La un "cavei", cu uncheşul Alexa

Trăieşte la Cavnic, în Maramureş, şi spune că la 92 de ani se află la jumătatea vieţii

MAMA

"Tu, Parască, nu vrei un prunc?"

"Io m-am trezât în lumea asta în dimineaţa în care mama umbla cu mine de mână, de la o poartă la alta, ca să mă deie de-acasă. Până atunci, nici nu ştiu cum am trăit, nu-mi aduc aminte de nimica, nu ştiu cum au fost zilele mele. "Nu-ţi trebe slugă? Nu-ţi trebe slugă?", întreba mama pe oricine-i ieşea înainte. "Nu-ţi trebe slugă?" Dar nimănui nu i-am trebuit şi, de la o vreme, după ce m-am obişnuit cu spaima că mama vrea să mă deie de lângă ea, parcă a început să mi se facă milă de tulburarea ei, căci simţeam că i se rupe glasul când tot întreba, iar şi iar: "Nu-ţi trebe slugă? Nu vrei un prunc?". M-am gândit că poate nu-s bun de nimica, de nu mă lua nimeni. Poate că oamenii aceia care se uitau lung la mine şi mă preţăluiau vedeau ei ceva, ceva ce nu era în regulă cu mine, îmi găseau ei vreo vină, de care eu habar n-aveam. Poate nu le plăceam pentru că eram tare mic şi slăbuţ şi mă uitam tot într-o parte, ţinându-mă de hainele mamii, ca şi cum aş fi căutat un loc de scăpare, ori poate că ghiceau, uitându-se la noi, sărăcia şi foame­tea de care încercam să scăpăm. Către seară am ajuns la poarta unei femei care lucra la fân. "Tu, Parască, nu vrei un prunc?", a întrebat-o mama şi pe ea, şi eu m-am uitat atunci drept în ochii femeii şi-am rugat-o din privire, am rugat-o din toate puterile mele, am rugat-o să nu mă lase, să mă ia la ea în gospodărie, ca să se liniştească odată mama. Şi femeia aceea m-a luat. Aveam numai zece ani şi-n ziua aceea am înţeles că pentru mine copi­lăria s-a încheiat".

LA SLUGĂRIT

"Atâta de greu am trăit cât am fost copil, că după ce-am mai crescut, păream şi mai mic"

Alexa Sitaru este cel mai bătrân bărbat din Cavnic. Născut în aprilie 1922, a trăit "în direct" câteva din marile evenimente care-au făcut istoria secolului trecut: cedarea Ardealului de Nord, Al doilea Război Mondial, deportarea în Siberia. Amintirile lui din acei ani grei au rămas proaspete, în ciuda trecerii vremii, iar prilejul de-a le povesti i se pare o binecuvântare, aşa că nu se lasă mult aşteptat.
"Am făcut patru clase la şcoala de lângă biserică, şi în 1933, când le-am terminat, m-o luat mama de mână, m-o dus la Mănăştur şi m-o dat slugă, dar n-am stat decât două săptămâni şi am fugit acasă, mort de înfo­metare şi chinuit de muncă grea. Mama m-o luat şi m-o dus înapoi, căci n-avea nici ea ce face cu mine. Am păzit capre, în Mănăştur, apoi am fost în Izvoare, la oi, apoi la stână, vreo patru ani. Acolo o fost bine, că măcar aveamce mânca. În Şurdeşti, nu mi-o dat de mâncare mai nimica. Odată am fost în pădure, cu pociumbu acela de moş, care-mi era stăpân, şi era în făurar, era un frig de-ţi îngheţa şi mintea-n cap, şi când am venit acasă, mai mult mort decât viu, fata moşului nu mi-o dat să mânânc, o zis că am mai mâncat o dată în ziua aceea şi-mi ajunge. În postul mare îmi dădeau mujdei cu mămăligă, ori moare cu mălai. Făceau cavei negru, îi zicea franc cafea, şi zicea fata către spurco­şenia de babă: «Nu-i pune la copil mniere (za­hăr) în franc, că nu-i place!». Da de unde ştia ea de-mi place ori nu, eu nu ştiu, că nici nu se uita la mine ca lumea, numai cu scârbă. Am stat un an la ei, dar numai io ştiu câtă foamete am îndurat. Apoi am fost în Dăneşti, tot slugă. Când am fost un pic mai mare, am venit acasă şi m-am dus la lucru la plevaşcă, pe Paltin, la tăiat de pădure, cu un frate de-al meu. Plevaşca asta era un fel de jgheab din scânduri, făcut pe panta unui deal mare. Pe jgheabul acela curgea apă şi erau puşi butani de lemn, ca să alunece, să coboare la baza dealului, de unde erau încărcaţi apoi. Era foarte greu lucrul acolo, trebuia să ai putere, nu glumă. Se agăţau lemnele uriaşe, se încălecau, trebuia să le desfaci cu horogul de fier (cârlig, ţapină). Iarna era un chin, căci eu eram mic de statură şi mereu flămânzit şi îngheţat! Atâta de greu am trăit cât am fost copil, că după ce-am mai crescut, păream că sunt şi mai mic încă decât am crescut!".

MINA

"Numa' că te bagi în pivniţă să duci o legătură de morcovi, şi ţi se pare greu întunericu', da' să stai o jumătate de zi acolo în fundu' pământului, cum îi?"

Până să ajung în casa unchia­şului Alexa şi până să stăm de vorbă, îl mai văzusem de câteva ori de-a lungul ani­lor. Ne cunoşteam, căci acum câteva generaţii, stră­bunii noştri se înru­deau mai îndea­proape, aşa că "ne ţinem" de nea­muri. M-am bucu­rat când am auzit că a trecut de nouăzeci şi unu de ani şi că asta nu-l împiedică să-şi vadă de gos­podărie, să-şi facă singur de mân­care, să-şi între­ţină grădina şi chiar să coboare în centrul oraşului din când în când, ca să bea "un deţi" de coniac şi "un cavei".
L-am găsit în casa lui din vârful unui deal, de unde poate să vadă, oriîn­cotro s-ar uita, pădurile care urcă de-a lungul apei, până sus, aproape de vârful Gutinului. Toc­mai ajun­sese acasă. De dimineaţă coborâse în centrul oraşului după cumpărături şi să mai afle noutăţi la cafe­neaua lui Pişta, a lui Tibi, ori la oarececâr­ciumioară din drum. A­co­lo, dacă găseşte buni ascultători, care să tacă atunci când vorbeşte el, îşi dea­pănă amintirile. Nu-i place ce vede acum în oraşul care era înflo­ritor pe vre­mea în care mina mai funcţiona. Nu-i place tristeţea din ochii oamenilor cu care se întâl­neşte şi, de aceea, abia aşteaptă oca­zia de-a vorbi despre vremurile de altădată. "Mai demult tare, când eram eu prunc, aici, unde-i acuma centrul Cavnicului, erau durzoi de brazi uriaşi, de-abia îi puteau prinde în braţe câţiva oameni. În tot Cavnicul erau doar vreo două sute de case, ca vai de ele, mici, cu una sau două încăperi, fă­cute din bârne groase, cio­plite din lemn. Cuptiorul mare din teglă ajun­gea până în mijlocul camerei. Era mai mereu întuneric în casă, căci erau nişte fereşti mici, atâ­ta doar cât să te poţi uita un pic afară. Când făta vaca, femeile aduceau viţelul în casă, acolo, printre copii. Răgea vaca o săp­tămână după viţel, apoi îl uita. La o do­niţă de lapte erau cel puţin şapte, opt, nouă prunci şi-un viţel. Aşa era cam la toată casa. Aşa se trăia atunci, pe vremea regelui, la noi, în colţul ăsta de lume. Viaţă amărâtă, de oameni năcăjiţi".
Unchiaşul Alexa îmi povesteşte despre vechiul Cav­nic, în care, aşa cum s-a întâmplat în oricare din aşe­ză­rile minereşti, pe lângă băieşii localnici, mai trăiau şi alte neamuri, atrase de iluzia câştigului. "Mina dă de lucru la oricine, cât că viaţa de miner e tare grea. Gân­deşte-te numa' că te bagi în pivniţă să duci o legătură de morcovi şi ţi se pare greu întunericu', da' să stai o jumă­tate de zi acolo în fundu' pământului, cum îi?" La Cav­nic, în mină, au lucrat slovaci, unguri, nemţi, ucraineni, angliuşi (englezi). Erau şi evrei, de ei aveau magazinele cu de toate. Cele mai cunoscute, unde se adunau băieşii, când luau plata, erau la Rifca şi la Iecoboaie. Acolo se întâlneau şi beau "alaş cu rum" şi mâncau sardele să­ra­te, scoase dintr-un butoi. Ca să-i poată aduce acasă, după o vreme, veneau şi nevestele lor, cu coşuri de plă­cinte. Mâncau toţi plăcinte, beau "rum", povesteau şi asta era sărbătoarea lor. Prin orice năcaz treceau, se ajutau unii pe alţii şi erau uniţi, îmi mai spune unchia­şul. "Acuma, să te ferească Dumnezău să ai nevoie de ceva! Trec pe drum şi se uită într-o lăture, ba, poate, nici nu-ţi dau bună zâua. Io cred că cei mai buni ani pentru căvnicari au fost atunci când se lucra la mină, pe toate galeriile, Varvara, Sfinţi, Ferdinand, Roata. Dom­nule, înflorea viaţa, că oamenii aveau unde lucra. Eu îs bătrân acuma, nu mai am mult de trăit, dar văd ce se întâmplă în lume şi nu pot înţălege nicicum. Nu ştiu ce fac guvernanţii ăştia, trăim mai rău ca pe vremea re­gelui. Tătă România îi vândută, cum se poate ase­menea crimă? Şi nimeni nu zice nimica! Stau toţi ca şi cum n-ar vedea şi n-ar auzi. Tătă ţara îi dis­trusă şi vândută la fier vechi. Şi banii i-or băgat directorii în jeb. Câţi străini or venit în România, tăţi s-or îmbogăţit. Noi, ro­mânii, ne lă­săm călcaţi în picioare, că de la condu­cători începe totul şi-am avut acolo, la conducere, tăt terchea-berchea, oameni care n-o meritat să fie acolo. Oare chiar cred ei că nu este un Dum­nezău care-i vede şi la care or trebui să deie samă de ce-au făcut?".

RĂZBOIUL

"Ce faci, Stalin? Ce-ţi trebuie, de ce ai nevoie?"

Cel mai adesea, fie ploaie, fie soare, îl poţi găsi pe unchiaşul Alexa aşezat în faţa televizorului, ori pe un scaun de pe terasa micuţă din faţa casei, de unde vede de sus, ca-ntr-un furnicar, oraşul întins de-a lungul râului, printre dealuri. Văzute de departe, mişcările oamenilor par încetinite în lumi­na coaptă a sfâr­şitului de vară. Îi place să fie la curent cu toate ştirile şi cu tot ce se întâmplă în lume, îşi dă cu părerea despre "primă­vara arabă", ştie despre luptele din Turcia, analizează criza de la Atena, face comentarii despre Uniunea Europeană şi nu se sfieşte să judece pe unii şi să critice pe alţii, cu siguranţa celui care-a trăit pe viu, "pe păţitelea", multe încercări din istoria secolului trecut.
"În '41, după cedarea Ardealului de Nord, am fugit în România, pe la Cluj, şi-am stat la Lugoj şi la Orăştie un an şi mai bine. Nu mi-o plăcut planurile un­gurilor şi nici viaţa sub comândarea lor. N-am avut unde lucra, am făcut şi unele rele împotriva lor şi am fugit cu un frate de-al meu. Apoi, în '43, m-o luat în armată şi am ajuns pe front".
"Războiul tăt îl ştiu în cap. Numa' să-ţi arăt: de exem­plu, în '44, o fost mare bătălie la Stalingrad şi-atunci au intervenit americanii. «Ce faci, Stalin?», o zis Truman cătră el. «Ia, de câştigă nemţii războiul, vin la voi şi vă omoară! Ce-ţi trebuie, de ce ai nevoie, măi Staline?». Şi Stalin i-o zis: «Am armamente şi oameni câtă frunză şi iarbă, dar n-am medicamente şi pită». «No, du-te numa' acasă», o zis Truman, «că ţi-om da noi pe apă». Şi după asta, l-o aprovizionat pe-acolo, pe la Crimeea, pe mare. O fost mare măcel acolo, tun lângă tun, o bătut americanii, o bătut ruşii şi românii n-or mai putut înainta. Ce în lume n-ai văzut, aşa o fost! În două zile, ruşii or ajuns apoi la Iaşi. Au venit ca-n brânză! Când românii or întors armele, eram lângă Iaşi, acolo m-a prins 23 august. Ne retrăgeam de la Iaşi, pe la Scânteia. Printr-o pădure, drum de ţară. Erau nemţii cu maşinile lor, tunuri şi tancuri, eram noi, românii, cu carele şi caii, ca vai de noi. Şi pe sus, ruşii cu avioanele. Au slobozit două bombe din jos de drum, tocmai în dreptul meu. De erau cu zece meteri mai sus, era vai de noi, eram îngropaţi de vii, că numa' ce-am văzut soarele şi copacii zburând prin aer. Ce să te mai sparii? Atâta-i tăt, n-ai ce te speria! Ai scăpat? La drum şi înainte! Ăsta-i războiul! Apoi am primit ordin de tragere, dar io n-am mai vrut să trag. Io tot m-am întrebat de ce trebuie eu să-i omor pe oamenii ăia, ce-am eu cu ei, că nu mi-o făcut nemica şi trăgeam mai mult în aer. Şi o venit un proiectil, o trecut pe lângă capul meu şi s-o împluntat în dealul de lângă mine, dar n-a explodat, pentru că nici ruşii nu puseseră focosul. Vezi că şi ei se gândeau ca noi, poate. Când nu-i vedeau superiorii, nu trăgeau în noi. Omul de rând, ţăranul ajuns soldat să lupte pe front, se gândeşte că şi inamicul poate fi tot un ţăran, luat de acasă de lângă nevastă şi copii şi e amărât, că în loc să-şi are ogoru', trebuie să se chinuie în tranşee".

LAGĂRUL

"Din toamnă şi până în primăvară, au murit de foame, în lagăr, o mie o sută de oameni din două mii"

Bărbat înalt, subţire, cu ochii scăpărători şi arcul sprâncenelor ascuţit peste o figură calmă, bătrânul Alexa pare că are mereu un zâmbet în colţul gurii. Nu ştii dacă este unul ironic sau blajin, căci vorbele în doi peri, şugubeţe, au darul de-a ascunde, de-a transforma oarecum întâmplările triste din viaţa lui. Şi impresia de final este că omul acesta, în ciuda greutăţilor prin care a trecut, nu se plânge, nu-şi plânge chinul, soarta, ci vorbeşte des­pre tot ceea ce a întâmpinat de-a lun­gul anilor, cu o seni­nătate ului­toa­re, care, la vârsta lui, are ceva din măreţia unui leu în iarnă.
"După 23 august 1944, îşi continuă po­vestea unchiaşul Ale­xa, soldaţii români care-au fost prinşi în­tre Podul Iloaei şi Marea Neagră au fost încercuiţi de către ruşi şi trimişi în Siberia, ca prizonieri de război. Şi eu am fost printre ei, iar lagărul în care ne-au adus era aproa­pe de Japonia, la peste 7800 km depărtare de România. Trei săptă­mâni, zî, noapte, am tot mers cu trenul. Am ajuns aproape de Ţara Soarelui Răsare. Îi zice aşa pentru că acolo răsărea soarele aşa mare, ca un fideu (capac de oală). Pe la trei noaptea, se vedea numai un disc înfocat fără raze, abia pe la cinci, către dimi­neaţă, vedeai razele, şi la fel era când apunea, până seara la unşpe, vedeai soarele tot pe cer. Trenul acela a fost trenul morţii, nici nu se poate povesti în ce condiţii am mers, timp de trei săptămâni, mai rău ca animalele, îngrămădiţi, flămânzi, neputin­cioşi. Am lucrat în con­strucţii la minus 40 de grade, pri­meam mâncare atâta doar cât să nu murim de foame, câte o bucată de pâine şi puţină zeamă pe fundul game­lei. Nu e de mirare că în primele luni, începând de toam­na, până în primăvară, au murit o mie o sută de deţinuţi, din două mii câţi erau. De Crăciun, eram atâta de flă­mânzi, că n-am avut pu­tere să colindăm, ne-am făcut cruce pe ascuns şi ne-am amăgit cu gândul la cei de acasă. Eram câte cinci pe un pat, dormeam pe scân­durile goale şi ne întorceam toţi oda­tă, că altfel nu încă­peam. Noroc că am fost tânăr, că poate, de eram mai bătrân, sigur nu mai ajungeam aca­să. Am avut 45 kg când m-am întors din la­găr, mă sufla vân­tul, eram de tătă groaza!".

RUGĂCIUNEA

"Doamne, nu mă lua la jumătatea zilelor mele"

În octombrie 1945, unchiaşul Alexa s-a întors din Siberia şi s-a angajat la mină în Cav­­nic, unde a lucrat până când s-a pensio­nat. "A fost greu în lagăr, dar şi în mină e greu, dar batăr am fost liber. După ce-am ieşit din şut, am făcut ce-am vrut, m-am dus unde-am avut treabă, nu m-o oprit nimeni. Am trăit obişnuit, ca oamenii de rând, şi anii o trecut cu bune şi rele. Acuma mă gospo­dă­resc sângur, mai trec pe la mine fetele şi-mi aduc lapte, ori una-alta, dacă îmi tre­buie. Dar eu nu-s pretenţios, îmi fac sângur de mân­care, păzâtură (supă), mănânc legu­me, lapte acru, ardei iute, de când mă ştiu, orice, orice, nu-s pretenţios. Aş putea vorbi cu ceva femei din vecini să mă ajute, dar nu-mi place să depind de nimeni. Mă scol când vreu, n-am nicio grijă, îmi fac viaţa cum îmi place, mă duc în centru când am chef. Lucru pe lângă casă, dar nu mă pot apleca, ameţesc. Toate trec, nu-mi pare rău după nimica din viaţa asta. Când m-am însurat, vai, bine o fost, când am rămas văduv, iară bine o fost, dacă aşa o vrut Dumnezău cu mine. N-am avut treabă cu nimeni, nu m-am rugat de aju­tor, m-am descurcat sângur, cum am putut. Fetele mai mari m-o ajutat s-o cresc pe asta mai mică, pe Lăcrimioara, care a avut numai nouă ani când a murit mamă-sa. Am dat-o la şcoală, am crescut-o, am măritat-o. Acuma toate-s la casele lor şi mă bucur când vin aca­să cu nepoţii. Le mai ajut şi pe ele, cu bani, şi mă bucur că le pot ajuta. Ce să mai fac eu cu banii, la anii mei? N-am fost lacom şi hapsân pe bani niciodată. Lăcomia e mare păcat. De la mine din casă n-o ieşit ni­meni supărat. O ţâgancă scurma în gunoaie. De ce faci de-astea?, am întrebat-o, ia 10 lei, du-te şi cum­pără-ţi pită! Avea un copil mic, de ăla mi-a fost milă. Dă-i un pahar de apă la ori­cine-i năcăjit, nu-l a­lun­ga, că nu ştii su­pă­rarea lui din ce pricină a înce­put!
Îs un om fericit, nici nu ştiu, de bine, ce să fac. Chiar dacă-s sucit când mă scol, mă mişc iute, mă dez­morţesc şi-s gata bun. Îi bine, nu-i rău! Îi bine, că nu-s be­teag, am cre­dinţă mare şi ştiu că mai mare doc­tor ca Dom­nul Iisus nu există. Credinţa m-o aju­tat să ajung la anii pe care-i am şi să trec prin toate necazurile. Ştiu că înaintea lui Dumnezău Sfân­tu, o mie de ani îi cât o clipă, viaţa mea îi cât un fir de nisip din deşert, ştiu că el ţine în rânduială toate câte-s pe lumea asta şi că nimica nu se mişcă fără voia lui, şi-atunci nu-mi rămâne decât să mă rog cu toată puterea gândului meu: «Doamne, nu mă lua la jumătatea zilelor mele, lasă-mă să pot arăta de ce-s în stare!». Cu rugăciunea asta am ajuns să fiu acum cel mai bătrân din neamul meu şi asta, trebuie să recunosc, tare-mi place!".