Un magnific al acordeonului: IONICĂ MINUNE - "O părticică din Țara Românească"

Mâine la Călărași, sâmbătă la Pitești

"Visul meu a fost să am o mașină Mercedes și un acordeon Hohner Gola. Acordeonul în port­ba­gaj, și eu la volan. Pentru că astea sunt cele mai bune trei mărci din lume la un loc: Mer­cedes, Gola și Ionică Mi­nune. Asta ca să-și dea seama lumea despre ce ci­tește aici", îmi spune zâmbind șiret, ascuns după ro­tocoalele de fum ale țigării. Adevărul e că toată lumea știe: Ionică Minune este un virtuoz, un magnific al acordeonului, poate urca, cu fruntea sus, pe orice scenă din lume. Problema este unde îl poți asculta interpre­tân­du-și horele românești sau cântecele vechi, țigă­nești, transformate, fără excepție, în interminabile so­louri de jazz? S-a întors de ceva vreme în țară, după 15 ani în care a cântat la Paris, dar este în continuare scump la vedere. L-am ascultat în urmă cu trei ani, pe scena Sălii Palatului, unde a cântat ca invitat al unuia dintre marii muzicieni al lumii, Bobby Mc Ferrin, iar spre sfârșitul acestei veri, l-am regăsit pe mica scenă a unui restaurant de lux bucureștean, la un botez de marți noapte.
"Tocmai m-am întors din Germania, unde unul din marii violoniști ai Europei, Robi Lakatos, m-a invitat în orchestra lui pentru un festival de jazz. Și acum lucrez la un proiect cu două acordeoane și vreo 50-60 de violoniști din orchestra Ateneului. E o mi­nisimfonie pentru acordeon la care eu sunt autorul, o compun cu ajutorul unui violonist care scrie notele și, dacă dă Dumnezeu, va fi un concert de anvergură. Deci, asta am eu în minte, jazz și simfonic, dar dacă n-aș cânta muzica asta țigănească, de petrecere, n-aș putea, că asta mă ține în formă. De aici pleacă o gră­madă de lucruri. Cânt numai la oameni cuminți, care înțeleg muzica mea, la oameni recalcitranți nu cânt. Mâine plec la Călărași, poimâine sunt la Târgoviște, sâmbătă la Pitești... Nu suport să rămân acolo peste noapte, ne­schimbat, așa că vin acasă, ajung pe la șase di­mineața, dorm un pic și pornesc înapoi, la luptă".

Totomanu' Jazzomanu'

O uliță lăturalnică, îngustă, într-un sat de lângă Bucu­rești poartă mare, pe măsura casei. Când se des­chide, în spatele primului rond de flori se ridică două urechi ciulite ca două echere și doi ochi verzi, sclipind de curiozitate. O splendoare de câine lup alb, pus pe aler­gat, pe joacă, pe tras și împins. "Trebuie nea­părat să vii la mine acasă să-mi pozezi câinii", îmi spusese Ionică Minune și, odată ajuns acolo, am în­țeles de ce insista. Athos cel alb e cel mai nou venit în familie, un voinic în plină creștere, în schimb, To­tonel, un cățe­lan­dru dolofan și pitic, e de câțiva ani fe­blețea acor­deonistului. "Ăsta-i șoferu' meu. Ne trezim la șase di­mi­neața, el trebuie să iasă, să-și facă alea ale lui, dar nu face până nu ne urcăm la volan amân­doi, el la tă­ticu' pe genunchi. Îl plimb pe străduțele as­tea, ne în­toarcem, și după aia face ce trebuie și ră­mânem toa­tă ziua unu' lângă altu', nedespărțiți. Îi mai zic și To­to­manu' Jazzomanu' sau, atunci când îl mân­gâi și-i dau bretonu' pe spate, îi zic Angheluță, cum îl chema pe acordeonistu' lui Dolănescu, un țigan blond, cu părul mereu dat pe spate. Dacă vrei să mă crezi, nici nu-mi vine să plec de acasă. Când plec de lângă ani­male, parcă se rupe ceva în mine, îi zic neveste-mii să mi-i pună la telefon, mă­car să aud, acolo, un lătrat. Așa de atașat sunt de animale, și de alea de pe stradă, vai de mine, nu doar de astea. În afară de fa­milia mea, care înseamnă ne­vastă-mea, ele sunt cele ce mă cal­mează, văd dacă sunt supă­rat, vin lângă mine, mă fac să râd și, uite așa, mai uit de obstacolele din ziua aia. Totonel, Athos și pisica (pisica a fost prima cu care mi-am împărțit eu drăgălășeniile astea când m-am întors în țară). Cât am stat în Franța, nu am avut animale, ar fi fost greu, cântam aproape în fiecare zi, eram plecat, dar îmi ziceam că atunci când mă voi în­toarce, îmi voi lua. Am crescut în dragoste pentru ani­male, deși nu am înțeles de la început cât de impor­tantă este această prietenie. La pa­tru ani, aveam un co­toi, dormeam noaptea cu el, vreo trei-patru ani am fost nedespărțiți. Oa­menii de la țară au alte mentalități des­pre ani­male, glumeau, zi­ceau că pisica m-a învățat să cânt. Pe la nouă-zece ani, am început să în­țeleg ce impor­tan­tă e prie­te­nia as­ta, când mă ui­tam la tata cum vor­bește cu câinele lui. Câinele lui tata era foarte devotat, puternic și în­țelegător, totu' înțelegea, nu intra nimeni în curte. Îl chema Ciobanu, era negru, cu o cruce albă pe piept".

"Fără să știu note, țin piept unuia cu două Conservatoare"

- Ce fel de om era tatăl dumneavoastră, îi se­mănați?

- Tata era ca mine, un om liniștit, care iubea ani­malele. Cânta la vioară și cânta bine. Când eram mic, mergeam împreună să cântăm, apoi, când am început școala, nu mai aveam timp. După ce veneam de la școală, studiam câte trei ore la acordeon. Când a tre­buit să plec să cânt, ca să-mi întrețin familia, am ajuns odată la Craiova, la o nuntă. Nu era o problemă pentru mine să cânt oltenește, așa că toți lăutarii mă iubeau, erau uluiți, nu mai văzuseră pe cineva să cânte așa la acordeon, la doar 14 ani. M-au luat cu ei la altă nuntă, unde erau cei mai buni lăutari din toată țara, era Viorel de la Craiova, lăutar foarte important, era Cicea, cu chitara, Toni Iordache la țambal, Dorel de la Craiova. Și apare și Florică Cioacă, unul dintre cei mai vestiți vioriști din toată Oltenia și din zona Buzăului. "Da' băiatu' ăsta ce-i cu el acilea?". "Păi, e un acordeo­nist, a venit să cânte cu unchi-su la o nuntă și l-am lu­at cu noi". Și a venit la mine. "Câți ani ai?". "Paiș­­pe". "Și de unde ești?". "Din Pietrosu, co­muna Cos­tești, Buzău". "Păi, eu am un prieten bun de acolo, am cântat de multe ori cu el, unu' Mitică Vio­ristu'". "Păi e taică-miu!". A rămas perplex. Ne-am împrie­tenit, am cântat și am stat de vorbă toată noaptea cu el. Și când am ajuns acasă și i-am zis lu' tata "Am cântat cu prietenu' tău cel mai bun", a început să plângă, așa i-a mers la suflet că băiatu' lui a ajuns să cânte la vârsta aia cu cei mai buni. După ce tata a murit, a trebuit să renunț la școală și să câștig banii pentru acasă. Mama era mulțumită și bucu­roasă, că o opreau oamenii pe uliță, "Tanti Leano, l-am văzut pe băiatu' matale în emisie la televizor, ce bine cântă!". Nu era ușor pe atunci să apari la te­levizor. Dintre frații mei, doar frati-miu mai cântă, că am două surori și un frate. Eu aș fi vrut să fac liceul de muzică, am rămas cu opt clase, asta a fost situația, dar și așa, fără să știu note, țin piept unuia cu două Con­ser­va­toare. Vorbea lumea în jur că e mâna Celui de Sus, nu­mai așa poate să cânte un copil la acor­deon, încă de la patru ani, cum cân­tam eu. La mine în familie toți au cântat, și bunici, și străbunici, mergeau prin alte sate și cântau trei zile și trei nopți, fără ampli­fi­care, în condiții grele. Nu era ca acu', cu restau­rante, stații de amplificare, lume sofisticată. Bunicu' era cu țambalu' mic de gât și cânta și cu vocea. Și tata cânta cu vocea, numai eu nu, niciodată. Nu iese nimic de acolo.

"La 17 ani, eram mai bun ca toți lăutarii din București"

- Cum a fost când v-ați stabilit, la 17 ani, în București? Cum era lumea lăutarilor de atunci, cum ați fost primit?

- Mai fusesem eu la oraș, la Buzău, cu tata. Iar la București am venit pentru prima oară la 14 ani, aveam o soră aici. Eu eram obișnuit cu case, cu copaci, ca la țară, când am venit aici și am văzut toată firăraia aia, pe stâlpi, fire pe troleibuze, pe tramvaie, pe autobu­ze... Asta a fost prima zi, că a doua zi m-am obișnuit. Cu lăutarii n-am avut nimic de împărțit, că la 17 ani eram mai bun ca toți acordeo­niștii de aici. M-am împrietenit imediat cu cei mai tari lăutari, cu Costel Trompetistu', cu Gheor­ghe Lambru, la voce, cu Costel de la Bolintin. Erau cu toții foarte res­pectuoși, vorbeau foarte calcu­lat și numai ce le aparținea, nu existau glume de prost gust. Era un mare respect de la lăutar la lăutar. Fiecare avea familia lui, bine închegată, dacă mai apărea unu', așa, dezaxat în familie, mai exaltat, care venea cu tot felul de idei, îi expira viza în grupul nos­tru, îl ocoleam. De atunci eu am avut prieteni cu 20 de ani mai mari ca mine și am învățat tot ce-i frumos de la ei, cum să mă port și chestii de astea. Nu am fost niciodată un tip extravagant, nu mi-au plăcut cluburile, să arunc cu banii. După ce termina fiecare de cântat pe unde avea, ne întâl­neam, ne plimbam prin Cișmigiu, mer­geam la restaurant să as­cul­tăm o muzică fină, de grande classe. Café concert cu marele Gicu Urzi­cea­nu, cu Bo­lozan la pian, cu Cornel Panțâru, oameni grei, cân­tau ori­când și muzică simfonică.

"Manele? Nu-s de pe strada mea"

- Se legau prietenii trainice, de-o viață, între lău­tari?

- Cel mai bun prieten al meu a fost Toni Iordache, un talent divin, un dar de la Dumnezeu, un Me­nuhin, un Ion Voicu al țambalului. Un mons­­tru al instru­men­tului, o uzină de om. El m-a dus prima oară în Ja­ponia, el mi-a dat nu­mele de scenă "Mi­nu­ne". M-a sunat odată din străinătate să-mi spună că vine peste câteva zile acasă și că vrea să stea numai cu mine, să ne săturăm unul de altul, de po­ves­tit. Așa a făcut și am convenit cu el să nu stăm mai mult de o ju­mătate de oră într-un res­taurant, că ne găsesc prietenii și nu mai avem timp de vorbit. Intram undeva, beam o sticlă, un pahar și ple­cam, așa am ținut-o do­uă zile și două nopți, nu ne-a găsit nimeni. Des­pre ce vorbeam? Numai despre muzică, ce a mai compus fie­care, ce ar­monii am mai găsit, ce am mai ascultat nou. Că lumea zice că el era cel mai bun țambalist și eu cel mai bun acor­deonist, că instrumentul nu mai are secrete pentru noi, da' uite că nu-i așa. Instrumentul n-are sfârșit, mereu mai e ceva de descoperit. Toni a fost prietenul și cumă­trul meu, mi-a botezat una dintre fete.

- Este o imagine atât de diferită de cea actuală, de circul mediatic din jurul muzicanților de astăzi...

- E cearta lor, banii lor, nu mă interesează. Totul s-a schimbat, nu mai sunt restaurante cu mese pline, la care să-l asculți pe Gicu Urziceanu, care cânta café concert. Tineretul din ziua de azi nu mai înțelege ce cânt eu, cânt pentru oameni peste 30 de ani, oameni calmi, respectuoși. Nu am nimic cu manelele sau cu maneliștii, sunt prieten bun cu Bursuc, mă înțeleg bine cu Salam, cu Adi Minune, nu că nu aș putea cânta eu manele, dar nu-s în mine, nu-s de pe strada mea.

"Când rămâneam singur pe scenă, cântam d-astea, de ale noastre, îmi cântam focu' de țară"

- La Paris ați cântat muzică rusească, vals, tango, jazz manouche. S-a întâmplat să cântați și muzică lăutărească?

- Cântam ce aveam eu de cântat, cu grupul, și când rămâneam singur pe scenă, cântam d-astea, de ale noastre, îmi cântam focu' de țară. Că mi se făcea dor de țară și mi se făcea cam repede. Francezii erau înne­bu­niți, credeau că eu cânt jazz, veneau să mă întrebe ce-i asta, că nu au mai auzit așa ceva. Le spuneam că e ceva ce mi-a venit mie în cap, o păr­ti­cică din Țara Ro­mânească. Am fost invitat să cânt singur de mai multe ori, la seratele organizate în­tr-o casă veche, de ma­rele acor­deonist Marcel Azzola. Avea 73 de ani atunci, acum are 85. El venise în Ro­mânia, în anii '70, când era nea Udilă pe val, ascultase câteva înre­gistrări cu mine, dar eu eram deja în Japonia atunci. Și la Pa­ris, la sera­tele lui, eu cântam sin­gur muzică românească, la un public de 30-40 de acordeoniști, veniți care din Nor­vegia, care din Suedia, din An­glia, Italia, oameni care nu se uitau la 3-400 de euro, cât era biletul de avi­on. Iar acolo făceau și o chetă pentru mine, mă plăteau și-și mai cereau și scuze. Le plăcea la nebunie ce le cân­tam, câte trei-pa­tru ore, luam o horă și o multi­plicam, o transfor­mam, o finisam. Și la fel făceam și invers, când mă întor­ceam în țară. Strângeam prietenii, oameni care știu ce-i aia muzică, și le prezentam toate noutățile din Franța, jazz manouche și ei erau fericiți să mă asculte. Uneori, era, nu era cazul, organizau o nuntă sau un botez, doar pentru că știau că voi veni în țară și vor să mă asculte cântând.

- Vi se mai face dor, câteodată, de Paris, de lu­mea muzicală de acolo?

- Alaltăieri am primit telefon de la Paris, nu pierd conexiunea cu lumea su­perbună, nu vreau să fiu ui­tat. Trebuia să mă întorc aca­să, voiam să-mi fac o ca­să la țară, nu modestă, doar strictul necesar. Fără bătăi de cap, fără stres. Stau aici, în liniște, pe terasă, cu Totonel, peste drum cântă un vecin, băiat de treabă, la clarinet, mai încolo fac unii grătar, aud câte un banc, mai încolo dă unu' drumu' la un casetofon... Plus că du­pă ce am plecat eu, cali­tatea a început să scadă în muzica lăutărească, chiar așa, însemnător, nu mai au­zeai țambal, acordeon, con­trabas așa cum trebuie. A­cum a început să revină la un nivel bun. Eu am în grup vârfurile, cei mai buni muzicanți din țară. Îl am pe Cristinel la țambal, primul meu nepot, băiatul su­rorii, a cântat și cu Taraful Hai­ducilor. După ce a murit Toni Ior­dache, l-am luat pe Cristinel lângă mine, avea 15 ani, și acum e cel mai bun. Mai e Fulgerică, Toni Ior­dache mi l-a recoman­dat. Eu jucam fotbal cu el la Si­na­ia, nu știam ce poate băiatul ăsta la acordeon. Asta era acu' 34 de ani... Ma­rius Gore, Daniel Costache, cei mai buni acompa­nia­tori. Știi cum e, dacă ești bun, stai lângă mine, ne adu­năm unu' cu altu', se formează o conexie de asta, de nu o mai dezlipești. Ne cheamă lumea bună să cântăm la Timișoara, la Constanța, cânt la botezul nepoților celor la care cântam acu' 20 de ani la nuntă. Și îmi zic: "Mai ții minte, Ionică, ți-am dat 2000 de lei și ai lăsat 1000 cadou de nuntă? L-ai văzut pe ăla mai prost îmbrăcat și i-ai dat cămașa ta și pan­tofii, te-ai întors în papuci acasă". Din septembrie pâ­nă-n martie, o să cântăm cu Nelu Ploieșteanu, la res­taurantul bucureștean "Șarpele Roz".

"Mai ții minte când ne plimbam pe Champs Elysées?"

"Cu soția, la Paris ne-am cunoscut, am rămas cu o româncă de-a mea. Nu mi-au plăcut deloc fran­țu­zoai­cele, ce-i aia «Eu îmi gătesc mâncarea mea, tu pe a ta, mergem la restaurant, plătim pe din două, tu ești liber să faci ce vrei, eu sunt liberă să fac ce vreau?». Atunci, la ce naiba ne mai căsătorim? Ea cânta cu acor­deonu', pe la evenimente private, la metrou, era cunoscută în lumea muzicanților de acolo, câștiga mai mulți bani decât în țară. I-am zis: «Auzi, nu cumva vrei să fii soția mea?». Îl cunoșteam pe tatăl ei, Nicolae Ceaunaru, un acordeonist bun, i-am cerut voie și lui. Fată de acordeonist, înțelege ce fac eu, toate obi­ce­iu­rile unui lăutar. Tot ce e aici în curte e pus la punct de ea, eu, recunosc, sunt mai neîndemânatec, nici gră­ta­ru' ăla nu știu cu ce cărămidă, cu ce lac trebuia fă­cut". Ionică e mai reținut, nu vrea să intre în amă­nunte romantice, dar soția sa intervine, și bine face. "Nu mai ții minte, tu m-ai învățat să mănânc scoici, ne plimbam ore întregi pe Champs Elysées, ne trimiteam bilețelele alea frumoase, mă duceai la Moulin Rouge. La noi, e rușine să vezi pe stradă tineri care se îmbră­țișează, se sărută, dar acolo e așa cum se spune, Pari­sul e orașul în­drăgostiților. Le doresc tuturor femeilor din lume să ai­bă parte măcar pe sfert de o poveste așa frumoasă, ca a mea, cu Ionică. El mă cunoaște demult, din țară, când venea la atelierul de reparat acor­deoane al lui ta­ta, mă lua și mă punea pe genunchii lui, eu aveam cinci, șase ani. Când ne-am reîntâlnit la Paris, mă ui­tam la el, așa în sus, e marele Ionică Mi­nune, și se com­porta ca un copil. A început să vină să mă vadă cân­­tând. Locuiam cu Rona Hartner, eram bune prie­te­ne, cântam împreună și aveam nevoie de o trupă mai bună, așa că l-am sunat și l-am întrebat dacă nu vrea să cânte cu noi. «Hai că vin și eu». Am cântat o săp­tă­mână, apoi a zis: «Auzi, stai tu liniștită, că mă ocup eu de tot». Am stat patru ani împreună acolo, apoi am hotărât să ne întoarcem în țară". Io­nică Minune se uită la soția sa, apoi îmi face semn spre mogâldeața cu ochi rotunzi din brațele sale, care a ascultat cuminte până acum. "Nevastă-mea e mai ceva ca mine, când e vorba de animale".

- Unii români, când se întorc după o perioadă mai lungă petrecută în străinătate, simt că nu-și găsesc locul, sunt oarecum dezamăgiți de ce găsesc aici...

- Eu am avut mereu locul rezervat aici, nu mi l-a luat nimeni. Mă bucur că m-am întors și nu am nicio dezamăgire. Am vrut să înființez o școală de acor­de­o­niști, dar după ce am terminat cu toată hârțogăraia, cu birocrația, m-am lăsat. Începusem să primesc tele­foane "Nu îl înveți și pe băiatu' meu să cânte la dara­bană? Manele". Da' nu-i nimic, acum am elevii mei, pe care îi finisez, după ce au învățat deja să cânte de la al­ții. Soția nu mai cântă de performanță, mă ajută cu ele­­vii, îi mai corectează. Elevi care vor duce faima mea mai departe, promit pentru viitor, vin tare din spate. Poate o să îmbătrânesc sau, ferească Dumnezeu, n-o să pot să mai cânt, nu mi-e frică, nu am lăsat nicio­dată și n-o să las locul gol, am acordeoniști buni, tineri de mare talent, care vor duce mai departe ce am în­ceput eu.