Selecţia "Formula As"

Eugen Ruge, "Vremea luminii ca­re păleşte. Ro­ma­nul unei familii", tra­du­cere şi note de Oana-Nora Că­păţână, Edi­tura "Curtea Veche" (tel. 021/222. 25.36), colecţia "Byb­los", 382 p.

Se tot reproşează pro­za­torilor noştri că după 1989 ni­meni nu s-a încumetat să scrie un roman cuprinzător al comunismului românesc. Iată, un neamţ din fosta RDG a dat în 2011 o carte exemplară de acest gen, o ficţiune amplă nu doar veridică, ci şi bine construită şi scrisă. Matematician de formaţie, dramaturg şi sce­na­rist, Eugen Ruge s-a inspirat din istoria familiei sale şi din ceea ce a trăit el însuşi (e născut în 1954 în URSS, fiu al unui prizonier german şi al unei rusoaice, reveniţi în 1956 în Berlinul de Est) pentru acest roman complex al real-comunismului văzut prin prisma no­menclaturii roşii. O categorie de oameni pe care siste­mul, după distrugerea vechilor elite, a ridicat-o la pu­tere în numele utopiei lui generatoare es­te pentru ro­man­cier o oglindă a transfor­mă­rilor sociale, ideologice şi psiho­lo­gice din RDG (dar şi din cele­lalte ţări ale lagă­rului sovie­tic). Po­vestea familiei Um­nitzer de-a lun­gul a patru generaţii nu e li­neară, ci se alcătuieşte din între­ţe­serea de voci per­so­na­lizate, cu reveniri şi salturi în timp şi spaţiu, de la "ilegaliştii" din Germania na­zistă la stră­ne­potul de după pră­buşirea Zi­dului. Per­so­najele tipice pentru lumea activiştilor de partid ne sunt fa­mi­liare celor mai în vârs­­tă dintre noi, căci aceleaşi con­­­­diţii nasc bio­grafii şi psi­ho­logii asemănă­toare. Wilhelm, im­plicat în ac­ţiunile serviciilor secrete so­vietice în Germania nazistă, şi Charlotte, tovarăşa lui de viaţă (ai cărei fii, plasaţi în URSS, trăiesc pe propria piele arbitrariul stalinist) se întorc după război din exilul mexican în Estul sub ocupaţie so­vie­tică al ţării lor. Ei beneficiază, ca toţi ilegaliştii, de funcţii înalte, de lo­cuinţe bune în case na­ţio­nalizate, de surse de apro­vizionare cu circuit închis şi servicii medicale speciale. Trăiesc infinit mai bine decât "poporul" în numele căruia au luptat pentru dreptate, dar cred că li se cu­vine. Unul din fiii Char­lottei, Kurt Umnitzer (fratele lui a dispărut în Gulag), se întoarce din URSS cu o nevastă rusoaică, Irina, şi devine istoric pe linie al re­gimului (dublat schizofrenic de un critic mut al aces­tuia). El sfârşeşte, bolnav de Alzheimer, într-un im­periu al uitării, după ce scrisese şi rescrisese, con­form indicaţiilor variabile "de sus", trecutul. Irina, redusă la rolul de gospodină cu nos­talgia Rusiei natale, îşi ido­latrizează fiul, pe Ale­xan­der-Saşa, om de teatru, in­telectual lucid. Într-un fel, el e punctul nodal al ro­ma­nului de familie, căci face le­gătura între înte­meietorii ei comunişti convinşi, bunicii Wilhelm şi Charlotte, şi fiul lui adolescent, Markus, pentru care ide­o­logia marxist-leninistă nici nu mai există ca opţiune. Ale­xander înţelege eşecul în toate planurile al proiectului redegist şi fuge în RFG, dar nici acolo nu se aco­modează. Bolnav de cancer, dez­gustat de expe­rienţa comunistă dar şi de societatea ca­pitalistă cu durele ei legi concurenţiale, el se hotărăşte să plece în Mexic, spaţiu idealizat de bunici ca un pa­radis terestru, departe de constrângerile europene. Dar şi acolo e jefuit şi înşelat. Eugen Ruge vorbeşte prin fiecare personaj care-şi expune percepţia lui asupra faptelor (uneori aceleaşi), alcătuind astfel o radiografie calei­doscopică a societăţii. În primul rând a societăţii co­muniste, în care sub egalitatea de faţadă proclamată de Partidul unic, fermentează mari nedreptăţi, frustrări, suferinţe, tensiuni şi mai ales conştiinţa lipsei de li­bertate. Dar nu e vorba doar despre comunism. În vi­ziunea romancierului, "sistemele sociale", impuse sau democratic acceptate, duc mai devreme sau mai târziu la un eşec colectiv usturător, singura salvare la nivel individual fiind să te bucuri de plăcerile mărunte ale fiecărei zile, de binele pe care îl poţi face semenului, de compania lui. Deşi în principal istoria prăbuşirii unui proiect utopic imposibil de pus în practică, Vre­mea luminii care păleşte îşi extinde tema spre ca­pa­citatea de adaptare a individului, la forţa lui de a-şi depăşi (sau nu) speranţele năruite. Citind romanul, veţi recunoaşte şi multe clişee ale epocii noastre "de aur", situaţii specifice acesteia, dar şi similitudini ale "tran­ziţiei" de după 1989, povestite într-un stil ac­cesibil, cu nuanţe de umor negru şi o acuitate a ob­ser­vaţiei că te ţin în priză de la prima la ultima pa­gină.

Mircea Pora, "Franţa mea - pro­ză", Editura Paralela 45 (tel. 0721/24.79.18), 136 p.

Nu cred că mai e semnificativ criteriul regional al încadrării scriitorilor români (la care recurgea şi G. Că­linescu în "Istoria" lui), fiindcă atunci când e vorba de individualităţi creatoare din anii noştri deosebirile sunt mai importante decât asemănările date de de­terminisme locale. Şi totuşi nu pot să nu observ că anu­miţi prozatori contemporani din Banat - Livius Cio­cârlie, Daniel Vighi, Viorel Marineasa - au expe­ri­men­tat şi au făcut şcoală cu un gen hibrid, confesiune-evo­care-reportaj, în care teme grave sunt relativizate cu umor subtil şi autoironie. Naratorul la per­soana I devine astfel personaj irezistibil, dis­cur­sul relevându-i prin cumulare de obser­vaţii frag­mentare origina­li­ta­tea constitutivă, calita­tea intelec­tuală şi umană. Prozatorul timişo­rean Mircea Pora practică şi el ge­nul, cu mai puţină hărnicie însă. Cel mai nou volum al lui a pus, sub eti­cheta încăpătoare proză, pe lângă texte consistente, şi fărâmituri, scur­­te însem­nări ce ţin mai degrabă de atelier, de exer­ciţiu. Ba chiar pasaje întregi se repetă iden­tic în "proze" diferite, ceea ce, dacă volu­mul ar fi avut un redactor, n-ar fi trebuit să se întâmple. Oricum, cartea merită citită mai ales pentru prima ei jumătate, care-i dă şi titlul, "Fran­ţa mea". Mir­cea Pora a ales artifi­ciul cla­sic al scrisorilor, pen­tru avantajul adresării di­recte unui inter­lo­cutor cu care cititorul se iden­tifică, primind con­fesiunile firesc şi fără pretenţia unei strategii epice. Firul po­veştii reale se leagă doar prin adiţionarea de frag­mente autobio­gra­fice, căci prozatorul scrie despre ceea ce ştie mai bine, despre sine însuşi şi experienţele trăite de el înainte şi după 1989. Vorbeşte în nume propriu, dar epistolarul conser­vă, cum numai talentul literar o poate face, ima­ginea concretă de ansam­blu a vieţii din România ceauşismului târziu, do­rinţa de evadare cu orice preţ din mizeria mate­rială şi morală sufocante. Şi, ca revers, gustul amar al intelectualului fără nicio cali­fi­care prac­tică, ajuns în mult râvnitul Occident. Pe scurt, autorul, profesor cuadragenar de istorie în Timişoara şi scri­itor, căsătorit cu farmacista Monica şi tatăl unui bă­iat, e din ce în ce mai exasperat de frig, cozi, sus­piciuni şi cultul familiei Ceauşescu ajuns la cote groteşti.
Monica obţine cu "intervenţii" paşaportul pentru o excursie la Paris şi rămâne acolo, sperând ca soţul, fiul şi mama ei să o urmeze pentru "reîntregirea familiei". Anii 1986-1989 stau sub tensiunea demersurilor fără rezultat, a aşteptării şi speranţei de smulgere din ce­nuşiul cronic ceauşist devenit insuportabil. Do­rin­ţa de alt orizont e mai puternică decât sfâşierea despărţirii de părinţi şi prieteni, decât neliniştea azvârlirii orbeşti în necunoscut. Abia după Re­vo­luţie, în 1990, scriitorul, împreună cu soacra şi fiul, reuşesc să ajungă la Paris, unde Monica îşi făcuse deja un rost modest. Excepţionale sunt paginile despre primul contact cu lumea occidentală, im­presiile de o acuitate halucinantă, atmosfera care-l respinge ca pe un corp străin într-un organism ce nu admite grefe şi care se lasă doar admirat din afară. Inte­lec­tualul rafinat dar fără abilităţi practice e nevoit să contribuie la întreţinerea familiei prin tot soiul de munci necalificate şi temporare - de la cărăuş cu cârca la paznic în parcări şi de la antrenor de baschet în suburbii la om de serviciu în imobilul unde locuieşte. Parisul ostil şi arogant, cu frumu­seţile şi atracţiile lui celebre, cu francezii care-l dispreţuiesc făţiş sau îl tratează cu condescendenţă, îi dă depeiza­tului măsura eşecului pe toate planurile - o depresie din care doar scrisul îl poate salva. Şi nu orice fel de scris: "Pentru a fi ţinut încă în viaţă, pe lângă ritm, intră în judecăţi şi calitatea redactării. Aşa cred, aşa simt eu. Sub o anume tensiune va trebui, deci, să lu­crez". Căci adevărata identitate a hamalului - paz­nicului - portarului e aceea de scriitor român. Drept care se întoarce acasă, la Timişoara, în 1994: "Treptat familia mi s-a destrămat, am pierdut multe lucruri, nefiind cineva de vină pentru asta. Într-o ţară mare, frumoasă, faţă de mine însumi în primul rând mă dovedisem a fi fost un fleac. Uneori mă gândesc că poate nici n-am fost acolo... Acum sunt un pen­sionar modest în România". Spovedania din "Franţa mea" nu este însă a unui învins, fiindcă admirabila fineţe a stilului păstrează în pagini o epocă, aşa cum a fost ea percepută de un contemporan cu har.

Slavomir Rawicz, "Întoarcerea acasă. Povestea adevărată a unui drum anevoios spre libertate", traducere de Veronica Halinschi şi Lia Decei, prefaţă de Stejărel Olaru, Editura Corint (tel. 021/319.88.22), 288 p.

Mulţi cititori preferă literaturii de ficţiune cărţile cu istorii reale ale unor oameni exemplari, care nu se supun resemnaţi împrejurărilor şi nu-şi acceptă destinul impus. Este şi cazul lui Slavomir Rawicz (1915-2004), ofi­ţer polonez de ca­va­lerie în preaj­ma celui de al Doi­lea Război Mon­dial. După cum se ştie, confla­gra­ţia a avut ca detonator pactul Stalin-Hitler, care pre­vedea sferele de influenţă ale celor două puteri tota­litare, principala miză, pe lângă ţările balcanice şi Ba­sarabia, fiind Polonia. Statul polonez, pentru care Anglia şi Fran­ţa declanşează războiul, este împărţit şi dispare, fiecare tiran înhăţându-şi halca lui. Tâ­nărul Rawicz, aflat în zona ce revenise URSS-ului, e arestat de poliţia secretă sovietică, acuzat de spio­naj într-un proces înscenat, con­dam­nat la 25 de ani de muncă silnică şi, împreună cu alte câteva mii de ofi­ţeri şi intelectuali polonezi, trimis în Si­beria. Primul lui "noroc", dacă se poate numi aşa, e acela de a fi scăpat de soarta celor 22.000 de militari polonezi ucişi de NKVD, din ordinul lui Stalin, în pădurile de la Katyn. (Hitler şi Stalin aveau aceeaşi strategie de eliminare a polonezilor, înce­pând cu intelectua­li­tatea ţării ocupate, singura capabilă să-i păstreze identitatea.) Marşul spre La­gă­rul 303, una din "insulele" Arhipe­la­gului Gulag, îl duce în apropierea ora­şului Jakutsk de lângă Cercul Polar Arctic. Aceste mar­şuri ale morţii în care erau mânaţi cei condamnaţi de regimul sta­linist au fost descrise în multe cărţi de me­morii şi ro­mane, toate demonstrând că în totali­tarism viaţa unui om e o simplă cifră contabilă. Tână­rul băr­bat nu poa­te accepta moartea lentă prin munca ex­ter­minantă din lagărul polar. Sfidând monstruosul me­canism de de­tenţie, împreună cu alţi câţiva cona­ţionali şi prizonieri baltici pun la cale un plan nebunesc de evadare. O aventură cu final imprevizibil, fiindcă din­colo de paza Gulagului se află imensitatea Siberiei, fil­trele poliţiei sovietice neîndurătoare cu evadaţii, gra­niţele unor state pe moment necunoscute. După o minuţioasă pre­gă­tire, cei opt fugari se angajează pe un traseu ce-i va duce, după traversarea tundrei îngheţate din Siberia, în deşertul Gobi din Mongolia, spre munţii Himalaya, pentru a ajunge în India, la acea vreme, britanică. Călătoria plină de primejdii, în cele mai cum­plite con­diţii, reduce la minim contactele cu locui­torii ţinutu­rilor traversate, căci oricare dintre ei e un posibil de­nun­ţător al proscrişilor. Trei dintre ei îşi pierd viaţa pe parcursul celor 6500 de km de frig cumplit şi căldură toridă, fără hrană şi adesea fără apă, la mila împreju­rărilor şi a unor localnici, ei înşişi foarte săraci. Para­doxul istoric este că, atunci când "fraţii tirani" devin inamici şi Germania nazistă atacă URSS-ul, su­pravie­ţuitorii polonezi din Gulag sunt înrolaţi în armata recons­ti­tuită a ţării lor şi trimişi - ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat - pe front. Eva­daţii, care n-aveau cum să ştie as­ta, îşi continuă cu tenacitate su­praomenească drumul spre casă. Spaţiile geografice par­curse, unele de o frumuseţe sălba­tică, sunt vă­zute mai ales din pers­pectiva obstacolelor şi primej­diilor. Într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu des­tinul, pentru ei con­tează în primul rând solidaritatea umană şi con­vingerea nestră­mu­tată că, până la urmă, ţelul va fi atins. Iar acest ţel, menţionat în subtitlu, e liber­tatea. Slavomir Rawicz po­ves­teşte sim­plu şi emoţionant odiseea acestor oameni, ce nu mai au alt bun decât pro­pria viaţă, pe care nu ezită să o pună la bătaie pentru a-şi regăsi libertatea. Zguduitoarea lor poveste a fost publicată în 1956 şi a devenit bestseller mondial (în 2010, Peter Weir a ecranizat-o în filmul de succes "The Way Back", care a rulat şi la noi). Există însă şi unii istorici care pun la în­doială veridicitatea ei şi chiar identitatea eroului-narator. Dar arestarea în Polonia, condamnarea şi de­portarea tânărului ofiţer de cavalerie sunt fapte do­cu­mentate, verificabile în arhive, tot aşa cum mo­mentul sosirii fugarilor supravieţuitori în India este consem­nat, inclusiv în presa locală a vremii. Con­tes­tarea, in­teresată sau ba, a extraordinarului periplu plin de pri­mejdii mortale nu poate alunga însă admira­ţia pentru curajul şi tenacitatea fiinţei umane în situaţii extreme, când forţează im­posibilul.