea nimănui și nu îmbie pe nimeni să intre. Preferă pacea, tihna și tăcerea. Se lasă în voia Lui Dumnezeu, încrezător că El trimite spre mânăstire pe fiecare călător, după cugetul și sufletul lui. Nimeni nu ajunge la Radu Negru din întâmplare. De cele mai multe ori, oamenii se abat din șoseaua ce duce spre Călărași sau Silistra, simțind ceva răscolitor și peste fire - ceva ce se manifestă ca un dor nestăvilit, ca un impuls urmat de o întâmplare mai puțin obișnuită. Nu o dată, părintele s-a convins că Maica Domnului veghează necontenit asupra metocului. S-a convins că, la orice lipsă, cât de mică ar fi fost ea, răspunsul Maicii venea mereu și fără întârziere. Venea prin oameni, grabnic și miraculos, cum s-a întâmplat cu un important om de afaceri din Călărași, care i-a bătut părintelui la ușă să-l întrebe cu ce materiale de construcție poate ajuta mânăstirea, nu înainte de a mărturisi, puțin vinovat, că, de fapt, plecase cu acest gând spre altă mânăstire, spre Prislop, dar, ajungând la mormântul părintelui Arsenie, o forță l-a oprit să mai înainteze și cineva i-a poruncit clar, apăsat și cu tărie: "Întoarce-te, frate, de unde ai venit... De ce te obosești de pomană, când ai lângă casa ta o mânăstire ce așteaptă, săracă, ajutorul tău?". Din clipa aceea, a devenit cel mai important sponsor al mânăstirii, un om credincios și înțelept, care a înțeles într-un târziu mesajul părintelui Arsenie Boca. A înțeles că fiecare din noi are datoria să-și ridice în apropiere, chiar lângă casă, propriul Prislop. Propriul colț de rai.
Multe ar avea de spus părintele, dar sunetul sacadat de toacă îl face să se oprească brusc, amintindu-și de marele lui duhovnic, Sofian Boghiu de la Antim, care nu obosea niciodată să îndemne la paza minții și să spună în ușa chiliei, la despărțire: "Fiule, marile adevăruri se spun în tăcere. Învață deci tăcerea de la cei înțelepți. Învață să taci când trebuie, ca să nu apuci a vorbi ce nu trebuie". Ce vorbe minunate și pline de miez! Cu un oftat ușor, abia ascunzându-și un zâmbet nostalgic, părintele își amintește: "Când eram copil, nu oboseam să-mi întreb prietenii și colegii de clasă: «Ce-i între cer și pământ?». Fiecare căuta un răspuns anume și scormonea prin minte (caierul, luna, soarele, stelele...); tot ce le venea în gând. Nimeni nu mi-a dat un răspuns care să mă lumineze. Abia acum, după mulți ani de călugărie, aș zice că între pământ și cer este mânăstirea, este rugăciunea și icoana. Cam tot așa ar trebui să trăim și noi - între pământ și cer. Mereu cu picioarele pe pământ, dar cu ochii veșnic ațintiți spre înaltul cerului, spre lumină".
*
În orice moment al zilei te-ai afla, în curtea Mânăstirii Radu Negru te simți liber și fără opreliști. Nu încurci pe nimeni și nimeni nu te deranjează cu iscodiri insistente. În livada plină de stupi din fața bisericii, printre clădiri proaspăt văruite și alei invadate de verdeață poți merge cum vrei, melancolic sau hai-hui, după starea sufletului, a vremii, și după pofta inimii. Poți fi mai visător sau mai prozaic. Poți rămâne toată noaptea la icoana maicii Domnului, în rugăciuni și catehisme, sau te poți bucura de liniștea amiezii, stând pe o bancă, înconjurat fiind de albine, fluturi colorați și ghirlande superbe de flori. Pe acea bancă, vei simți cu siguranță cum Câmpia Bărăganului miroase, discret, a grâu copt, în timp ce o liniște transparentă, de mătase, va adia ușor dinspre pinul cel bătrân al mânăstirii, învăluindu-te ca o îmbrățișare curată, de prieten vechi și statornic. Este pomul iubit de toată obștea, care răspândește un miros atât de plăcut și de răcoros, încât atunci când monahii lasă geamurile deschise, în timpul miezonopticii sau al slujbelor de priveghiere, aroma pinului cel bătrân cuprinde cafasul și întreaga biserică, mai plăcută și mai plină de arome florale, decât cea mai scumpă și mai rară tămâie adusă de la Athos.
Foto: ALISA PREDA