Maia MORGENSTERN: "Iubirea nu e comerţ cu sticla la schimb"

"Să nu transformăm iubirea într-un slogan"

- Deşi aţi fost de mai multe ori invitata revistei noastre, în interviurile acordate nu s-a vorbit nicio­da­tă despre iubire. Vă propun s-o facem acum. E im­po­si­bil ca o actriţă atât de mare şi de-admirată ca dvs. să nu fi trecut prin mrejele ei. Credeţi, aşa cum se spu­ne, că iubirea ar fi motorul vieţii? Iubirea, în sensul larg al cuvântului - de familie, de meserie, de partener...

- Dacă v-aş spune nu, nu cred, aş şoca. Şi mi-ar fi frică să spun nu, ca să nu-i de­zamăgesc şi să nu-i ră­nesc pe cei care-şi leagă spe­ran­ţele şi puterea de a mer­ge mai departe de ideea as­ta. Aşa că spun doar atât: te­o­ria aceasta idealistă despre iu­bi­re trebuie "folosită" cu grijă, ea nu trebuie să se transfor­me într-un slogan şi, mai ales, într-o povară. Adică, nu trebuie să ne lăsăm înlănţuiţi de ideea că "dacă nu simţim iubirea, înseamnă că sun­tem ne-oa­meni". Fie­care dintre noi trebuie să aibă mare grijă şi respect faţă de ceea ce sim­te într-o perioadă sau alta a vieţii. Să fie sincer cu el. Pentru că se poate ca, une­­ori, să nu simţim iubire sau să nu putem dărui iubire. În­tr-o pe­rioadă sau alta a vieţii, putem să simţim doar că lucrurile nu mai func­ţio­nează, putem să simţim că avem defi­cienţe în ceea ce priveşte sen­ti­mentele şi re­cu­noştinţa pentru faptul că există. Sun­tem bântuiţi de energii şi de senti­mente ne­ga­tive, deşi ştim să ne pre­fa­cem, să ne îm­brăcăm în­tr-un veş­mânt su­­perbisim. Măta­sea aceas­ta rafinată nu ne drapează însă decât exte­riorul - şi poa­te că o face foarte bine, indu­când orice privitor în eroare - iar inte­riorul e fră­mân­tat şi tulburat de senti­mente în­tu­necate, care ne fac să ne doară maţele de-atâta suferinţă şi, uneori, chiar dez­nă­dejde. Şi nu spun că mascarea aceasta a durerilor e de blamat: din decenţă şi din pu­doa­re socială e bine să nu ne exhibăm suferinţele, câ­teodată, de-a dreptul penibile, care ne macină. Spun doar că, în astfel de mo­men­te, numai iu­bire nu putem de­gaja şi că totuşi, şi în ast­fel de mo­mente, suntem la fel de oameni ca atunci când putem dărui şi primi iu­bire. Da, iubirea se poate constitui în liman, în lumină călăuzitoare, dar asta nu înseamnă că atunci când nu ve­dem limanul trebuie să ne lăsăm în­ghiţiţi de mlaş­tină, trebuie să ne îngăduim să ne înecăm în depresie, să ne pierdem respectul de si­ne, să ne urâm. "Iubirea, motorul vieţii" nu trebuie să ne devină un şablon, iar în clipa în care nu ne putem mula pe acest şablon, nu tre­buie să ne auto-exilăm, nu tre­bu­ie să ne marginalizăm, pentru că suntem la fel de oa­meni, doar că oameni care, în perioada respectivă, se con­fruntă cu genunea din adâncul lor, nu cu un azur cristalin.

Mama, tata şi edictele

- Blocajele sentimentale apar şi când e vorba de familie, de părinţi?

- Într-adevăr, şi această formă de iubire poate să nască suferinţă. Îmi amintesc, din perioada copi­lă­riei, cât de mult îmi iubeam eu mama şi cât de intens îmi doream prezenţa ei, cât de intensă era nevoia de pre­zenţa ei, iar mama, din păcate, era mai mereu ocupată, căci ea trebuia să ne pună hrana pe masă, ea se ocupa de toate trebuinţele familiei. Îmi aduc amin­te cât de mult mă muncea nevoia asta şi cum, din durerea aceea, mai târziu s-a născut un soi de stare de respingere, ca un scut de apărare... Familia noastră a fost - dacă vreţi - oarecum atipică, în sensul că, dintre părinţii mei, ambii matema­ti­cieni, tata a fost cel care a stat acasă şi s-a ocupat de mine, iar mama a mers la serviciu şi s-a îngrijit de as­pectele pragmatice care grevează existenţa: sa­la­riu, mân­care, întreţinere, utilităţi etc. Fiindcă am fost o familie extrem de săracă, dar decentă, niciodată la noi nu s-a făcut caz de această situaţie, ci s-a mers îna­inte, cu fruntea sus, cu hainele curate şi călcate, şi fără nicio vorbă care măcar să semene a lamentaţie. Tata era geniul, înţeleptul "de serviciu", el juca pe vremea aceea rolul pe care în societatea de azi îl joacă Google-ul - orice lucru nu ştiam, orice informaţie îmi lipsea, mă duceam la el, îl întrebam şi primeam răspunsul com­plet. Mai puţin în zonele teh­nice - acolo nu se prea pricepea, dar nu încerca să camufleze aceste scăderi, ci spunea limpede nu ştiu. În felul acesta am învăţat eu ceva esenţial: că nu poţi să le ştii pe toate. Important e să găseşti însă sursa de unde să te informezi, important e să înveţi unde să cauţi, la cine să întrebi. Pe de altă parte, tata era figura in­tran­­si­gentă. El interzicea dră­gă­leala copilului. Era adep­tul pedepselor - nu fizice, de­sigur - care nu pu­teau fi co­mu­tate. Şi când un ase­­me­nea edict era emis, eu în­ghe­ţam. Ma­ma, în schimb, con­tra­balansa, re­stabilea echili­brul, ea era mângâie­rea şi refugiul meu şi scân­teia lumi­noa­să care îmblân­zea atmos­fera severă im­pusă de tata. Ea era o natură exu­be­rantă, îi trebuia să cânte şi să danseze, îi tre­buia veselie, îi trebuia să se exteriorizeze... Mama era îngerul, un monument de răbdare şi de toleranţă. Ceea ce nu înseamnă că nu inter­veneau şi furtuni, răbufniri asemenea celor ale unui vulcan în faza de erupţie. V-am mărturisit toate lu­cru­rile astea, pen­tru că nu vreau să-mi ide­a­lizez părinţii, nu pot să pretind că nu au făcut gre­şeli, dar esenţial este că ei şi-au dus existenţa aşa cum au vrut, aşa cum au conceput. Iată! - poate că nu dă bine să spun public, într-un interviu, că părin­ţii mei au fost atei, dar asta e realitatea. Nu ştiu sigur cum a funcţionat ate­is­mul la mama, dar tata a fost ateu-ateu. Iar eu am cres­cut în felul acesta, deşi nimeni nu mă împiedica să mă aplec asupra ideii de credinţă, niciunul dintre părinţii mei nu mi-a spus "n-ai voie" sau "e o prostie". Astfel de cu­vinte cu siguranţă că m-ar fi inhibat, m-ar fi de­zar­mat. În plus, în permanenţă am fost pusă la curent cu tot ceea ce înseamnă tradiţii, or tradiţiile sunt legate in­­disolubil de ritualurile religioase. Am avut la dis­poziţie toate informaţiile, doar că niciuna dintre aceste cutume nu se punea în practică acasă. Dar, în­cetul cu încetul, am ajuns ca, în jurul vârstei de opt­spre­zece ani, să am o revelaţie în ceea ce priveşte cre­dinţa, credinţa mea, felul în care eu mă raportez la Divinitate. Şi-n clipa aceea, atâta s-a deschis sufletul meu...! Şi atâta ne­voie am de acest sentiment religios, de această re­laţie specială şi discretă, dintre mine şi Divinitate!

- Aţi spus că părinţii dvs. au trăit "aşa cum au vrut". Care erau valorile lor în ceea ce priveşte familia?

- Adevărul, demnitatea, exprimarea directă a ceea ce simţi şi a ceea ce crezi, fără minciună, fără com­pro­mis, fără linguşeală, fără manipularea celorlalţi la nivel emoţional, prin inducerea sentimentului de milă, prin exhibarea rănilor, suferinţelor, durerilor, în sensul obţi­nerii de avantaje sau al vreunei forme de interes.

- Aţi preluat şi dvs. aceste valori?

- Încerc, da. Şi am preluat şi credinţa mamei: că fa­milia trebuie să-ţi fie unită şi că, în calitate de mamă, tre­buie să-ţi ajuţi şi să-ţi protejezi copiii. Ceea ce, fireşte, înseamnă că uneori derapez şi devin super-pro­tectoare. (râde) Noroc că mă domolesc copiii. Iar eu, întotdeauna, mă străduiesc să-i aud... Un lucru e sigur: le sunt incredibil de recunoscătoare copiilor mei pentru că au ales să vină la mine! Aceasta e di­recţia în care con­sider eu că trebuie să meargă senti­men­tul de re­cu­noştinţă dintr-o familie.

Copiii - un privilegiu uriaş

- Sunteţi o mare actriţă de teatru şi cinema, so­licitată în ţară şi pe plan internaţional. O ase­menea carieră - mereu pe scenă, mereu pe drumuri - nu se împiedică în copii sau, dimpotrivă, prezenţa lor vă motivează şi mai mult pro­fesional?

- A înţelege un copil, a sesiza şi a fi recunoscător pentru felul în care el se transformă şi-şi ocupă locul în univers e ceva extraordinar, e o sursă de inspiraţie pentru viaţă, în general! Pentru mine, ca om şi ca artist, experienţa aceasta este un uriaş privilegiu! Procesul educaţiei nu e dresaj - mulţi dintre noi (uneori şi eu) uităm asta: că pruncii noştri nu sunt animale de dresat! Uitaţi: cu câtva timp în urmă, pentru o serbare, am fost solicitată de învăţătoarea fiicei mele, să pregătesc, împreună cu copiii, un moment de teatru. La scurtă vreme după ce am purces, am fost rugată "să văd care-i ta­lentat". Nu asta contează la un copil de zece ani, con­tează cu câtă sete se agăţau de mine puştii aceia, câtă nevoie aveau de jocul acela care înseamnă comunicare, câtă nevoie aveau de posibilitatea aceea de a crea o nouă viaţă prin imaginaţie şi în adevăr! Asta se va cere întotdeauna "pe piaţa" omului, nu doar a artistului: comunicare şi adevăr. Fireşte, într-un fel eşti adevărat în bucătărie, într-un fel la baie şi în alt fel pe scenă, dar esenţial este să fii adevărat şi să comunici.

- Nu putem să vorbim de copii, fără să vorbim şi de cuplu, de iubirea faţă de un om cu care, la un mo­ment dat, în viaţă, alegi să te însoţeşti. E important acest gen de iubire pentru dvs.?

- Genul acesta de iubire a fost una dintre valorile de căpătâi ale familiei mele, aşa că, astfel fiind crescută, l-am preţuit, desigur. Dar - vedeţi! - viaţa mea a fost destul de complicată, ca atare, au existat şi etape în care nu mi s-a părut deloc esenţial să caut să formez un cuplu cu cineva. Şi totuşi - iată! - etapele acelea s-au călătorit, iar azi aşa exist.

- N-aveţi nevoie să fiţi iubită în permanenţă?

- Asta e mai puţin important. Pe mine mă apucă nelămureala şi panica atunci când nu pot eu să iubesc. Când iubesc şi sentimentul e plenar sunt atât de puternică, cresc ca om, am atât de mult de oferit, iar când nu pot să iubesc e grav, pentru că se destabilizează echilibrul. Şi - evident - mimarea sentimentului nu e o soluţie. Nici pentru tine, nici pentru celălalt. Să spui "Ce să fac? Dacă omu' mă iubeşte, cum să-l refuz?!" e o greşeală. Re­fu­ză-l, că aşa e şi cinstit, şi ono­ra­bil, şi benefic pen­tru amândoi. Iu­birea nu e ase­menea co­merţu­lui cu sticla la schimb. Şi nici ca un depozit la CEC nu e. Sau, cel puţin, la mine nu e.

- Când iu­bi­rea vine din­tr-un sentiment reciproc, ce im­pact are asupra dvs.?

- Mă face să vibrez. Cum a­nume exact, n-aş putea să vă ex­plic. De fapt, im­portante sunt a­cele clipe când se-ntâmplă să se întâlnească gân­durile, senti­men­tele, energiile, vi­­braţiile... Că atunci când în­cep reproşurile de genul "Eu te iu­­besc şi tu le dormi", situaţia pă­răseşte po­zi­tivul şi devine critică. Când celălalt începe să-ţi inculce un sentiment de vinovăţie pentru că nu ştii a răspunde unei aşa-nu­mite iubiri, atenţie! Fugi departe de zona asta, că e boală curată!

- Ma­jo­ritatea admiratorilor dvs. consideră că actoria re­prezintă pentru Maia Morgenstern "marea iubire" a vieţii ei. Îi contraziceţi?

- Nu, deloc, aşa este. Iar explicaţia e simplă şi con­cisă: pentru că actoria implică actul de creaţie, care, până la urmă, înseamnă viaţă.

- Iubirea faţă de profesie cu ce se alimentează? Nu trece şi ea, ca iubirile omeneşti?

- "Iubirea e un dar ce înfloreşte numai atunci când e cheltuit cu generozitate" - l-am parafrazat pe un om mai deştept decât mine, pe care îl cheamă Shakespeare. Entuziasmul faţă de profesie e inepuizabil, nu se ter­mi­nă ca slănina. (râde)

- V-aţi gândit vreodată că aţi fi putut să mergeţi pe un alt drum în afară de acesta, al actoriei?

- Da, aş fi vrut să fiu medic pediatru. Însă nu regret alegerea pe care am făcut-o. Mai ales că, atunci când vine vorba de copiii mei, reuşesc să-mi folosesc abili­tăţile: atenţia pentru detalii, capacitatea de a înţelege procesele fiziologice şi funcţiunile tratamentelor, di­ver­sele interacţiuni... Ceea ce nu înseamnă că m-am transformat în medicul lor, ci doar că pot să-i îngrijesc mai bine.

- Marile succese pe care le-aţi repurtat ca actriţă vă sunt de folos? Le resimţiţi ca pe nişte acumulări de lumină, care vă ajută să depăşiţi neliniştile vieţii?

- Nu, nu, eu nu funcţionez pe principiul ăsta. Suc­cesele acumulate în trecut nu reprezintă o garanţie, nici pentru prezent, nici pentru viitor. Şi nici nu-mi permit să arunc replici de genul "Măi, eu am făcut asta şi asta la viaţa mea, am repurtat atâtea succese, sunt o artistă, aşa că orice-aţi zice voi de mine - că sunt nervoasă, că nu mă ocup... mie nu-mi pasă!". Nu! Eu nu mă pun la adăpost de spaime, nelinişti, sentimente de vinovăţie sau de frustrare, greşeli, folosindu-mă de nişte realizări care deja au rămas în trecut. Aura şi confortul psi­ho­lo­gic pe care ele pot să le dea au viaţă scurtă. Din păcate! (râde) Dacă vrei să prelungeşti această stare frumoasă, trebuie să repurtezi alte suc­ce­se, iar acestea nu pot veni decât prin muncă, inspiraţie, atenţie, rigoare, disciplină, respect, bună cuviinţă, onestitate...

"Da' de ce să nu fiu antisemit?"

- Viaţa dvs. este aşa de ocupată pe fiecare mi­li­metru pătrat: de profesie, de familie, de copii... Nu v-a fost teamă să vă asumaţi şi rolul de director al Teatrului Evreiesc de Stat?

- Ba, sigur, trăiesc o spaimă permanentă, pentru că nu sunt total şi complet pregătită pentru rolul ăsta. E un proces în continuă desfăşurare, adică învăţ şi tot învăţ. Şi - hai să fim sinceri! - nu întotdeauna e simplu, fiindcă timpul e limitat şi energia e limitată, intervine oboseala şi dacă atunci mi se explică ceva, acel ceva îmi intră pe-o ureche şi-mi iese pe alta şi, când îmi dau seama c-am zbârcit-o şi nu mai ţin minte ce mi s-a spus, o iau de la capăt. Noroc că aici, în TES, există o echipă extraordinară, un nucleu bine sudat şi fiecare dintre celulele acestui nucleu - colegii mei - trage în aceeaşi direcţie şi în acelaşi ritm... Am acceptat res­pon­sabilitatea aceasta tot dintr-o formă de iubire: iu­birea pe care o am faţă de acest teatru, în care mi s-au deschis şi ochii, şi sufletul. Şi pentru că am considerat că pot să ajut: cred că e nevoie aici, la TES, de o ima­gine nouă, de o perspectivă nouă, de o abordare nouă, păstrând însă tot ceea ce s-a făcut bun până acum. În plus, mi-aş dori foarte mult să izbutesc măcar să clatin puţin conglomeratul acesta de prejudecăţi care gre­vează multe dintre privirile aţintite din exterior asu­pra Teatrului Evreiesc şi asupra iudaismului, în general. În societate funcţionează încă stereotipii şi blocaje, care mai sunt şi alimentate de atitudinea larg răspândită care spune "Să nu cumva să fii xenofob, să nu cumva să fii antisemit, că vei suporta rigorile legii, că vei suporta oprobriul, că te dovedeşti ne-om...". Şi-atunci, măr­turisit sau nemărturisit, intervine acel - să-i spunem - spirit de contradicţie:"Da' de ce să nu fiu antisemit?". Ei bine, eu vin şi spun: "Nu ne ocoli, nu ne respinge! De ce? Nu pentru că te pedepseşte legea sau de teama opro­briului public, ci pentru că aici, la TES, ceea ce îţi oferim noi e distractiv, e frumos, e interesant, e îndu­io­şător, e amuzant, e înălţător, te poate îmbogăţi sau doar relaxa. Lasă-ne să-ţi stârnim curiozitatea, să te incităm, să te emoţionăm, să te înveselim! Doar la­să-ne! Nu vrem să-ţi dovedim nimic, nu vrem să-ţi im­pu­nem nimic, n-o să te amendăm în niciun fel, vrem doar să-ţi dăruim". Pentru motivele astea am venit eu aici, în­frângându-mi teama de care mă întrebaţi.

- Sunteţi o femeie frumoasă, aveţi o prezenţă mag­­netică, şi pe scenă, şi pe pelicula cinema­to­gra­fică. Vă e teamă de bătrâneţea care va veni cândva? Veţi mai lua oglinda din cui?

- Nu mă sperie deloc trecerea timpului, pentru că timpul înseamnă viaţă, înseamnă experienţe, înseamnă că am ce să simt, înseamnă că am la ce să mă gân­desc... Timpul e drum, e mai departe, e orizont, e pers­pectivă, e necunoscut, e dobândire, e acumulare, e re­ve­laţie şi e concluzie.