Era în aprilie 1994. Fetiţa mea Ruxandra, în vârstă de 5 luni, tocmai se trezise. Ea şi cei doi fraţi ai ei mai mari ne ofereau mie şi soţului meu acea bucurie şi împlinire deplină, pe care numai familiile cu copii le pot avea. După programul obişnuit de dimineaţă, am luat-o în braţe, să mă joc puţin cu ea şi, pentru că lângă mine era o riglă, m-am hotărât să văd cât mai crescuse. Am aşezat-o pe o suprafaţă plană şi i-am întins picioruşele... şi atunci, pentru prima dată de când o aveam, am văzut că picioruşul drept era cu aproximativ 2 cm mai scurt decât stângul. O teamă nemărginită a pus stăpânire pe mine. Aveam impresia că viaţa întreagă se termină, că pământul îmi fuge de sub picioare. Medicul pediatru, sosit între timp, a dat verdictul: luxaţie congenitală de şold. Am plecat a doua zi la Clinica II Pediatrie din Cluj-Napoca. Radiografiile au arătat clar o luxaţie accentuată la şoldul drept, necesitând urgent internarea, pe care am acceptat-o, nu fără strângere de inimă. Fetiţa a fost imobilizată, cu picioruşele în extensie, cu scripeţi şi greutăţi la fiecare picior. Urma să stea nemişcată trei săptămâni, după care să se intervină chirurgical asupra tendoanelor şi să i se pună piciorul în ghips. În mine se dădea o luptă aprigă, nu puteam să mă apropii de pat şi să-i văd privirea nedumerită, care parcă mă implora s-o ajut. Şi atunci, ştiu c-am spus cu voce tare: "Doamne, te rog, ajută-ne!". În momentul acela, parcă toate gândurile mi s-au ordonat în minte şi simţeam în suflet o putere neobişnuită. Am desfăcut curelele de pe picioruşele fetiţei, am îmbrăcat-o şi am luat-o în braţe. Soţul meu, care apăruse între timp cu cele necesare pentru săptămânile de spitalizare, a rămas năuc când i-am spus că mergem cu copilul acasă. Fără să anunţăm personalul medical, am şters-o aproape hoţeşte din spital, împreună cu fetiţa. Ne-am urcat în maşină şi ne-am oprit la prima biserică ce ne-a ieşit în cale. Un preot căruia i-am povestit drama prin care treceam mi-a spus: "Roagă-te pentru copilul tău, rugăciunea mamei pentru copilul ei e cea mai puternică... ".
Seara, după ce toţi ai casei s-au culcat, m-am aşezat la marginea patului în care dormea fetiţa şi am început să mă rog. Nu ştiu dacă m-am rugat şi cât, căci o stare de neputinţă a pus stăpânire pe mine, nu mai puteam să mişc nici măcar un deget, iar mintea îmi era ca paralizată. Cred că adormisem. M-am pomenit într-o biserică din bolta căreia cădeau uşor picuri de lumină. Eram singură în faţa unei icoane imense a Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus. Am îngenuncheat, plină de emoţie, şi am început să mă rog. O voce suavă, inconfundabilă, venită parcă din icoană, o voce de femeie spuse cu căldură: "Aici este Şcoala Rugăciunii: deschide-ţi inima şi lasă-L pe Dumnezeu să intre". Vocea aceea era unică, simţeam că-mi vibrează nu numai trupul, ci şi sufletul şi dintr-o dată am început să plâng, un plâns binefăcător, cu lacrimi de uşurare, de mulţumire că am ajuns acolo. Vocea îmi mângâiase parcă sufletul, mă desprinsesem de gândurile chinuitoare şi, brusc, am avut senzaţia unei stări de pace. Atunci, am început cu adevărat să mă rog, învăţasem lecţia rugăciunii. Am lăsat mintea să se topească parcă şi m-am simţit inundată de o lumină care cobora liniştitor, care îmi dădea senzaţia că viaţa se scurge mai încet, că numai eu exist în lumea asta, implorând Divinitatea. Lumina năvălise de peste tot, iar doi îngeri strălucitori au desprins un fascicul din ea şi l-au îndreptat spre şoldul fetiţei mele, care apăruse între timp pe braţele unui al treilea înger. Totul a fost cât o fărâmă de iluzie. M-am trezit cu faţa plină de lacrimi şi cu o putere de neimaginat în suflet. Şi atunci, cu imaginea şi senzaţiile din vis, cu mintea şi sufletul golite de cele lumeşti, m-am rugat lui Dumnezeu cum nu o mai făcusem până atunci, imaginându-mi tabloul din vis.
A doua zi, nu am comentat cu ai mei cele trăite noaptea, orice cuvânt putea duce la destrămarea senzaţiilor, la întoarcerea în realitate, şi asta n-o doream. În fiecare seară, la miezul nopţii, când toată casa era cufundată în linişte, mă rugam aşa cum reuşisem s-o fac în vis, cu aceeaşi putere şi speranţă, simţind lumina cum ne inundă pe mine şi pe fetiţa mea. Şi aşa au trecut şapte zile. În cea de-a opta, cu o teamă de nedescris în suflet, am avut curajul să mă uit la picioruşele fetiţei mele şi atunci am început să plâng iarăşi, în timp ce vocea mea repeta întruna: "Doamne, îţi mulţumesc!". Medicul pediatru, chemat în grabă, era foarte nedumerit, nu îşi putea explica ce se întâmplase. L-am auzit spunând: "Nu ştiu ce să zic... e un adevărat miracol..." - Da, era un miracol, miracolul rugăciunii, puterea Divinităţii, care ne întinde mâna ori de câte ori avem nevoie de ajutor şi ştim să îl cerem. (Investigaţiile făcute ulterior fetiţei mele la Spitalul "Grigore Alexandrescu" din Bucureşti au dovedit că era complet vindecată.)
NICULINA POSTATNY - Teiuş, jud. Alba
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
