ŞTEFAN AGOPIAN - "Am scris întotdeauna din plăcerea de a inventa"

- Etajul zece al unui apartament bucureştean. Păzit de cei doi motani, scriitorul Ştefan Agopian stă relaxat pe-un fotoliu, cum stau în cărţile sale personajele moleşite de lene şi de zăduf. Spirit hâtru şi ironic, descins parcă din spiţa boierilor de câmpie, a hotărât, anul trecut, să se lase de scris. Nu doar de proză, pe care a abandonat-o cu ani în urmă, ci şi de scrisul pentru gazete, care i-a mâncat mai bine de două decenii din viaţă. Un interviu despre literatură şi despre bucuria de a nu da socoteală nimănui, cu unul dintre cei mai iubiţi prozatori contemporani -

Cuvintele copilăriei

- Se zice că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Cu ce vă umpleţi dimineţile, domnule Agopian?

- Dacă mă întrebai acum 20 de ani, ţi-aş fi răspuns că le încep cu cafea. Când eram tânăr, primul lucru când mă trezeam, aşa chior de somn cum eram, era să merg să-mi fac cafeaua, pe care o beam pe stomacul gol, cu vreo zece ţigări alături. Mă învăţasem aşa, de tânăr, îmi intrase în cap că scriitorii trebuie să bea cafea şi să scrie. După nişte ani, cafeaua a început să-mi facă rău, şi am renunţat la ea. Acum mă trezesc, îmi fac un ceai negru, mă aşez în fotoliu, beau două, trei căni mari şi pufăi din ţigara electronică (fiindcă m-am lăsat şi de tutun). Câteodată, mă mai apucă spai­ma şi dau fuga la oglindă să văd dacă nu cumva, de la atâta ceai, mi s-au făcut ochii ca la chinezi. (râde)

- Când colo, în oglindă daţi de un armean cu sânge oltenesc.

- E adevărat că am copilărit la Craiova, unde mai­că-mea mă trimitea la maică-sa, fiindcă n-avea chef să aibă grijă de mine. Dar bunica asta a mea nu era ol­tean­că, era bănăţeancă venită la Craiova după 1918. Ţinea cu bunicul o băcănie, erau de meserie frânghieri. La Bucureşti, stăteam pe Moşilor, colţ cu strada Făi­nari. Mătuşile armence care mă creşteau nu vorbeau în­­să armeana, vorbeau între ele turceşte şi mai ştiau gre­ceşte şi ruseşte, fiindcă neamul lor venise de un­deva din Dobrogea, nu se mai ştie când. Din amestecul ăsta de oltenisme, cu bănăţenisme şi cu turcisme, s-a născut limba cărţilor mele. Criticul Paul Cornea mi-a zis odată cu admiraţie: "Domnule Agopian, aţi citit mulţi cronicari!". Aiurea, n-am citit niciunul, că mă plic­tiseau! Eu scriam cu cuvintele pe care le auzisem în casă în copilărie.

- A fost o copilărie fericită sau nu prea?

- Teoretic, a fost nefericită! Practic, însă, a fost destul de fericită, fiindcă copilăria nu poate fi altfel. Ma­ma a fugit de-acasă când aveam 12 ani, dar eu, în loc să mă întristez, m-am bucurat, fiindcă era o hoaţă, o nebună şi-o apucată. Mă ţinea nemâncat. Înainte să fugă de-acasă, m-a trimis într-o tabără, m-au cântărit ăia, aveam la 12 ani 27 de kile, cu zece mai puţin decât ar fi trebuit. S-au crucit. Dar ce să mănânc acasă, când ea lua bani de la taică-miu şi-i punea deoparte (după ce a fugit şi-a făcut o casă pe banii ăia), iar nouă ne gătea carne de cal cu roşii storcite şi varză, strânse din rigolele din spatele pieţei? În ziua în care a plecat, a venit tata de la prăvălie şi i-am zis: "Tata, am scăpat de nebună". "Cum aşa?" a zis el. "Păi, vino să vezi!". Aveam o garsonieră mare, în care nu mai lăsase de­cât un divan. Nu mai aveam nici măcar linguriţe. Lu­­ase tot. Şi-atunci taică-miu, uşurat, a zis "Hai la cârciumă să mâncăm!".

- Nu v-a lipsit mama?

- Nu, că erau surorile lui taică-miu, care mă iubeau foarte tare. Taică-miu avusese un atelier de pantofi de lux, câştiga foarte bine, dar când au venit comuniştii, ca să nu aibă belele, a lichidat tot şi s-a băgat la coo­pe­rativă. Dar tot câştiga bine, încât un an de zile după ce a fugit maică-mea, am mâncat numai la res­tau­rant. După un an de zile, mătuşile mele s-au revoltat: "Ar­şag (aşa i se spunea lui taică-meu), nu poţi să creşti copilul ăsta în cârciumă!". Şi m-a luat una din ele să mănânc la ea în fiecare zi.

Alchimia scrisului

- Din unele povestiri de-ale dvs., aflăm că aţi descoperit chimia foarte devreme.

- Am descoperit-o pe la 12 ani. Tot atunci când am des­coperit că e foarte bine să n-ai mamă. Un prieten mai mare cu un an mi-a dat o carte de chi­mie, iar eu am rămas pur şi simplu stupefiat de plăcere şi de bucu­ria descoperirii unor asemenea lucruri, pe care nici nu mi le putusem imagina. M-a cuprins febra expe­rien­ţelor, îmi făcusem un laborator acasă, dar mergeam şi la Palatul Pionierilor, la un cerc de copii avansaţi. Din cauza pasiunii ăsteia, am dat la Fa­cul­tatea de Chimie, unde am intrat uşor. Dar n-am ter­minat-o. Prin anul doi m-au dat afară, aveam prea multe absenţe, nu mai mergeam, că nu mă mai inte­re­sa. Îmi intrase în cap să devin scriitor şi nu făceam toa­tă ziua decât să citesc şi să scriu. După ce am fost dat afară de la facultate, am fost luat la armată. După aia, am încercat să mă an­gajez. De angajat, nu mă angaja nimeni, fiindcă fu­sesem exmatriculat în 1968, odată cu revolta stu­den­ţilor (cu care n-aveam nicio legătură). Dar taică-meu m-a lăsat în pace. Îmi dădea 5 lei pe zi şi-mi cumpăra cafea. Cu 4 lei îmi cumpăram un pachet de ţigări Vir­gi­nia şi cu un leu bilet de tramvai dus-întors până la Cris­tina, viitoarea mea soţie.

- Era un tată destul de liberal, bine că v-a înţeles nebunia...

- Ei, a fost el necăjit un pic, zicea "Bine, dom'le, dar chiar să nu termini şi tu o facultate?" Dar m-a şi înţeles. Ar fi vrut el însuşi să se facă sculptor, ar fi vrut să urmeze Şcoala de arte şi meserii, ca Brâncuşi. Dar când a intrat România în război, în 1916, i-a murit tatăl. Avea 11 ani şi n-a mai putut merge la şcoală, a tre­­buit să vândă ţigări şi ziare în Bucureşti, ca să-şi crească surorile mai mici. Aşa că m-a lăsat în pace. Patru ani de zile am stat acasă şi am scris zilnic, până pe la prânz. A fost o perioadă superbă, n-aveam nicio obligaţie. Atunci mi-am făcut ucenicia adevărată, atunci am învăţat să scriu. Am ratat vreo două romane, ajungeam până la pagina 60, 70, apoi nu mai aveam suflu. E şi aici o tehnică, dacă vrei să alergi un ma­ra­ton, dar n-ai antrenament, nu poţi s-o faci!

- De la chimie la literatură e cale lungă, totuşi.

- Scrisul e şi el o alchimie, o vră­ji­to­rie care se-ntâmplă. Ceva inexpli­ca­bil. E o lume care se-ncheagă sub ochii tăi. Eu nu mi-am folosit deloc bio­gra­fia. Am scris întotdeauna din plăcerea de a inventa. Mă plictisesc foarte re­pe­de, iar să-mi spun mie lucruri despre mine n-aveam răbdare. Ţin minte că-mi ziceam, când eram foarte tânăr, "Ce bine ar fi să fiu şi eu vreun Soljeniţîn!". Aiurea! N-a fost talentul meu să scriu despre con­temporaneitate. Scrisul sea­mă­nă şi el cu cel care îl face.

"Ago e genial!"

- Prima dvs. carte a văzut lu­mina tiparului foar­te târziu. Aveaţi 32 de ani la debut. Atât de mult v-a luat uce­nicia?

- Nu, dar mi s-au pus în cale tot felul de piedici. Prin 1970, aveam un volum de povestiri gata şi l-am dus la Cartea Românească. A trecut timpul, n-am primit răspuns, apoi au venit Tezele din iulie ale lui Ceau­şes­cu şi mi-am retras volumul, mi-am dat sea­ma că nu se mai publică. Printr-o pilă de la fa­milia viitorilor mei socri, l-am cunos­cut pe Alexan­dru Paleologu, care era redactor la Cartea Românească, şi că­ruia i-am dat povestirile. Parcă îl aud cum gra­seia "Dhrragă, acum e la mo­dă rrhomanul. Du-te şi tu acasă şi scrrie un rrhoman." Eu, ca prostul, l-am luat în serios. Dacă a zis Conu Alecu, aşa trebuie să fie! Am stat acasă un an şi am scris primul roman. Fericit, m-am întors la el, care credea că n-o să mă mai vadă în viaţa lui. "Da, dhrragă, o să am ghrrijă, dar ştii, nu sunt vhrre­murile să publicăm". Şi a ţinut-o aşa până-n '77, pentru că niciodată nu erau vremurile. Ca să aflu, de fapt, că el era un mare leneş, nu scotea nicio carte, fiindcă îi era lene să citească manuscrise. Noroc că după cutremur, s-a pensionat şi mi-am luat inima-n dinţi şi am dat cartea scriitorului Mircea Ciobanu, care era şi el re­dactor la "Cartea Românească". El a citit-o şi peste o lună mi-a sunat la uşă, cu o sticlă de whiskey în mâ­nă. Mi-a zis: "Dom­nu­le Agopian, cartea este extraor­di­na­ră, îi dau dru­mul". Nu-mi venea să cred. Mi-era şi frică să mă bucur. Dar tot a mai durat doi ani până s-a publicat, fiindcă în tipografie nu era hârtie.

- În total, 9 ani de când terminaserăţi primul vo­lum. O veşnicie pentru un scriitor. N-aţi luat-o razna de atâta aşteptare?

- Dacă am văzut că nu merge, m-am angajat, m-am însurat şi m-am lăsat de scris. Am găsit un post de mic funcţionar la un Institut de Proiectări, unde n-aveam ce face, rezolvam cuvinte încrucişate, ca să nu mor de plictiseală opt ore. Am făcut-o pe prostul zece ani, fiindcă, dacă vedeau că nu-s prost, trăgeau de mine să muncesc. Până la urmă, s-au prins că nu-s prost, că mi-a apărut cartea. Dar şi atunci au avut dubii. Au pus pariu că n-am scris-o eu, fiindcă nu eram inginer şi n-aveam nicio diplomă. (râde) Ceva tot am făcut în timpul ăla: m-am apucat de colecţionat monede vechi. Lucrul ăsta nu doar că m-a pasionat, dar mi-a dat ocazia să-l cunosc pe Nichita Stănescu şi mi-a adus şi o mulţime de bani. Când am vândut co­lecţia, în 1979, am luat pe ea 120.000 de lei, aproape două Dacii, cu ca­re mi-am cumpărat apartamentul ăsta.

- De Nichita v-a legat o prietenie destul de strânsă, aţi povestit despre asta într-un alt interviu acordat revistei noastre.

- Era şi el pasionat de monede. Cineva ne-a făcut cunoştinţă şi Nichita s-a îndrăgostit de mine şi de Cristina. Am început să-l vizităm. Într-o zi, ne-am îm­bă­tat şi mi-a zis: "Bătrâne, tu nu eşti numismat!". "Nu, sunt dispecer la ISPIF." "Lasă, lasă, zi-mi, nu cumva scrii?". "Da, scriu". Începusem Manualul În­tâm­plărilor, erau gata primele trei povestiri, dar îl aban­­donasem între timp. I le-am dus şi a căzut pe spa­te. Odată, m-am trezit cu el la uşă cu cinci admiratoare după el, venise să le citesc şi lor din Manual. Zicea: "Bre, eşti genial. Ascultaţi-mă pe mine, Ago e ge­nial!". Lui îi datorez faptul că m-am reapucat de scris.

- Aveaţi familie şi serviciu opt ore pe zi. Mai găseaţi motivaţie şi pentru scris?

- N-aveam de ales, era singura soluţie să mă salvez de la ratare. Nu voiam să mor un slujbaş mărunt. Ne­vastă-mea îmi zicea: "Hai, Ştefane, să facem şi noi un copil". I-am zis odată: "Eu nu fac copii, ce să le spun, că au un tată dispecer la ISPIF?". A fost cea mai tâm­pită perioadă din viaţa mea. Mă sculam la şase şi zece dimineaţa, trebuia să ajung la şapte la serviciu, stăteam opt ore jumate, făceam trei sferturi de oră înapoi, mâncam, mă culcam două ceasuri şi pe la nouă seara mă apucam de scris. Scriam până pe la douăsprezece, unu noaptea, zilnic, era epuizant. Când suna ceasul di­mineaţa îmi venea să plâng. Scrisul mă bulversa în aşa hal, îmi ascuţea atât de tare simţurile, năştea în mine o excitaţie atât de puternică, încât de cele mai multe ori, după ce terminam, nu mai reuşeam să adorm. Ca să-mi vină somnul, am început încet, în­cet, să beau. Întâi, 100 de vodcă, apoi 200, treptat am trecut la 300. Până în­tr-o zi, acum 20 de ani, când am realizat că mulţi din­tre prietenii mei buni muriseră din cauza al­coolului. Mi-am zis: "Agopian, vrei să mori de alcool sau vrei să mori de bă­trâ­neţe?". Răspunsul a fost simplu. Şi de a­tunci, n-am mai pus gura pe nicio tărie.

Un armean şi-o machedoancă

- Pe soţia dvs. cum aţi cunoscut-o?

- Dintr-o întâmplare. Aveam un prieten armean, care avea două verişoare, pe care le ştiam de mici, dar nu le mai văzusem de ani buni. Într-o zi, m-au invitat la un ceai, în casa lor de pe Kogălniceanu. Acolo am cu­nos­cut-o pe Cristina, care e pe jumătate mache­doan­că, pe sfert nemţoaică şi pe sfert ro­mâncă. La început, ne-am împrietenit, pur şi simplu. Ne făcuserăm un obicei. Luni, după un laborator de chimie, mer­geam întotdea­una şi mâncam la ea. Apoi am început să ne sărutăm, cum se întâmplă, ştiţi voi. Anul ăsta în august am făcut 39 de ani de căsătorie, fără ceilalţi şap­te de dinainte.

- Mulţi înainte! Sunteţi un cuplu lon­geviv, nu glumă
.
- Eu am dus o viaţă ultra-boemă până să mă însor, aşa că îmi consumasem nebu­niile, nu mă mai intere­sau. Ne-a legat şi faptul că soţia mea avea mare în­cre­dere în mine că o să ajung scriitor. Nu cred că i-a fost uşor. Când ne-am căsătorit, ea termi­nase Facul­ta­tea de Psihologie, iar eu eram un nimeni. Însă a fost mereu convinsă că voi reuşi şi nu m-a bătut niciodată la cap. Nu mi-a zis nicio­dată: "Băi, vezi că nu faci nimic toată ziua". Când a văzut că nu mai scriu, s-a făcut că nici nu observă. Am avut noroc şi cu socrii. Tatăl Cristinei îşi dorise să ajungă scriitor, dar nu reuşise. Când l-a văzut pe Nichita la noi în acasă, a fost fe­ricit. Nichita avea şi el sămânţă de ma­chi­don, îl chema şi Hristea. Socru-meu era tot Hristea. S-au împrietenit imediat.

- Până la urmă, deşi nu vi i-aţi dorit, au venit şi copiii.

- Soţia mea m-a păcălit şi bine a făcut. Copiii mi-au purtat noroc. Au venit în viaţa mea cu daruri sub braţ. Chiar cu o săp­tămână înainte să se nască băiatul meu, Ion, în 1979, mi-a apărut prima carte. Iar când s-a născut Ana, în 1983, exact în ziua în care trebuia să o scot din spital, am primit vorbă să merg la Uniunea Scriitorilor, unde m-au anunţat că scăpam de coşmarul de la ISPIF şi pri­meam un post la Ro­mânia Literară.

- Acum sunt oa­meni în toată firea. Cum e să-i vedeţi mari?

- Pentru mine tot mici sunt. Fiul meu a avut de mic talent pentru mate-fizică, a studiat cibernetică e­co­­nomică la ASE şi prin anul III mi-a zis: "Tata, dă-mi şi mie 100 de dolari, ai?". "Da, am, dar ce faci cu ei?". "Îmi des­chid o firmă". O să vă miraţi, acum are 12 angajaţi. Fie-mea m-a moştenit pe mine, a studiat sce­na­ristică la ATF şi a rămas o vreme asis­tentă la fa­cultate. Anul trecut a re­nun­ţat, fiindcă a prins un con­tract în Quatar, unde se face un festival de film, a câş­tigat mulţi bani, aşa că acum stă acasă şi scrie.

Când bătrâneţea pune stăpânire

- Domnule Agopian, cititorii dvs. au fost un pic dezamăgiţi să constate că, după 1990, aţi renunţat la proză. Ce s-a întâmplat? N-a fost tranziţia prielnică literaturii?

- După 1990, am mai publicat un singur roman, "Fric" (2003), dar şi ăla era scris trei sferturi de di­nain­te. Motivul pentru care n-am mai scris e că am de­venit ziarist (am lucrat ani de zile la Academia Ca­ţavencu), iar asta îţi mănâncă groaznic timpul. În loc să scrii 3, 4 pagini pe săptămână la un ro­man, scrii 3, 4 pagini pentru gazetă. Pe de altă parte, n-aş vrea să dau vina pe gazetărie. N-am mai scris şi pentru că mă epuizasem. Cât am scris, am scris cu poftă, exact cum am avut chef, am scris din bucuria de mă des­coperi, cu fiecare pagină, altul. Cu tim­pul, inevitabil, am ajuns la o voce, la un stil al meu. Ce puteam să fac? Cu lu­cruri noi nu mai puteam să vin, aş fi repetat aceleaşi ob­sesii. Am mai avut câte-o tresărire, dar mică. De pil­dă, m-am documentat pentru un roman despre utopia inventată de Fourier. Am scris vreo 40 de pagini, mi-au ieşit excelent. Dar când le-am recitit, erau tot Agopian (râde).

- E sfârşit de vară, dar e încă destul de cald şi, spre surprinderea mea, v-am găsit ascuns în Bucu­reşti, între patru pereţi.

- Dragă, mie-mi place să stau. Mă bucur că pot în sfârşit să stau, că nu mai am obligaţii de ieşit nicăieri. Anul trecut în vară, pe vremea asta, am plecat în con­cediu, la ţară, la pictorul Sorin Ilfoveanu, care are o casă lângă Câmpulung Muscel. După trei zile la Ră­deşti, am început să fac febră, care nu-mi mai trecea. M-am reîntors la Bucureşti şi, după o lună de zile prin spitale, n-au reuşit să-şi dea seama ce am. Dar au ho­tărât că am un cancer, chestie care a întristat-o foarte tare pe nevastă-mea. Eu nu i-am luat înserios, dar m-am dus să-mi fac o tomografie. Până la urmă, am aflat că aveam o pneumonie ati­pică, care nu răspundea la antibiotice, fiindcă era generată de un virus. După toată aventura asta, m-am supărat şi am zis gata, nu mai scriu nimic în viaţa mea. Şi m-am lăsat şi de scris în presă. Deci, uite-mă, de un an de zile sunt pensionar, la propriu şi la figurat.

- Şi cum e la pensie? Nu vă plictisiţi?

- Cum să fie? E bătrâneţea care pune stăpânire pe tine. Vara asta aproape n-am ieşit din casă, dar n-aş putea zice că m-am plictisit. Totdeauna mi-a plăcut să fiu sedentar. Uite, dacă nu veneai tu la interviu, citeam. Exact ca un pensionar, fac numai ce am chef. Semăn şi eu cu per­so­najele mele. Vo­luptatea asta a nimicului, a trăn­cănelii, a zădăr­ni­ciei, care e şi-n "Tache de ca­ti­fea", şi-n "Ma­nual", era pro­babil în mine din­tot­dea­una. E le­nevia ridicată la rang de artă. De ce m-aş de­zice de ce am scris?