Am iubit-o pe Ioana atât de mult încât acum, după ce am plecat de lângă ea, mi-e uneori greu şi să respir. Când a trecut pe lângă mine pe stradă şi am văzut-o prima dată, m-a făcut să întorc capul după ea, deşi nu mai făcusem un astfel de gest de ani de zile. Eram un om căsătorit, cu familie, trăiam într-un cerc de prieteni în care cuvinte precum "amantă", "înşelat" sau "escapadă amoroasă" erau interzise, nu auzisem despre niciunul din ei să-şi fi înşelat vreodată nevasta, sau ca vreo soţie de-a vreunui amic să fi călcat vreodată strâmb. Iar atunci când un cuplu din jurul nostru se destrăma, motivele erau cu totul altele: nepotrivire de caracter, monotonie, probleme cu socrii sau orice alte situaţii care excludeau, din start, vreo urmă de infidelitate. Aşa am fost crescut de părinţii mei, care m-au învăţat să iubesc o singură femeie toată viaţa, până când moartea ne va despărţi, aşa au fost şi ei crescuţi de părinţi şi în acelaşi spirit mi-am educat şi copiii. Dar când am văzut-o pe Ioana, într-o zi oarecare, am întors capul şi mi-am dorit, pentru prima dată, o altă femeie, care nu era soţia mea. Mi-am revenit repede şi mi-am văzut de drum, însă a doua zi, la fel ca în zilele următoare, ca un făcut, treceam unul pe lângă celălalt. În a treia zi, uitându-mă lung după ea, am văzut-o cum îşi întoarce şi ea privirea, căutându-mă în mulţimea de oameni grăbiţi. Un suc şi-o cafea, îmi spuneam în a patra zi, ce poate fi aşa de grav, doar ies de cinci ori pe săptămână cu alte femei la masă, colege de birou sau simple cliente, va fi micul meu secret şi nici măcar nu vom face schimb de numere de telefon, nici măcar nu o voi atinge, ci doar mă voi uita, timp de o oră întreagă, la ea. Începusem să îmi fac planuri care mai de care mai îndrăzneţe, să îi duc o floare, să o urmăresc până la biroul ei, să aduc două cafele gata preparate, poate m-ar fi ajutat să intru mai repede în vorbă cu ea. O nouă zi, o altă dimineaţă, şi am văzut-o cum aşteaptă la semafor, pe partea cealaltă a străzii. Îmbrăcată cochet, cu un palton care lăsa să se vadă, de la genunchi în jos, cele mai frumoase picioare pe care le văzusem în viaţa mea, o eşarfă asortată cu toamna, mă rog, o apariţie desprinsă parcă din filmele anilor '20, de care nu mă puteam sătura. Ne-am întâlnit pe trecerea de pietoni, ne-am ciocnit unul de altul, căci nu găsisem, pe moment, ceva mai inteligent ca să o abordez, şi am invitat-o direct: "Îmi acorzi o oră din viaţa ta? Doar o oră vreau". Uşor surprinsă de îndrăzneală, mi-a răspuns zâmbind: "Ce-ai să faci cu ea?" "Vom bea împreună cea mai bună cafea". A fost de acord şi ne-am despărţit, urmând să ne revedem peste doar câteva ore, în pauza de prânz. Am discutat mai mult lucruri legate de muncă, de vreme, subiecte generale, care nu necesitau prea mare concentrare, dar care îmi ofereau răgazul necesar să o pot privi în toată splendoarea ei, să-i studiez sprâncenele de actriţă şi buzele subţiri, să-mi fac provizii din care să mă hrănesc mai apoi pentru tot restul vieţii, căci atunci credeam că va fi prima, ultima şi singura noastră întâlnire. N-a fost aşa, fiindcă după alte şi alte zile în care drumurile noastre se intersectau, ne creaserăm un ritual al cafelei băute în stradă, stând în picioare. Nu îndrăzneam să mai cer o altă oră, aşa că trişam cumva şi îi furam în fiecare dimineaţă minute, cu gândul că, dacă stai în picioare, în stradă, şi nu la o masă din restaurant, vinovăţia nu are ce căuta în peisaj. La un moment dat, ea a fost cea care m-a invitat să merg cu ea la Constanţa, într-o delegaţie. Ca un copil entuziasmat, am făcut repede planul de bătaie: părinţii mei erau din Constanţa, soţiei i-am spus că voi pleca să le fac o vizită, şi m-am trezit pe autostradă, în drum spre mare. Nu se va întâmpla nimic, îmi spuneam, eu voi dormi la părinţii mei, ea la hotel, ne vom întâlni, într-adevăr, probabil de vreo câteva ori, vom cina împreună, să-i arăt şi oraşul, iar duminică se va întoarce fiecare la casa lui.
Ne-am întors în Bucureşti cu înţelegerea că vom rămâne prieteni, că ne vom mai vedea din când în când, că îşi va vedea fiecare de viaţa lui, aşa cum trăiam înainte să bem cea mai bună cafea împreună. Dar, deşi mi-am schimbat traseul înspre muncă şi am încercat din răsputeri să ies din cercul în care intrasem, nu am reuşit să stăm departe unul de altul prea mult, simţeam cum ard pe dinăuntru dacă nu o văd şi dacă nu vorbesc cu ea. Viaţa mea, calculată şi trăită după manual, ajunsese cel mai incitant film de dragoste, înţesat de intrigi, minciuni şi multă pasiune. La un moment dat, mi-a spus că i-ar plăcea să fim împreună cu adevărat, fără ascunzişuri, fără camere de hotel şi mesaje codificate. Nu mă gândisem niciodată la momentul în care să-mi părăsesc familia, pentru că niciodată nu avusesem un motiv. În afară de câteva certuri, ca în orice cuplu, între mine şi soţia mea lucrurile erau foarte bine aşezate. De ce să pleci de lângă un om căruia nu ai nimic să-i reproşezi, care te-a iubit neîncetat, cu care ai construit case, cu care ai făcut copii şi concedii? "Şi atunci, mă întreba Ioana, de ce ai ajuns aici? De ce nu e ea în locul meu?" Pe măsură ce trecea timpul, mă gândeam din ce în ce mai mult la perspectiva unei vieţi trăite cu Ioana şi numai simplul gând mă umplea de bucurie. Îmi imaginam noul nostru apartament, pe care ea să îl umple cu flori, vacanţele, concediile, prietenii. Mă atrăgea ca un magnet, şi i-am cerut două luni, în care să găsesc o soluţie, să rezolv problemele, să mă despart decent de soţia mea. Au fost cele mai cumplite luni din viaţa mea, fiindcă simţeam că aş fi vrut să mă rup în două, o parte din mine să rămână cu familia, cu soţia şi copiii, partea cuminte, care se întoarce în fiecare seară acasă, la cină, care ia decizii corecte, partea demnă şi fidelă, iar cealaltă parte, pasională şi vie, să plece departe, cu Ioana. Ea îmi spunea să nu mă grăbesc, să iau decizia corectă, să analizez pe toate părţile, să pun în balanţă, însă la momentul adevărului, a aşteptat, tranşantă, decizia mea. Stăteam în acelaşi colţ de stradă, cu cafeaua în mână, în faţa ei, şi nu găseam niciun motiv credibil pentru care să-mi părăsesc familia. Eram între două lumi, iubeam două femei, iar acum mă aflam în momentul în care trebuia să aleg. Cum mai puteam oare să îmi refac căsnicia, odată ce jumătate din sufletul, gândul şi trupul meu erau la Ioana, şi cum puteam să părăsesc femeia cu care mă căsătorisem şi faţă de
RADU TUDOR - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
