Am iubit-o pe Ioana atât de mult încât acum, după ce am plecat de lângă ea, mi-e uneori greu și să respir. Când a trecut pe lângă mine pe stradă și am văzut-o prima dată, m-a făcut să întorc capul după ea, deși nu mai făcusem un astfel de gest de ani de zile. Eram un om căsătorit, cu familie, trăiam într-un cerc de prieteni în care cuvinte precum "amantă", "înșelat" sau "escapadă amoroasă" erau interzise, nu auzisem despre niciunul din ei să-și fi înșelat vreodată nevasta, sau ca vreo soție de-a vreunui amic să fi călcat vreodată strâmb. Iar atunci când un cuplu din jurul nostru se destrăma, motivele erau cu totul altele: nepotrivire de caracter, monotonie, probleme cu socrii sau orice alte situații care excludeau, din start, vreo urmă de infidelitate. Așa am fost crescut de părinții mei, care m-au învățat să iubesc o singură femeie toată viața, până când moartea ne va despărți, așa au fost și ei crescuți de părinți și în același spirit mi-am educat și copiii. Dar când am văzut-o pe Ioana, într-o zi oarecare, am întors capul și mi-am dorit, pentru prima dată, o altă femeie, care nu era soția mea. Mi-am revenit repede și mi-am văzut de drum, însă a doua zi, la fel ca în zilele următoare, ca un făcut, treceam unul pe lângă celălalt. În a treia zi, uitându-mă lung după ea, am văzut-o cum își întoarce și ea privirea, căutându-mă în mulțimea de oameni grăbiți. Un suc și-o cafea, îmi spuneam în a patra zi, ce poate fi așa de grav, doar ies de cinci ori pe săptămână cu alte femei la masă, colege de birou sau simple cliente, va fi micul meu secret și nici măcar nu vom face schimb de numere de telefon, nici măcar nu o voi atinge, ci doar mă voi uita, timp de o oră întreagă, la ea. Începusem să îmi fac planuri care mai de care mai îndrăznețe, să îi duc o floare, să o urmăresc până la biroul ei, să aduc două cafele gata preparate, poate m-ar fi ajutat să intru mai repede în vorbă cu ea. O nouă zi, o altă dimineață, și am văzut-o cum așteaptă la semafor, pe partea cealaltă a străzii. Îmbrăcată cochet, cu un palton care lăsa să se vadă, de la genunchi în jos, cele mai frumoase picioare pe care le văzusem în viața mea, o eșarfă asortată cu toamna, mă rog, o apariție desprinsă parcă din filmele anilor '20, de care nu mă puteam sătura. Ne-am întâlnit pe trecerea de pietoni, ne-am ciocnit unul de altul, căci nu găsisem, pe moment, ceva mai inteligent ca să o abordez, și am invitat-o direct: "Îmi acorzi o oră din viața ta? Doar o oră vreau". Ușor surprinsă de îndrăzneală, mi-a răspuns zâmbind: "Ce-ai să faci cu ea?" "Vom bea împreună cea mai bună cafea". A fost de acord și ne-am despărțit, urmând să ne revedem peste doar câteva ore, în pauza de prânz. Am discutat mai mult lucruri legate de muncă, de vreme, subiecte generale, care nu necesitau prea mare concentrare, dar care îmi ofereau răgazul necesar să o pot privi în toată splendoarea ei, să-i studiez sprâncenele de actriță și buzele subțiri, să-mi fac provizii din care să mă hrănesc mai apoi pentru tot restul vieții, căci atunci credeam că va fi prima, ultima și singura noastră întâlnire. N-a fost așa, fiindcă după alte și alte zile în care drumurile noastre se intersectau, ne creaserăm un ritual al cafelei băute în stradă, stând în picioare. Nu îndrăzneam să mai cer o altă oră, așa că trișam cumva și îi furam în fiecare dimineață minute, cu gândul că, dacă stai în picioare, în stradă, și nu la o masă din restaurant, vinovăția nu are ce căuta în peisaj. La un moment dat, ea a fost cea care m-a invitat să merg cu ea la Constanța, într-o delegație. Ca un copil entuziasmat, am făcut repede planul de bătaie: părinții mei erau din Constanța, soției i-am spus că voi pleca să le fac o vizită, și m-am trezit pe autostradă, în drum spre mare. Nu se va întâmpla nimic, îmi spuneam, eu voi dormi la părinții mei, ea la hotel, ne vom întâlni, într-adevăr, probabil de vreo câteva ori, vom cina împreună, să-i arăt și orașul, iar duminică se va întoarce fiecare la casa lui. Au urmat plimbări pe plajă, micul dejun, cafele băute pe faleză, râsete și senzația că mi-am găsit, în sfârșit, sufletul pereche. Noaptea am rămas în camera ei de hotel, căci, îmi spuneam, va fi o dată și gata, este o șansă de care merită să profiți, căci, oricum, nu vă veți mai vedea niciodată.
Ne-am întors în București cu înțelegerea că vom rămâne prieteni, că ne vom mai vedea din când în când, că își va vedea fiecare de viața lui, așa cum trăiam înainte să bem cea mai bună cafea împreună. Dar, deși mi-am schimbat traseul înspre muncă și am încercat din răsputeri să ies din cercul în care intrasem, nu am reușit să stăm departe unul de altul prea mult, simțeam cum ard pe dinăuntru dacă nu o văd și dacă nu vorbesc cu ea. Viața mea, calculată și trăită după manual, ajunsese cel mai incitant film de dragoste, înțesat de intrigi, minciuni și multă pasiune. La un moment dat, mi-a spus că i-ar plăcea să fim împreună cu adevărat, fără ascunzișuri, fără camere de hotel și mesaje codificate. Nu mă gândisem niciodată la momentul în care să-mi părăsesc familia, pentru că niciodată nu avusesem un motiv. În afară de câteva certuri, ca în orice cuplu, între mine și soția mea lucrurile erau foarte bine așezate. De ce să pleci de lângă un om căruia nu ai nimic să-i reproșezi, care te-a iubit neîncetat, cu care ai construit case, cu care ai făcut copii și concedii? "Și atunci, mă întreba Ioana, de ce ai ajuns aici? De ce nu e ea în locul meu?" Pe măsură ce trecea timpul, mă gândeam din ce în ce mai mult la perspectiva unei vieți trăite cu Ioana și numai simplul gând mă umplea de bucurie. Îmi imaginam noul nostru apartament, pe care ea să îl umple cu flori, vacanțele, concediile, prietenii. Mă atrăgea ca un magnet, și i-am cerut două luni, în care să găsesc o soluție, să rezolv problemele, să mă despart decent de soția mea. Au fost cele mai cumplite luni din viața mea, fiindcă simțeam că aș fi vrut să mă rup în două, o parte din mine să rămână cu familia, cu soția și copiii, partea cuminte, care se întoarce în fiecare seară acasă, la cină, care ia decizii corecte, partea demnă și fidelă, iar cealaltă parte, pasională și vie, să plece departe, cu Ioana. Ea îmi spunea să nu mă grăbesc, să iau decizia corectă, să analizez pe toate părțile, să pun în balanță, însă la momentul adevărului, a așteptat, tranșantă, decizia mea. Stăteam în același colț de stradă, cu cafeaua în mână, în fața ei, și nu găseam niciun motiv credibil pentru care să-mi părăsesc familia. Eram între două lumi, iubeam două femei, iar acum mă aflam în momentul în care trebuia să aleg. Cum mai puteam oare să îmi refac căsnicia, odată ce jumătate din sufletul, gândul și trupul meu erau la Ioana, și cum puteam să părăsesc femeia cu care mă căsătorisem și față de care îmi luasem un angajament de o viață? De atunci, am lăsat-o să aștepte, pur și simplu, în stradă, la punctul nostru de întâlnire din fiecare zi, cu cafeaua în mână, pentru că nu am avut puterea să îi spun că nu voi veni niciodată total și întreg, iar ea nu mai voia jumătăți de măsură. Mi-a transmis că mă va aștepta oricât, în viața asta și în cea care va urma, până voi veni, iar eu nu i-am mai spus nimic. Aș fi vrut să-i spun că, poate, la un moment dat, nu voi fi atât de laș, că poate voi pleca mâine sau poate voi avea puterea să plec peste o lună, peste un an. Dar nu pot. Și ea mă așteaptă, iar eu sunt un om nefericit și laș. Doamne, mi-aș dori atât de mult măcar o ultimă oră cu ea... Doar o oră...
RADU TUDOR - București