Delta noastră cea de toate zilele

Cerbul lopătar

Ce rămâne, atunci când închizi ochii şi vezi, eşti tu. Toate locurile, poveştile şi oamenii care locuiesc în tine, pe care le porţi prin realitatea asta mare ca pe o vrajă de care ai nevoie, ca pe o vrajă de care nu te mai poţi desprinde, toate lucrurile astea care ţi se arată, din nou şi din nou, atunci când ai răgazul să le priveşti, sunt cele care te fac viu, sunt cele care te poartă înainte. Şi n-aş putea să fiu eu, fără să închid ochii şi să văd drumul spre Deltă - Dunărea la Giur­geni, Hârşova, Topolog - iar, apoi, pădurea nesfârşită de tei din Ciucurova şi pe fratele meu mare spunând, clar, limpede, pentru totdeauna, "uite, aici, la popasul ăsta, mă opream de fiecare dată cu tata". Şi văd cum trecem încet, pe lângă un restaurant părăginit, "Cerbul lopătar" şi, nu ştiu cum, îi văd pe tata şi pe fratele meu mare, stând la o masă care nu mai există. Pur şi sim­plu stând încremeniţi acolo, la o masă dintr-un restau­rant părăsit pentru totdeauna. Iar apoi trecem mai departe, ieşim din pădurea de tei, fratele meu mare tace, tac şi eu, şi ştiu, ştiu foarte bine, că în tăcerea asta vorbim amândoi cu tata.
De la Ciucurova până în Nalbant, nu-ţi rămâne decât să taci. Să taci cât pentru o viaţă şi să te bucuri că Dumnezeu şi-a deschis lumea pentru tine şi te lasă să o priveşti pe îndelete cât te ţine privirea. Iar pri­virea pleacă de la tine, se unduieşte deasupra câm­piilor vălurite, dezmiardă pădurile înalte de pe dea­luri şi se duce mai mult, tot mai mult, înspre munţii uitaţi ai Dobrogei, acolo unde cerul e totuna cu pă­mân­tul, acolo de unde nu mai ai cum, unde şi de ce să priveşti mai departe. Închizi ochii, îţi faci cruce şi mulţumeşti pentru toate astea. Drumul continuă, în nici o oră ajungi în Tulcea, încarci bagajele pe o barcă şi pleci, încet, pe apă.

Insula Fericirii

Ştiu. E prima dată când am ajuns în Deltă, e noap­te şi e linişte. Sunt pe un mal cu stuf şi sălcii, pe cana­lul îngust care te scoate în Lacul Roşu. Mi-e încă teamă. O teamă nelămurită, ca aburul de ceaţă care pluteşte pe apă, ca răsfrângerea lunii printre crengile care se apleacă până la pământ, ca plescăitul peştilor uriaşi, care se aud atât de aproape. Fratele meu mare e în barcă, îl aud vorbind şoptit, îi văd umbra răsfrântă în apă, mulineazăîncet, îşi aprinde o altă ţigară. Oamenii încă n-au aflat că, dacă pui curent electric în apă, peştii se vor ridica la suprafaţă, sute şi sute de peşti, un adevărat prăpăd care ucide încet şi sigur locul ăsta binecuvântat. A­cum, aici, pe canalul ăsta care duce spre Lacul Roşu, lucru­rile sunt încă tihnite, sunt pentru prima oară în Deltă şi nu ştiu ce aş putea să fac cu atâta linişte. Încă n-am învă­ţat să mă descurc cu ea, încă nu-i ştiu rosturile, încă e prea multă, mă împre­soară, mă face să mă tem. Văd: am cu mine un ra­dio mic pe care îl des­chid. Aud fâşâitul, un fâ­şâit care n-are ce să caute acolo, printre stuf, sălcii, apă, lună şi noapte, dar e un fâşâit de care am ne­voie, îl cunosc şi-mi a­lun­gă teama de o linişte prea mare, de liniştea asta cu care nu sunt încă obiş­nuit. Apoi, o voce cu­nos­cută: "Tea­tru radiofonic, Henrik Ibsen - Când noi, morţii, vom învia, regie: Cristian Munteanu, dis­tribuţie: Ovidiu Iuliu Mol­do­van, Dana Dogaru, Valeria Seciu, Mircea Al­bulescu." Din barcă, fra­tele meu mai mare râde: "Spe­rii peştii, bă." "Mi-e urât", îi spun şi încep să as­cult. Noaptea trece încet, peştii se prind greu, artistul o sculp­tea­ză pe Irene abia trezită din somn, Irene îl iubeşte, lui îi e teamă, teamă ca iubirea să nu-i înti­neze arta, sculptura lui e o capodoperă după care se simte pustiit şi nu mai poate crea, Irene e pierdută, fratele meu mare prinde un crap, apoi un somn, artis­tul o regăseşte pe Irene şi încearcă să-şi umple golul din suflet prin iubire.
"- Când vom învia din morţi, ce vom vedea atunci? - Vom vedea că nu am ştiut să trăim niciodată."
Închid radioul şi vâslim înspre locul în care dor­mim. Liniştea se face tot mai mare, mă împresoară, mă umple, nu îmi mai e teamă de ea. "Ştii cum o să se numească de acum încolo locul unde ai stat pe mal?", mă întreabă frati-miu. "Cum?", îi zic. "Insula Fe­ricirii". Apoi tace. Şi tac şi eu.

Tatăl nostru carele eşti pe ape

Se făcea că trecuseră nişte ani, eram tot acolo, pe canalul îngust care duce spre Lacul Roşu, era ziua în amiaza mare, soarele neîndurător, eram deja obosiţi, peştii nu voiau să vină la noi, am dezlegat barca de stuf şi ne-am întors la căsuţă. Ne-am întins pe paturi, eu într-o cameră, iar fratele meu mare în cealaltă, iar paturile se legănau, la fel ca barca legată de stuf în carestătusem până atunci. Când am închis ochii, l-am văzut: era tata care intra în cameră, tata care se apro­pia de pat, tata care îmi zâmbea şi mă săruta pe frunte. I-am zâmbit şi eu, aşa, întins pe pat, cu ochii închişi, odihnindu-mă. S-a aşezat şi el pe pat, i-am simţit mâna prin păr, l-am auzit spunând că o să aibă grijă de mine, să fiu liniştit, "băiatul lui tata". Apoi, cu ochii încă închişi, l-am văzut cum se ridică, cum trece în cealaltă cameră, la fratele meu mare, am oftat, am zâmbit şi m-am ridicat din pat. M-am dus la geam să mă uit după el, tata nu mai era, plecase. Tot atunci s-a trezit şi fratele meu. S-a uitat lung la mine şi m-a între­bat dacă ştiu cine a fost la el. I-am spus că ştiu. "Ţie ce ţi-a zis?", l-am întrebat. Îi spusese că trebuie să mai vină pe la el, că nu mai are mult şi se duce. Nu ne-am spus mai mult, nici atunci şi nici altădată. Tata fusese la noi, atunci, în după-amiaza aia din Deltă, deşi nu avea cum să fie. La scurtă vreme după ce ne-am întors acasă, tatăl nostru a plecat din lumea asta, pentru totdeauna. Am mai apucat să-l vedem o dată, palid şi albit, bolnav de prea multă vreme. Nu ne-a mai spus nimic, nu mai avea cum, ne spusese deja totul, atunci când venise în căsuţa din Deltă, uşor, zâmbind, plutind pe ape.

Câteva bufniţe

Pe malul unde am pus cortul era bine. Toamna era târzie, iar Sfântul Bărbos era cu mine. Pe el, pe sfân­tul ăsta bărbos, îl ştiam de o vreme, de când îi găsisem icoana pictată pe lemn într-o debara uitată, iar privirea lui blândă, saşie, îmi spunea că era un sfânt bun. Nu ştiam cum îl cheamă, dar îl luam cu mine în Deltă, mă rugam Lui, iar el mă ajuta să prind orice peşte voiam. Îi plăcea şi lui în Deltă, îi plăcea malul ăla pustiu, îi plăcea că e frig şi îi plăcea în cort, să simtă pământul tare şi rădăcinile sălciilor sub cap, pentru că altfel nu pot să-mi explic de ce îmi trimitea atâta şi atâta peşte. Şi tot prindeam, închideam ochii şi îi vor­beam, iar el îmi făcea hatârul şi mă asculta de fiecare dată. Până şi pescăruşii se prindeau în firul lansetei mele, dar de ei chiar nu aveam nevoie, aşa că îl ru­gam pe Sfântul Bărbos să mă ajute să-i eliberez.
Pe malul ăla de Dunăre Veche era tare bine, mai puţin locul unde făceam baie. Ăsta chiar nu era un loc bun, simţeam asta de fiecare dată când intram în apă, era ceva tainic, rece şi înfricoşător sub stuful de acolo, iar asta simţeam toţi. Dar totul trecea, odată cu înse­rarea. Iar ea, înserarea, venea grăbită şi rece, ca într-o toamnă târzie, iar cu ea, peste ape, venea şi liniştea, iar cu liniştea soseau tăcuţi, vâslind încet, pescarii care îşi întindeau plasele. Lumea era cum fusese oda­tă; aici, la cort, pe un mal pustiu de Dunăre Veche, lucrurile nu se schimbau atât de uşor. Pălăvrăgeam încet, strângeam lansetele, ne înfofoleam, noaptea ne întuneca cu totul, rămâneau doar limbile roşiatice ale focului de vreascuri, apa şi liniştea, noi. Apoi, veneau bufniţele. Se strângeau fâlfâind în copacii de pe mal, ne priveau cu luare aminte, cu capetele lor mari şi ră­su­cite, începeau să cânte. Până să înţeleg că pentru noi cântă, ne-a fost teamă. Teamă că nu înţelegem, teamă că vorbitul bufniţelor nu prevesteşte ceva bun. Apoi le-am răspuns şi noi, atât cât ne-am priceput, atât cât ne-a fost dat să desluşim ce ne spun ele în limba lor, atât cât am fost în stare să repetăm uguitul acela prelung, venit dintr-o lume neştiută. Şi aşa, în fiecare noapte, bufniţele ne-au tot cântat, iar noi le-am vorbit în limba lor, de pe un mal bun, cu peşte mult, într-o toamnă târzie. Doar în locul ăla, şi atunci, cu Sfântul Bărbos lângă mine, am fost în stare să vorbesc cu bufniţele. Fratele meu mare a tăcut cel mai mult în nopţile alea şi abia mai târziu, într-o carte, a vorbit despre cum se vorbeşte cu ele. Mi-a amintit şi mie. Aproape că uitasem.

Acum

Se înserează, soarele se ascunde după munţii vră­jiţi ai Dobrogei. Ne întoarcem din Deltă, trecem de Nalbant înspre Ciucurova. Ne închinăm încet, fratele meu mare îmi spune încă o dată că ăsta trebuie să fie cel mai frumos loc de pe pământ. Urcăm apoi încet prin pădurea de tei, e deja noapte, o vulpe ne pândeşte de la marginea şoselei. Trecem pe lângă clădirea părăsită a fostului restaurant "Cerbul lopătar". Închid ochii şi văd: tatăl şi fratele meu mare sunt tot acolo, la o masă, le disting siluetele şi simt că le e bine, simt că nu vor pleca niciodată. Ajungem dincolo de pădu­rea de tei. De la Topolog, acum, se văd pâlpâind, zeci, sute de turbine eoliene. Lumea se schimbă. Unele lucruri rămân.

Foto: MIRCEA STRUŢEANU