La un "cavei", cu uncheșul Alexa

Trăiește la Cavnic, în Maramureș, și spune că la 92 de ani se află la jumătatea vieții

MAMA

"Tu, Parască, nu vrei un prunc?"

"Io m-am trezât în lumea asta în dimineața în care mama umbla cu mine de mână, de la o poartă la alta, ca să mă deie de-acasă. Până atunci, nici nu știu cum am trăit, nu-mi aduc aminte de nimica, nu știu cum au fost zilele mele. "Nu-ți trebe slugă? Nu-ți trebe slugă?", întreba mama pe oricine-i ieșea înainte. "Nu-ți trebe slugă?" Dar nimănui nu i-am trebuit și, de la o vreme, după ce m-am obișnuit cu spaima că mama vrea să mă deie de lângă ea, parcă a început să mi se facă milă de tulburarea ei, căci simțeam că i se rupe glasul când tot întreba, iar și iar: "Nu-ți trebe slugă? Nu vrei un prunc?". M-am gândit că poate nu-s bun de nimica, de nu mă lua nimeni. Poate că oamenii aceia care se uitau lung la mine și mă prețăluiau vedeau ei ceva, ceva ce nu era în regulă cu mine, îmi găseau ei vreo vină, de care eu habar n-aveam. Poate nu le plăceam pentru că eram tare mic și slăbuț și mă uitam tot într-o parte, ținându-mă de hainele mamii, ca și cum aș fi căutat un loc de scăpare, ori poate că ghiceau, uitându-se la noi, sărăcia și foame­tea de care încercam să scăpăm. Către seară am ajuns la poarta unei femei care lucra la fân. "Tu, Parască, nu vrei un prunc?", a întrebat-o mama și pe ea, și eu m-am uitat atunci drept în ochii femeii și-am rugat-o din privire, am rugat-o din toate puterile mele, am rugat-o să nu mă lase, să mă ia la ea în gospodărie, ca să se liniștească odată mama. Și femeia aceea m-a luat. Aveam numai zece ani și-n ziua aceea am înțeles că pentru mine copi­lăria s-a încheiat".

LA SLUGĂRIT

"Atâta de greu am trăit cât am fost copil, că după ce-am mai crescut, păream și mai mic"

Alexa Sitaru este cel mai bătrân bărbat din Cavnic. Născut în aprilie 1922, a trăit "în direct" câteva din marile evenimente care-au făcut istoria secolului trecut: cedarea Ardealului de Nord, Al doilea Război Mondial, deportarea în Siberia. Amintirile lui din acei ani grei au rămas proaspete, în ciuda trecerii vremii, iar prilejul de-a le povesti i se pare o binecuvântare, așa că nu se lasă mult așteptat.
"Am făcut patru clase la școala de lângă biserică, și în 1933, când le-am terminat, m-o luat mama de mână, m-o dus la Mănăștur și m-o dat slugă, dar n-am stat decât două săptămâni și am fugit acasă, mort de înfo­metare și chinuit de muncă grea. Mama m-o luat și m-o dus înapoi, căci n-avea nici ea ce face cu mine. Am păzit capre, în Mănăștur, apoi am fost în Izvoare, la oi, apoi la stână, vreo patru ani. Acolo o fost bine, că măcar aveam ce mânca. În Șurdești, nu mi-o dat de mâncare mai nimica. Odată am fost în pădure, cu pociumbu acela de moș, care-mi era stăpân, și era în făurar, era un frig de-ți îngheța și mintea-n cap, și când am venit acasă, mai mult mort decât viu, fata moșului nu mi-o dat să mânânc, o zis că am mai mâncat o dată în ziua aceea și-mi ajunge. În postul mare îmi dădeau mujdei cu mămăligă, ori moare cu mălai. Făceau cavei negru, îi zicea franc cafea, și zicea fata către spurco­șenia de babă: «Nu-i pune la copil mniere (za­hăr) în franc, că nu-i place!». Da de unde știa ea de-mi place ori nu, eu nu știu, că nici nu se uita la mine ca lumea, numai cu scârbă. Am stat un an la ei, dar numai io știu câtă foamete am îndurat. Apoi am fost în Dănești, tot slugă. Când am fost un pic mai mare, am venit acasă și m-am dus la lucru la plevașcă, pe Paltin, la tăiat de pădure, cu un frate de-al meu. Plevașca asta era un fel de jgheab din scânduri, făcut pe panta unui deal mare. Pe jgheabul acela curgea apă și erau puși butani de lemn, ca să alunece, să coboare la baza dealului, de unde erau încărcați apoi. Era foarte greu lucrul acolo, trebuia să ai putere, nu glumă. Se agățau lemnele uriașe, se încălecau, trebuia să le desfaci cu horogul de fier (cârlig, țapină). Iarna era un chin, căci eu eram mic de statură și mereu flămânzit și înghețat! Atâta de greu am trăit cât am fost copil, că după ce-am mai crescut, păream că sunt și mai mic încă decât am crescut!".

MINA

"Numa' că te bagi în pivniță să duci o legătură de morcovi, și ți se pare greu întunericu', da' să stai o jumătate de zi acolo în fundu' pământului, cum îi?"

Până să ajung în casa unchia­șului Alexa și până să stăm de vorbă, îl mai văzusem de câteva ori de-a lungul ani­lor. Ne cunoșteam, căci acum câteva generații, stră­bunii noștri se înru­deau mai îndea­proape, așa că "ne ținem" de nea­muri. M-am bucu­rat când am auzit că a trecut de nouăzeci și unu de ani și că asta nu-l împiedică să-și vadă de gos­podărie, să-și facă singur de mân­care, să-și între­țină grădina și chiar să coboare în centrul orașului din când în când, ca să bea "un deți" de coniac și "un cavei".
L-am găsit în casa lui din vârful unui deal, de unde poate să vadă, oriîn­cotro s-ar uita, pădurile care urcă de-a lungul apei, până sus, aproape de vârful Gutinului. Toc­mai ajun­sese acasă. De dimineață coborâse în centrul orașului după cumpărături și să mai afle noutăți la cafe­neaua lui Pișta, a lui Tibi, ori la oarece câr­ciumioară din drum. A­co­lo, dacă găsește buni ascultători, care să tacă atunci când vorbește el, își dea­pănă amintirile. Nu-i place ce vede acum în orașul care era înflo­ritor pe vre­mea în care mina mai funcționa. Nu-i place tristețea din ochii oamenilor cu care se întâl­nește și, de aceea, abia așteaptă oca­zia de-a vorbi despre vremurile de altădată. "Mai demult tare, când eram eu prunc, aici, unde-i acuma centrul Cavnicului, erau durzoi de brazi uriași, de-abia îi puteau prinde în brațe câțiva oameni. În tot Cavnicul erau doar vreo două sute de case, ca vai de ele, mici, cu una sau două încăperi, fă­cute din bârne groase, cio­plite din lemn. Cuptiorul mare din teglă ajun­gea până în mijlocul camerei. Era mai mereu întuneric în casă, căci erau niște ferești mici, atâ­ta doar cât să te poți uita un pic afară. Când făta vaca, femeile aduceau vițelul în casă, acolo, printre copii. Răgea vaca o săp­tămână după vițel, apoi îl uita. La o do­niță de lapte erau cel puțin șapte, opt, nouă prunci și-un vițel. Așa era cam la toată casa. Așa se trăia atunci, pe vremea regelui, la noi, în colțul ăsta de lume. Viață amărâtă, de oameni năcăjiți".
Unchiașul Alexa îmi povestește despre vechiul Cav­nic, în care, așa cum s-a întâmplat în oricare din așe­ză­rile minerești, pe lângă băieșii localnici, mai trăiau și alte neamuri, atrase de iluzia câștigului. "Mina dă de lucru la oricine, cât că viața de miner e tare grea. Gân­dește-te numa' că te bagi în pivniță să duci o legătură de morcovi și ți se pare greu întunericu', da' să stai o jumă­tate de zi acolo în fundu' pământului, cum îi?" La Cav­nic, în mină, au lucrat slovaci, unguri, nemți, ucraineni, angliuși (englezi). Erau și evrei, de ei aveau magazinele cu de toate. Cele mai cunoscute, unde se adunau băieșii, când luau plata, erau la Rifca și la Iecoboaie. Acolo se întâlneau și beau "alaș cu rum" și mâncau sardele să­ra­te, scoase dintr-un butoi. Ca să-i poată aduce acasă, după o vreme, veneau și nevestele lor, cu coșuri de plă­cinte. Mâncau toți plăcinte, beau "rum", povesteau și asta era sărbătoarea lor. Prin orice năcaz treceau, se ajutau unii pe alții și erau uniți, îmi mai spune unchia­șul. "Acuma, să te ferească Dumnezău să ai nevoie de ceva! Trec pe drum și se uită într-o lăture, ba, poate, nici nu-ți dau bună zâua. Io cred că cei mai buni ani pentru căvnicari au fost atunci când se lucra la mină, pe toate galeriile, Varvara, Sfinți, Ferdinand, Roata. Dom­nule, înflorea viața, că oamenii aveau unde lucra. Eu îs bătrân acuma, nu mai am mult de trăit, dar văd ce se întâmplă în lume și nu pot înțălege nicicum. Nu știu ce fac guvernanții ăștia, trăim mai rău ca pe vremea re­gelui. Tătă România îi vândută, cum se poate ase­menea crimă? Și nimeni nu zice nimica! Stau toți ca și cum n-ar vedea și n-ar auzi. Tătă țara îi dis­trusă și vândută la fier vechi. Și banii i-or băgat directorii în jeb. Câți străini or venit în România, tăți s-or îmbogățit. Noi, ro­mânii, ne lă­săm călcați în picioare, că de la condu­cători începe totul și-am avut acolo, la conducere, tăt terchea-berchea, oameni care n-o meritat să fie acolo. Oare chiar cred ei că nu este un Dum­nezău care-i vede și la care or trebui să deie samă de ce-au făcut?".

RĂZBOIUL

"Ce faci, Stalin? Ce-ți trebuie, de ce ai nevoie?"

Cel mai adesea, fie ploaie, fie soare, îl poți găsi pe unchiașul Alexa așezat în fața televizorului, ori pe un scaun de pe terasa micuță din fața casei, de unde vede de sus, ca-ntr-un furnicar, orașul întins de-a lungul râului, printre dealuri. Văzute de departe, mișcările oamenilor par încetinite în lumi­na coaptă a sfâr­șitului de vară. Îi place să fie la curent cu toate știrile și cu tot ce se întâmplă în lume, își dă cu părerea despre "primă­vara arabă", știe despre luptele din Turcia, analizează criza de la Atena, face comentarii despre Uniunea Europeană și nu se sfiește să judece pe unii și să critice pe alții, cu siguranța celui care-a trăit pe viu, "pe pățitelea", multe încercări din istoria secolului trecut.
"În '41, după cedarea Ardealului de Nord, am fugit în România, pe la Cluj, și-am stat la Lugoj și la Orăștie un an și mai bine. Nu mi-o plăcut planurile un­gurilor și nici viața sub comândarea lor. N-am avut unde lucra, am făcut și unele rele împotriva lor și am fugit cu un frate de-al meu. Apoi, în '43, m-o luat în armată și am ajuns pe front".
"Războiul tăt îl știu în cap. Numa' să-ți arăt: de exem­plu, în '44, o fost mare bătălie la Stalingrad și-atunci au intervenit americanii. «Ce faci, Stalin?», o zis Truman cătră el. «Ia, de câștigă nemții războiul, vin la voi și vă omoară! Ce-ți trebuie, de ce ai nevoie, măi Staline?». Și Stalin i-o zis: «Am armamente și oameni câtă frunză și iarbă, dar n-am medicamente și pită». «No, du-te numa' acasă», o zis Truman, «că ți-om da noi pe apă». Și după asta, l-o aprovizionat pe-acolo, pe la Crimeea, pe mare. O fost mare măcel acolo, tun lângă tun, o bătut americanii, o bătut rușii și românii n-or mai putut înainta. Ce în lume n-ai văzut, așa o fost! În două zile, rușii or ajuns apoi la Iași. Au venit ca-n brânză! Când românii or întors armele, eram lângă Iași, acolo m-a prins 23 august. Ne retrăgeam de la Iași, pe la Scânteia. Printr-o pădure, drum de țară. Erau nemții cu mașinile lor, tunuri și tancuri, eram noi, românii, cu carele și caii, ca vai de noi. Și pe sus, rușii cu avioanele. Au slobozit două bombe din jos de drum, tocmai în dreptul meu. De erau cu zece meteri mai sus, era vai de noi, eram îngropați de vii, că numa' ce-am văzut soarele și copacii zburând prin aer. Ce să te mai sparii? Atâta-i tăt, n-ai ce te speria! Ai scăpat? La drum și înainte! Ăsta-i războiul! Apoi am primit ordin de tragere, dar io n-am mai vrut să trag. Io tot m-am întrebat de ce trebuie eu să-i omor pe oamenii ăia, ce-am eu cu ei, că nu mi-o făcut nemica și trăgeam mai mult în aer. Și o venit un proiectil, o trecut pe lângă capul meu și s-o împluntat în dealul de lângă mine, dar n-a explodat, pentru că nici rușii nu puseseră focosul. Vezi că și ei se gândeau ca noi, poate. Când nu-i vedeau superiorii, nu trăgeau în noi. Omul de rând, țăranul ajuns soldat să lupte pe front, se gândește că și inamicul poate fi tot un țăran, luat de acasă de lângă nevastă și copii și e amărât, că în loc să-și are ogoru', trebuie să se chinuie în tranșee".

LAGĂRUL

"Din toamnă și până în primăvară, au murit de foame, în lagăr, o mie o sută de oameni din două mii"

Bărbat înalt, subțire, cu ochii scăpărători și arcul sprâncenelor ascuțit peste o figură calmă, bătrânul Alexa pare că are mereu un zâmbet în colțul gurii. Nu știi dacă este unul ironic sau blajin, căci vorbele în doi peri, șugubețe, au darul de-a ascunde, de-a transforma oarecum întâmplările triste din viața lui. Și impresia de final este că omul acesta, în ciuda greutăților prin care a trecut, nu se plânge, nu-și plânge chinul, soarta, ci vorbește des­pre tot ceea ce a întâmpinat de-a lun­gul anilor, cu o seni­nătate ului­toa­re, care, la vârsta lui, are ceva din măreția unui leu în iarnă.
"După 23 august 1944, își continuă po­vestea unchiașul Ale­xa, soldații români care-au fost prinși în­tre Podul Iloaei și Marea Neagră au fost încercuiți de către ruși și trimiși în Siberia, ca prizonieri de război. Și eu am fost printre ei, iar lagărul în care ne-au adus era aproa­pe de Japonia, la peste 7800 km depărtare de România. Trei săptă­mâni, zî, noapte, am tot mers cu trenul. Am ajuns aproape de Țara Soarelui Răsare. Îi zice așa pentru că acolo răsărea soarele așa mare, ca un fideu (capac de oală). Pe la trei noaptea, se vedea numai un disc înfocat fără raze, abia pe la cinci, către dimi­neață, vedeai razele, și la fel era când apunea, până seara la unșpe, vedeai soarele tot pe cer. Trenul acela a fost trenul morții, nici nu se poate povesti în ce condiții am mers, timp de trei săptămâni, mai rău ca animalele, îngrămădiți, flămânzi, neputin­cioși. Am lucrat în con­strucții la minus 40 de grade, pri­meam mâncare atâta doar cât să nu murim de foame, câte o bucată de pâine și puțină zeamă pe fundul game­lei. Nu e de mirare că în primele luni, începând de toam­na, până în primăvară, au murit o mie o sută de deținuți, din două mii câți erau. De Crăciun, eram atâta de flă­mânzi, că n-am avut pu­tere să colindăm, ne-am făcut cruce pe ascuns și ne-am amăgit cu gândul la cei de acasă. Eram câte cinci pe un pat, dormeam pe scân­durile goale și ne întorceam toți oda­tă, că altfel nu încă­peam. Noroc că am fost tânăr, că poate, de eram mai bătrân, sigur nu mai ajungeam aca­să. Am avut 45 kg când m-am întors din la­găr, mă sufla vân­tul, eram de tătă groaza!".

RUGĂCIUNEA

"Doamne, nu mă lua la jumătatea zilelor mele"

În octombrie 1945, unchiașul Alexa s-a întors din Siberia și s-a angajat la mină în Cav­­nic, unde a lucrat până când s-a pensio­nat. "A fost greu în lagăr, dar și în mină e greu, dar batăr am fost liber. După ce-am ieșit din șut, am făcut ce-am vrut, m-am dus unde-am avut treabă, nu m-o oprit nimeni. Am trăit obișnuit, ca oamenii de rând, și anii o trecut cu bune și rele. Acuma mă gospo­dă­resc sângur, mai trec pe la mine fetele și-mi aduc lapte, ori una-alta, dacă îmi tre­buie. Dar eu nu-s pretențios, îmi fac sângur de mân­care, păzâtură (supă), mănânc legu­me, lapte acru, ardei iute, de când mă știu, orice, orice, nu-s pretențios. Aș putea vorbi cu ceva femei din vecini să mă ajute, dar nu-mi place să depind de nimeni. Mă scol când vreu, n-am nicio grijă, îmi fac viața cum îmi place, mă duc în centru când am chef. Lucru pe lângă casă, dar nu mă pot apleca, amețesc. Toate trec, nu-mi pare rău după nimica din viața asta. Când m-am însurat, vai, bine o fost, când am rămas văduv, iară bine o fost, dacă așa o vrut Dumnezău cu mine. N-am avut treabă cu nimeni, nu m-am rugat de aju­tor, m-am descurcat sângur, cum am putut. Fetele mai mari m-o ajutat s-o cresc pe asta mai mică, pe Lăcrimioara, care a avut numai nouă ani când a murit mamă-sa. Am dat-o la școală, am crescut-o, am măritat-o. Acuma toate-s la casele lor și mă bucur când vin aca­să cu nepoții. Le mai ajut și pe ele, cu bani, și mă bucur că le pot ajuta. Ce să mai fac eu cu banii, la anii mei? N-am fost lacom și hapsân pe bani niciodată. Lăcomia e mare păcat. De la mine din casă n-o ieșit ni­meni supărat. O țâgancă scurma în gunoaie. De ce faci de-astea?, am întrebat-o, ia 10 lei, du-te și cum­pără-ți pită! Avea un copil mic, de ăla mi-a fost milă. Dă-i un pahar de apă la ori­cine-i năcăjit, nu-l a­lun­ga, că nu știi su­pă­rarea lui din ce pricină a înce­put!
Îs un om fericit, nici nu știu, de bine, ce să fac. Chiar dacă-s sucit când mă scol, mă mișc iute, mă dez­morțesc și-s gata bun. Îi bine, nu-i rău! Îi bine, că nu-s be­teag, am cre­dință mare și știu că mai mare doc­tor ca Dom­nul Iisus nu există. Credința m-o aju­tat să ajung la anii pe care-i am și să trec prin toate necazurile. Știu că înaintea lui Dumnezău Sfân­tu, o mie de ani îi cât o clipă, viața mea îi cât un fir de nisip din deșert, știu că el ține în rânduială toate câte-s pe lumea asta și că nimica nu se mișcă fără voia lui, și-atunci nu-mi rămâne decât să mă rog cu toată puterea gândului meu: «Doamne, nu mă lua la jumătatea zilelor mele, lasă-mă să pot arăta de ce-s în stare!». Cu rugăciunea asta am ajuns să fiu acum cel mai bătrân din neamul meu și asta, trebuie să recunosc, tare-mi place!".