Un magnific al acordeonului: IONICĂ MINUNE - "O părticică din Ţara Românească"

Mâine la Călăraşi, sâmbătă la Piteşti

"Visul meu a fost să am o maşină Mercedes şi un acordeon Hohner Gola. Acordeonul în port­ba­gaj, şi eu la volan. Pentru că astea sunt cele mai bune trei mărci din lume la un loc: Mer­cedes, Gola şi Ionică Mi­nune. Asta ca să-şi dea seama lumea despre ce ci­teşte aici", îmi spune zâmbind şiret, ascuns după ro­tocoalele de fum ale ţigării. Adevărul e că toată lumea ştie: Ionică Minune este un virtuoz, un magnific al acordeonului, poate urca, cu fruntea sus, pe orice scenă din lume. Problema este unde îl poţi asculta interpre­tân­du-şi horele româneşti sau cântecele vechi, ţigă­neşti, transformate, fără excepţie, în interminabile so­louri de jazz? S-a întors de ceva vreme în ţară, după 15 ani în care a cântat la Paris, dar este în continuare scump la vedere. L-am ascultat în urmă cu trei ani, pe scena Sălii Palatului, unde a cântat ca invitat al unuia dintre marii muzicieni al lumii, Bobby Mc Ferrin, iar spre sfârşitul acestei veri, l-am regăsit pe mica scenă a unui restaurant de lux bucureştean, la un botez de marţi noapte.
"Tocmai m-am întors din Germania, unde unul din marii violonişti ai Europei, Robi Lakatos, m-a invitat în orchestra lui pentru un festival de jazz. Şi acum lucrez la un proiect cu două acordeoane şi vreo 50-60 de violonişti din orchestra Ateneului. E o mi­nisimfonie pentru acordeon la care eu sunt autorul, o compun cu ajutorul unui violonist care scrie notele şi, dacă dă Dumnezeu, va fi un concert de anvergură. Deci, asta am eu în minte, jazz şi simfonic, dar dacă n-aş cânta muzica asta ţigănească, de petrecere, n-aş putea, că asta mă ţine în formă. De aici pleacă o gră­madă de lucruri. Cânt numai la oameni cuminţi, care înţeleg muzica mea, la oameni recalcitranţi nu cânt. Mâine plec la Călăraşi, poimâine sunt la Târgovişte, sâmbătă la Piteşti... Nu suport să rămân acolo peste noapte, ne­schimbat, aşa că vin acasă, ajung pe la şase di­mineaţa, dorm un pic şi pornesc înapoi, la luptă".

Totomanu' Jazzomanu'

O uliţă lăturalnică, îngustă, într-un sat de lângă Bucu­reşti poartă mare, pe măsura casei. Când se des­chide, în spatele primului rond de flori se ridică două urechi ciulite ca două echere şi doi ochi verzi, sclipind de curiozitate. O splendoare de câine lup alb, pus pe aler­gat, pe joacă, pe tras şi împins. "Trebuie nea­părat să vii la mine acasă să-mi pozezi câinii", îmi spusese Ionică Minune şi, odată ajuns acolo, am în­ţeles de ce insista. Athos cel alb e cel mai nou venit în familie, un voinic în plină creştere, în schimb, To­tonel, un căţe­lan­dru dolofan şi pitic, e de câţiva ani fe­bleţea acor­deonistului. "Ăsta-i şoferu' meu. Ne trezim la şase di­mi­neaţa, el trebuie să iasă, să-şi facă alea ale lui, dar nu face până nu ne urcăm la volan amân­doi, el la tă­ticu' pe genunchi. Îl plimb pe străduţele as­tea, ne în­toarcem, şi după aia face ce trebuie şi ră­mânem toa­tă ziua unu' lângă altu', nedespărţiţi. Îi mai zic şi To­to­manu' Jazzomanu' sau, atunci când îl mân­gâi şi-i dau bretonu' pe spate, îi zic Angheluţă, cum îl chema pe acordeonistu' lui Dolănescu, un ţigan blond, cu părul mereu dat pe spate. Dacă vrei să mă crezi, nici nu-mi vine să plec de acasă. Când plec de lângă ani­male, parcă se rupe ceva în mine, îi zic neveste-mii să mi-i pună la telefon, mă­car să aud, acolo, un lătrat. Aşa de ataşat sunt de animale, şi de alea de pe stradă, vai de mine, nu doar de astea. În afară de fa­milia mea, care înseamnă ne­vastă-mea, ele sunt cele ce mă cal­mează, văd dacă sunt supă­rat, vin lângă mine, mă fac să râd şi, uite aşa, mai uit de obstacolele din ziua aia. Totonel, Athos şi pisica (pisica a fost prima cu care mi-am împărţit eu drăgălăşeniile astea când m-am întors în ţară). Cât am stat în Franţa, nu am avut animale, ar fi fost greu, cântam aproape în fiecare zi, eram plecat, dar îmi ziceam că atunci când mă voi în­toarce, îmi voi lua. Am crescut în dragoste pentru ani­male, deşi nu am înţeles de la început cât de impor­tantă este această prietenie. La pa­tru ani, aveam un co­toi, dormeam noaptea cu el, vreo trei-patru ani am fost nedespărţiţi. Oa­menii de la ţară au alte mentalităţi des­pre ani­male, glumeau, zi­ceau că pisica m-a învăţat să cânt. Pe la nouă-zece ani, am început să în­ţeleg ce impor­tan­tă e prie­te­nia as­ta, când mă ui­tam la tata cum vor­beşte cu câinele lui. Câinele lui tata era foarte devotat, puternic şi în­ţelegător, totu' înţelegea, nu intra nimeni în curte. Îl chema Ciobanu, era negru, cu o cruce albă pe piept".

"Fără să ştiu note, ţin piept unuia cu două Conservatoare"

- Ce fel de om era tatăl dumneavoastră, îi se­mănaţi?

- Tata era ca mine, un om liniştit, care iubea ani­malele. Cânta la vioară şi cânta bine. Când eram mic, mergeam împreună să cântăm, apoi, când am început şcoala, nu mai aveam timp. După ce veneam de la şcoală, studiam câte trei ore la acordeon. Când a tre­buit să plec să cânt, ca să-mi întreţin familia, am ajuns odată la Craiova, la o nuntă. Nu era o problemă pentru mine să cânt olteneşte, aşa că toţi lăutarii mă iubeau, erau uluiţi, nu mai văzuseră pe cineva să cânte aşa la acordeon, la doar 14 ani. M-au luat cu ei la altă nuntă, unde erau cei mai buni lăutari din toată ţara, era Viorel de la Craiova, lăutar foarte important, era Cicea, cu chitara, Toni Iordache la ţambal, Dorel de la Craiova. Şi apare şi Florică Cioacă, unul dintre cei mai vestiţi viorişti din toată Oltenia şi din zona Buzăului. "Da' băiatu' ăsta ce-i cu el acilea?". "Păi, e un acordeo­nist, a venit să cânte cu unchi-su la o nuntă şi l-am lu­at cu noi". Şi a venit la mine. "Câţi ani ai?". "Paiş­­pe". "Şi de unde eşti?". "Din Pietrosu, co­muna Cos­teşti, Buzău". "Păi, eu am un prieten bun de acolo, am cântat de multe ori cu el, unu' Mitică Vio­ristu'". "Păi e taică-miu!". A rămas perplex. Ne-am împrie­tenit, am cântat şi am stat de vorbă toată noaptea cu el. Şi când am ajuns acasă şi i-am zis lu' tata "Am cântat cu prietenu' tău cel mai bun", a început să plângă, aşa i-a mers la suflet că băiatu' lui a ajuns să cânte la vârsta aia cu cei mai buni. După ce tata a murit, a trebuit să renunţ la şcoală şi să câştig banii pentru acasă. Mama era mulţumită şi bucu­roasă, că o opreau oamenii pe uliţă, "Tanti Leano, l-am văzut pe băiatu' matale în emisie la televizor, ce bine cântă!". Nu era uşor pe atunci să apari la te­levizor. Dintre fraţii mei, doar frati-miu mai cântă, că am două surori şi un frate. Eu aş fi vrut să fac liceul de muzică, am rămas cu opt clase, asta a fost situaţia, dar şi aşa, fără să ştiu note, ţin piept unuia cu două Con­ser­va­toare. Vorbea lumea în jur că e mâna Celui de Sus, nu­mai aşa poate să cânte un copil la acor­deon, încă de la patru ani, cum cân­tam eu. La mine în familie toţi au cântat, şi bunici, şi străbunici, mergeau prin alte sate şi cântau trei zile şi trei nopţi, fără ampli­fi­care, în condiţii grele. Nu era ca acu', cu restau­rante, staţii de amplificare, lume sofisticată. Bunicu' era cu ţambalu' mic de gât şi cânta şi cu vocea. Şi tata cânta cu vocea, numai eu nu, niciodată. Nu iese nimic de acolo.

"La 17 ani, eram mai bun ca toţi lăutarii din Bucureşti"

- Cum a fost când v-aţi stabilit, la 17 ani, în Bucureşti? Cum era lumea lăutarilor de atunci, cum aţi fost primit?

- Mai fusesem eu la oraş, la Buzău, cu tata. Iar la Bucureşti am venit pentru prima oară la 14 ani, aveam o soră aici. Eu eram obişnuit cu case, cu copaci, ca la ţară, când am venit aici şi am văzut toată firăraia aia, pe stâlpi, fire pe troleibuze, pe tramvaie, pe autobu­ze... Asta a fost prima zi, că a doua zi m-am obişnuit. Cu lăutarii n-am avut nimic de împărţit, că la 17 ani eram mai bun ca toţi acordeo­niştii de aici. M-am împrietenit imediat cu cei mai tari lăutari, cu Costel Trompetistu', cu Gheor­ghe Lambru, la voce, cu Costel de la Bolintin. Erau cu toţii foarte res­pectuoşi, vorbeau foarte calcu­lat şi numai ce le aparţinea, nu existau glume de prost gust. Era un mare respect de la lăutar la lăutar. Fiecare avea familia lui, bine închegată, dacă mai apărea unu', aşa, dezaxat în familie, mai exaltat, care venea cu tot felul de idei, îi expira viza în grupul nos­tru, îl ocoleam. De atunci eu am avut prieteni cu 20 de ani mai mari ca mine şi am învăţat tot ce-i frumos de la ei, cum să mă port şi chestii de astea. Nu am fost niciodată un tip extravagant, nu mi-au plăcut cluburile, să arunc cu banii. După ce termina fiecare de cântat pe unde avea, ne întâl­neam, ne plimbam prin Cişmigiu, mer­geam la restaurant să as­cul­tăm o muzică fină, de grande classe. Café concert cu marele Gicu Urzi­cea­nu, cu Bo­lozan la pian, cu Cornel Panţâru, oameni grei, cân­tau ori­când şi muzică simfonică.

"Manele? Nu-s de pe strada mea"

- Se legau prietenii trainice, de-o viaţă, între lău­tari?

- Cel mai bun prieten al meu a fost Toni Iordache, un talent divin, un dar de la Dumnezeu, un Me­nuhin, un Ion Voicu al ţambalului. Un mons­­tru al instru­men­tului, o uzină de om. El m-a dus prima oară în Ja­ponia, el mi-a dat nu­mele de scenă "Mi­nu­ne". M-a sunat odată din străinătate să-mi spună că vine peste câteva zile acasă şi că vrea să stea numai cu mine, să ne săturăm unul de altul, de po­ves­tit. Aşa a făcut şi am convenit cu el să nu stăm mai mult de o ju­mătate de oră într-un res­taurant, că ne găsesc prietenii şi nu mai avem timp de vorbit. Intram undeva, beam osticlă, un pahar şi ple­cam, aşa am ţinut-o do­uă zile şi două nopţi, nu ne-a găsit nimeni. Des­pre ce vorbeam? Numai despre muzică, ce a mai compus fie­care, ce ar­monii am mai găsit, ce am mai ascultat nou. Că lumea zice că el era cel mai bun ţambalist şi eu cel mai bun acor­deonist, că instrumentul nu mai are secrete pentru noi, da' uite că nu-i aşa. Instrumentul n-are sfârşit, mereu mai e ceva de descoperit. Toni a fost prietenul şi cumă­trul meu, mi-a botezat una dintre fete.

- Este o imagine atât de diferită de cea actuală, de circul mediatic din jurul muzicanţilor de astăzi...

- E cearta lor, banii lor, nu mă interesează. Totul s-a schimbat, nu mai sunt restaurante cu mese pline, la care să-l asculţi pe Gicu Urziceanu, care cânta café concert. Tineretul din ziua de azi nu mai înţelege ce cânt eu, cânt pentru oameni peste 30 de ani, oameni calmi, respectuoşi. Nu am nimic cu manelele sau cu maneliştii, sunt prieten bun cu Bursuc, mă înţeleg bine cu Salam, cu Adi Minune, nu că nu aş putea cânta eu manele, dar nu-s în mine, nu-s de pe strada mea.

"Când rămâneam singur pe scenă, cântam d-astea, de ale noastre, îmi cântam focu' de ţară"

- La Paris aţi cântat muzică rusească, vals, tango, jazz manouche. S-a întâmplat să cântaţi şi muzică lăutărească?

- Cântam ce aveam eu de cântat, cu grupul, şi când rămâneam singur pe scenă, cântam d-astea, de ale noastre, îmi cântam focu' de ţară. Că mi se făcea dor de ţară şi mi se făcea cam repede. Francezii erau înne­bu­niţi, credeau că eu cânt jazz, veneau să mă întrebe ce-i asta, că nu au mai auzit aşa ceva. Le spuneam că e ceva ce mi-a venit mie în cap, o păr­ti­cică din Ţara Ro­mânească. Am fost invitat să cânt singur de mai multe ori, la seratele organizate în­tr-o casă veche, de ma­rele acor­deonist Marcel Azzola. Avea 73 de ani atunci, acum are 85. El venise în Ro­mânia, în anii '70, când era nea Udilă pe val, ascultase câteva înre­gistrări cu mine, dar eu eram deja în Japonia atunci. Şi la Pa­ris, la sera­tele lui, eu cântam sin­gur muzică românească, la un public de 30-40 de acordeonişti, veniţi care din Nor­vegia, care din Suedia, din An­glia, Italia, oameni care nu se uitau la 3-400 de euro, cât era biletul de avi­on. Iar acolo făceau şi o chetă pentru mine, mă plăteau şi-şi mai cereau şi scuze. Le plăcea la nebunie ce le cân­tam, câte trei-pa­tru ore, luam o horă şi o multi­plicam, o transfor­mam, o finisam. Şi la fel făceam şi invers, când mă întor­ceam în ţară. Strângeam prietenii, oameni care ştiu ce-i aia muzică, şi le prezentam toate noutăţile din Franţa, jazz manouche şi ei erau fericiţi să mă asculte. Uneori, era, nu era cazul, organizau o nuntă sau un botez, doar pentru că ştiau că voi veni în ţară şi vor să mă asculte cântând.

- Vi se mai face dor, câteodată, de Paris, de lu­mea muzicală de acolo?

- Alaltăieri am primit telefon de la Paris, nu pierd conexiunea cu lumea su­perbună, nu vreau să fiu ui­tat. Trebuia să mă întorc aca­să, voiam să-mi fac o ca­să la ţară, nu modestă, doar strictul necesar. Fără bătăi de cap, fără stres. Stau aici, în linişte, pe terasă, cu Totonel, peste drum cântă un vecin, băiat de treabă, la clarinet, mai încolo fac unii grătar, aud câte un banc, mai încolo dă unu' drumu' la un casetofon... Plus că du­pă ce am plecat eu, cali­tatea a început să scadă în muzica lăutărească, chiar aşa, însemnător, nu mai au­zeai ţambal, acordeon, con­trabas aşa cum trebuie. A­cum a început să revină la un nivel bun. Eu am în grup vârfurile, cei mai buni muzicanţi din ţară. Îl am pe Cristinel la ţambal, primul meu nepot, băiatul su­rorii, a cântat şi cu Taraful Hai­ducilor. După ce a murit Toni Ior­dache, l-am luat pe Cristinel lângă mine, avea 15 ani, şi acum e cel mai bun. Mai e Fulgerică, Toni Ior­dache mi l-a recoman­dat. Eu jucam fotbal cu el la Si­na­ia, nu ştiam ce poate băiatul ăsta la acordeon. Asta era acu' 34 de ani... Ma­rius Gore, Daniel Costache, cei mai buni acompa­nia­tori. Ştii cum e, dacă eşti bun, stai lângă mine, ne adu­năm unu' cu altu', se formează o conexie de asta, de nu o mai dezlipeşti. Ne cheamă lumea bună să cântăm la Timişoara, la Constanţa, cânt la botezul nepoţilor celor la care cântam acu' 20 de ani la nuntă. Şi îmi zic: "Mai ţii minte, Ionică, ţi-am dat 2000 de lei şi ai lăsat 1000 cadou de nuntă? L-ai văzut pe ăla mai prost îmbrăcat şi i-ai dat cămaşa ta şi pan­tofii, te-ai întors în papuci acasă". Din septembrie pâ­nă-n martie, o să cântăm cu Nelu Ploieşteanu, la res­taurantul bucureştean "Şarpele Roz".

"Mai ţii minte când ne plimbam pe Champs Elysées?"

"Cu soţia, la Paris ne-am cunoscut, am rămas cu o româncă de-a mea. Nu mi-au plăcut deloc fran­ţu­zoai­cele, ce-i aia «Eu îmi gătesc mâncarea mea, tu pe a ta, mergem la restaurant, plătim pe din două, tu eşti liber să faci ce vrei, eu sunt liberă să fac ce vreau?». Atunci, la ce naiba ne mai căsătorim? Ea cânta cu acor­deonu', pe la evenimente private, la metrou, era cunoscută în lumea muzicanţilor de acolo, câştiga mai mulţi bani decât în ţară. I-am zis: «Auzi, nu cumva vrei să fii soţia mea?». Îl cunoşteam pe tatăl ei, Nicolae Ceaunaru, un acordeonist bun, i-am cerut voie şi lui. Fată de acordeonist, înţelege ce fac eu, toate obi­ce­iu­rile unui lăutar. Tot ce e aici în curte e pus la punct de ea, eu, recunosc, sunt mai neîndemânatec, nici gră­ta­ru' ăla nu ştiu cu ce cărămidă, cu ce lac trebuia fă­cut". Ionică e mai reţinut, nu vrea să intre în amă­nunte romantice, dar soţia sa intervine, şi bine face. "Nu mai ţii minte, tu m-ai învăţat să mănânc scoici, ne plimbam ore întregi pe Champs Elysées, ne trimiteam bileţelele alea frumoase, mă duceai la Moulin Rouge. La noi, e ruşine să vezi pe stradă tineri care se îmbră­ţişează, se sărută, dar acolo e aşa cum se spune, Pari­sul e oraşul în­drăgostiţilor. Le doresc tuturor femeilor din lume să ai­bă parte măcar pe sfert de o poveste aşa frumoasă, ca a mea, cu Ionică. El mă cunoaşte demult, din ţară, când venea la atelierul de reparat acor­deoane al lui ta­ta, mă lua şi mă punea pe genunchii lui, eu aveam cinci, şase ani. Când ne-am reîntâlnit la Paris, mă ui­tam la el, aşa în sus, e marele Ionică Mi­nune, şi se com­porta ca un copil. A început să vină să mă vadă cân­­tând. Locuiam cu Rona Hartner, eram bune prie­te­ne, cântam împreună şi aveam nevoie de o trupă mai bună, aşa că l-am sunat şi l-am întrebat dacă nu vrea să cânte cu noi. «Hai că vin şi eu». Am cântat o săp­tă­mână, apoi a zis: «Auzi, stai tu liniştită, că mă ocup eu de tot». Am stat patru ani împreună acolo, apoi am hotărât să ne întoarcem în ţară". Io­nică Minune se uită la soţia sa, apoi îmi face semn spre mogâldeaţa cu ochi rotunzi din braţele sale, care a ascultat cuminte până acum. "Nevastă-mea e mai ceva ca mine, când e vorba de animale".

- Unii români, când se întorc după o perioadă mai lungă petrecută în străinătate, simt că nu-şi găsesc locul, sunt oarecum dezamăgiţi de ce găsesc aici...

- Eu am avut mereu locul rezervat aici, nu mi l-a luat nimeni. Mă bucur că m-am întors şi nu am nicio dezamăgire. Am vrut să înfiinţez o şcoală de acor­de­o­nişti, dar după ce am terminat cu toată hârţogăraia, cu birocraţia, m-am lăsat. Începusem să primesc tele­foane "Nu îl înveţi şi pe băiatu' meu să cânte la dara­bană? Manele". Da' nu-i nimic, acum am elevii mei, pe care îi finisez, după ce au învăţat deja să cânte de la al­ţii. Soţia nu mai cântă de performanţă, mă ajută cu ele­­vii, îi mai corectează. Elevi care vor duce faima mea mai departe, promit pentru viitor, vin tare din spate. Poate o să îmbătrânesc sau, ferească Dumnezeu, n-o să pot să mai cânt, nu mi-e frică, nu am lăsat nicio­dată şi n-o să las locul gol, am acordeonişti buni, tineri de mare talent, care vor duce mai departe ce am în­ceput eu.