Ce rămâne, atunci când închizi ochii și vezi, ești tu. Toate locurile, poveștile și oamenii care locuiesc în tine, pe care le porți prin realitatea asta mare ca pe o vrajă de care ai nevoie, ca pe o vrajă de care nu te mai poți desprinde, toate lucrurile astea care ți se arată, din nou și din nou, atunci când ai răgazul să le privești, sunt cele care te fac viu, sunt cele care te poartă înainte. Și n-aș putea să fiu eu, fără să închid ochii și să văd drumul spre Deltă - Dunărea la Giurgeni, Hârșova, Topolog - iar, apoi, pădurea nesfârșită de tei din Ciucurova și pe fratele meu mare spunând, clar, limpede, pentru totdeauna, "uite, aici, la popasul ăsta, mă opream de fiecare dată cu tata". Și văd cum trecem încet, pe lângă un restaurant părăginit, "Cerbul lopătar" și, nu știu cum, îi văd pe tata și pe fratele meu mare, stând la o masă care nu mai există. Pur și simplu stând încremeniți acolo, la o masă dintr-un restaurant părăsit pentru totdeauna. Iar apoi trecem mai departe, ieșim din pădurea de tei, fratele meu mare tace, tac și eu, și știu, știu foarte bine, că în tăcerea asta vorbim amândoi cu tata.
De la Ciucurova până în Nalbant, nu-ți rămâne decât să taci. Să taci cât pentru o viață și să te bucuri că Dumnezeu și-a deschis lumea pentru tine și te lasă să o privești pe îndelete cât te ține privirea. Iar privirea pleacă de la tine, se unduiește deasupra câmpiilor vălurite, dezmiardă pădurile înalte de pe dealuri și se duce mai mult, tot mai mult, înspre munții uitați ai Dobrogei, acolo unde cerul e totuna cu pământul, acolo de unde nu mai ai cum, unde și de ce să privești mai departe. Închizi ochii, îți faci cruce și mulțumești pentru toate astea. Drumul continuă, în nici o oră ajungi în Tulcea, încarci bagajele pe o barcă și pleci, încet, pe apă.
Insula Fericirii
Știu. E prima dată când am ajuns în Deltă, e noapte și e liniște. Sunt pe un mal cu stuf și sălcii, pe canalul îngust care te scoate în Lacul Roșu. Mi-e încă teamă. O teamă nelămurită, ca aburul de ceață care plutește pe apă, ca răsfrângerea lunii printre crengile care se apleacă până la pământ, ca plescăitul peștilor uriași, care se aud atât de aproape. Fratele meu mare e în barcă, îl aud vorbind șoptit, îi văd umbra răsfrântă în apă, mulinează încet, își aprinde o altă țigară. Oamenii încă n-au aflat că, dacă pui curent electric în apă, peștii se vor ridica la suprafață, sute și sute de pești, un adevărat prăpăd care ucide încet și sigur locul ăsta binecuvântat. Acum, aici, pe canalul ăsta care duce spre Lacul Roșu, lucrurile sunt încă tihnite, sunt pentru prima oară în Deltă și nu știu ce aș putea să fac cu atâta liniște. Încă n-am învățat să mă descurc cu ea, încă nu-i știu rosturile, încă e prea multă, mă împresoară, mă face să mă tem. Văd: am cu mine un radio mic pe care îl deschid. Aud fâșâitul, un fâșâit care n-are ce să caute acolo, printre stuf, sălcii, apă, lună și noapte, dar e un fâșâit de care am nevoie, îl cunosc și-mi alungă teama de o liniște prea mare, de liniștea asta cu care nu sunt încă obișnuit. Apoi, o voce cunoscută: "Teatru radiofonic, Henrik Ibsen - Când noi, morții, vom învia, regie: Cristian Munteanu, distribuție: Ovidiu Iuliu Moldovan, Dana Dogaru, Valeria Seciu, Mircea Albulescu." Din barcă, fratele meu mai mare râde: "Sperii peștii, bă." "Mi-e urât", îi spun și încep să ascult. Noaptea trece încet, peștii se prind greu, artistul o sculptează pe Irene abia trezită din somn, Irene îl iubește, lui îi e teamă, teamă ca iubirea să nu-i întineze arta, sculptura lui e o capodoperă după care se simte pustiit și nu mai poate crea, Irene e pierdută, fratele meu mare prinde un crap, apoi un somn, artistul o regăsește pe Irene și încearcă să-și umple golul din suflet prin iubire.
"- Când vom învia din morți, ce vom vedea atunci? - Vom vedea că nu am știut să trăim niciodată."
Închid radioul și vâslim înspre locul în care dormim. Liniștea se face tot mai mare, mă împresoară, mă umple, nu îmi mai e teamă de ea. "Știi cum o să se numească de acum încolo locul unde ai stat pe mal?", mă întreabă frati-miu. "Cum?", îi zic. "Insula Fericirii". Apoi tace. Și tac și eu.
Tatăl nostru carele ești pe ape
Se făcea că trecuseră niște ani, eram tot acolo, pe canalul îngust care duce spre Lacul Roșu, era ziua în amiaza mare, soarele neîndurător, eram deja obosiți, peștii nu voiau să vină la noi, am dezlegat barca de stuf și ne-am întors la căsuță. Ne-am întins pe paturi, eu într-o cameră, iar fratele meu mare în cealaltă, iar paturile se legănau, la fel ca barca legată de stuf în care stătusem până atunci. Când am închis ochii, l-am văzut: era tata care intra în cameră, tata care se apropia de pat, tata care îmi zâmbea și mă săruta pe frunte. I-am zâmbit și eu, așa, întins pe pat, cu ochii închiși, odihnindu-mă. S-a așezat și el pe pat, i-am simțit mâna prin păr, l-am auzit spunând că o să aibă grijă de mine, să fiu liniștit, "băiatul lui tata". Apoi, cu ochii încă închiși, l-am văzut cum se ridică, cum trece în cealaltă cameră, la fratele meu mare, am oftat, am zâmbit și m-am ridicat din pat. M-am dus la geam să mă uit după el, tata nu mai era, plecase. Tot atunci s-a trezit și fratele meu. S-a uitat lung la mine și m-a întrebat dacă știu cine a fost la el. I-am spus că știu. "Ție ce ți-a zis?", l-am întrebat. Îi spusese că trebuie să mai vină pe la el, că nu mai are mult și se duce. Nu ne-am spus mai mult, nici atunci și nici altădată. Tata fusese la noi, atunci, în după-amiaza aia din Deltă, deși nu avea cum să fie. La scurtă vreme după ce ne-am întors acasă, tatăl nostru a plecat din lumea asta, pentru totdeauna. Am mai apucat să-l vedem o dată, palid și albit, bolnav de prea multă vreme. Nu ne-a mai spus nimic, nu mai avea cum, ne spusese deja totul, atunci când venise în căsuța din Deltă, ușor, zâmbind, plutind pe ape.
Câteva bufnițe
Pe malul unde am pus cortul era bine. Toamna era târzie, iar Sfântul Bărbos era cu mine. Pe el, pe sfântul ăsta bărbos, îl știam de o vreme, de când îi găsisem icoana pictată pe lemn într-o debara uitată, iar privirea lui blândă, sașie, îmi spunea că era un sfânt bun. Nu știam cum îl cheamă, dar îl luam cu mine în Deltă, mă rugam Lui, iar el mă ajuta să prind orice pește voiam. Îi plăcea și lui în Deltă, îi plăcea malul ăla pustiu, îi plăcea că e frig și îi plăcea în cort, să simtă pământul tare și rădăcinile sălciilor sub cap, pentru că altfel nu pot să-mi explic de ce îmi trimitea atâta și atâta pește. Și tot prindeam, închideam ochii și îi vorbeam, iar el îmi făcea hatârul și mă asculta de fiecare dată. Până și pescărușii se prindeau în firul lansetei mele, dar de ei chiar nu aveam nevoie, așa că îl rugam pe Sfântul Bărbos să mă ajute să-i eliberez.
Pe malul ăla de Dunăre Veche era tare bine, mai puțin locul unde făceam baie. Ăsta chiar nu era un loc bun, simțeam asta de fiecare dată când intram în apă, era ceva tainic, rece și înfricoșător sub stuful de acolo, iar asta simțeam toți. Dar totul trecea, odată cu înserarea. Iar ea, înserarea, venea grăbită și rece, ca într-o toamnă târzie, iar cu ea, peste ape, venea și liniștea, iar cu liniștea soseau tăcuți, vâslind încet, pescarii care își întindeau plasele. Lumea era cum fusese odată; aici, la cort, pe un mal pustiu de Dunăre Veche, lucrurile nu se schimbau atât de ușor. Pălăvrăgeam încet, strângeam lansetele, ne înfofoleam, noaptea ne întuneca cu totul, rămâneau doar limbile roșiatice ale focului de vreascuri, apa și liniștea, noi. Apoi, veneau bufnițele. Se strângeau fâlfâind în copacii de pe mal, ne priveau cu luare aminte, cu capetele lor mari și răsucite, începeau să cânte. Până să înțeleg că pentru noi cântă, ne-a fost teamă. Teamă că nu înțelegem, teamă că vorbitul bufnițelor nu prevestește ceva bun. Apoi le-am răspuns și noi, atât cât ne-am priceput, atât cât ne-a fost dat să deslușim ce ne spun ele în limba lor, atât cât am fost în stare să repetăm uguitul acela prelung, venit dintr-o lume neștiută. Și așa, în fiecare noapte, bufnițele ne-au tot cântat, iar noi le-am vorbit în limba lor, de pe un mal bun, cu pește mult, într-o toamnă târzie. Doar în locul ăla, și atunci, cu Sfântul Bărbos lângă mine, am fost în stare să vorbesc cu bufnițele. Fratele meu mare a tăcut cel mai mult în nopțile alea și abia mai târziu, într-o carte, a vorbit despre cum se vorbește cu ele. Mi-a amintit și mie. Aproape că uitasem.
Acum
Se înserează, soarele se ascunde după munții vrăjiți ai Dobrogei. Ne întoarcem din Deltă, trecem de Nalbant înspre Ciucurova. Ne închinăm încet, fratele meu mare îmi spune încă o dată că ăsta trebuie să fie cel mai frumos loc de pe pământ. Urcăm apoi încet prin pădurea de tei, e deja noapte, o vulpe ne pândește de la marginea șoselei. Trecem pe lângă clădirea părăsită a fostului restaurant "Cerbul lopătar". Închid ochii și văd: tatăl și fratele meu mare sunt tot acolo, la o masă, le disting siluetele și simt că le e bine, simt că nu vor pleca niciodată. Ajungem dincolo de pădurea de tei. De la Topolog, acum, se văd pâlpâind, zeci, sute de turbine eoliene. Lumea se schimbă. Unele lucruri rămân.
Foto: MIRCEA STRUȚEANU