- Într-o meserie practicată majoritar de bărbaţi, reportajul tv, te-ai instalat în frunte fără nicio dificultate. O performanţă dublată de faptul că munca ta nu era legată de vreo televiziune bucureşteană, ci de un post din Râmnicu Vâlcea... Provincia bătea Capitala. Din păcate, misterul ăsta s-a spulberat. Deşi declarai că vei rămâne fidelă pe veci urbei tale olteneşti, ai venit cu arme şi cu bagaje în Bucureşti. De ce?
- E trist ce îţi spun, dar în ultimii ani, lucrurile s-au schimbat radical. Televiziunea Etalon aproape că nu mai există. A fost vândută şi tot ceea ce însemna producţie de televiziune a murit. În momentul în care am simţit că situaţia se îndrepta către acest final tragic, mi-am dat seama că trebuia să iau o decizie, deci să mă mut şi, din punctul meu de vedere, cea mai bună alegere a reprezentat-o TVR-ul. Judecând în funcţie de structura mea profesională şi umană, aceasta a fost cea mai nimerită destinaţie. Iar în clipa în care am venit aici, mi-am dat seama că nu am ales greşit. Atunci am avut o revelaţie: colaboram deja de mai mulţi ani cu TVR-ul, dar abia când m-am "instalat" aici am realizat că în această instituţie omul învaţă, realmente, să dea bună ziua.
- Cum adică?
- În TVR oamenii se salută, nu uită să-ţi dea bună ziua, chiar dacă nu te cunosc prea bine. Te observă, te bagă în seamă, te simţi acceptat. TVR-ul e un fel de sat mai mare, în care toată lumea se cunoaşte şi, din această pricină, şi abordările sunt mai lesnicioase. Mai mult, gândeşte-te ce extraordinar este să te întâlneşti pe hol cu istoria televiziunii! De pildă, eu am montat alături de doamna Lucia Hossu Longin, m-am întâlnit de foarte multe ori cu vocea Teleenciclopediei, doamna Cornelia Rădulescu... TVR-ul a fost dintotdeauna un loc în care persoanele care reprezintă elitele culturale au venit cu o disponibilitate de a fi mai deschise, mult mai deschise decât sunt atunci când poposesc în alte televiziuni. Acolo, informaţia e speculată imediat pe principiul ratingului şi dialogul e împins spre senzaţional, în TVR, în schimb, angajaţii sunt mult mai civilizaţi, îţi respectă statutul, se comportă mai apropiat, mai respectuos, dar şi mai cald. Cel puţin, asta e perspectiva mea. Şi, din acest motiv, sunt foarte încântată că mă aflu aici.
- Profesional, e vreo diferenţă între ceea ce făceai la Etalon şi ce faci aici?
- Ajungând în TVR, mi-am dat seama că, din fericire, şi aici se face producţie de televiziune valoroasă. Mă refer la reportaj. Singura diferenţă este că timpul de elaborare este infinit mai scurt şi, din această cauză, nu întotdeauna iese exact ceea ce ţi-ai dorit. Iese aproape ce ţi-ai dorit. La Etalon, de exemplu, aveam zile de montaj, aici vorbim despre "ture de montaj", iar o tură înseamnă şapte ore şi jumătate. Dar chiar şi aşa, produsele finale sunt valoroase. Acum, de pildă, pregătim o emisiune de gen: "Dosar România". Şi mi-e limpede că va fi o producţie excelentă. Subiectele sunt foarte interesante. Nu ţi le dezvălui, ci îi invit pe cititorii "Formulei AS" să ne urmărească din luna octombrie încolo.
Sihăstrie în Micul Paris
- Da, nu m-am împrietenit cu Bucureştiul. Sunt la fel de sihastră şi-mi preţuiesc la fel de mult solitudinea, însă am izbutit să-mi fac nişte prieteni, puţini, dar buni. Sunt nişte oameni pe care mă pot baza în orice moment şi care s-au adăugat prietenilor care mi-au rămas din Râmnicu Vâlcea, pe care îi iubesc, în continuare, la fel de mult. În ceea ce priveşte relaţia mea cu oraşul... probabil aici intervin două elemente esenţiale: timiditatea mea şi faptul că sunt o fiinţă demodat de romantică. În multe direcţii sunt chiar desuetă - sper doar că desuetă nu în sensul vetust, ci desuetă... aşa, cu parfum de liliac alb. (râde) Or aici, în Bucureşti, oamenii sunt mult prea grăbiţi pentru a mai face zilnic exerciţii de admiraţie: să admire cerul, să admire clădirile vechi, cu istorie, să admire oamenii de lângă ei, să admire verdele ierbii şi culorile din flori... Mie nu îmi place să vorbesc mult, dar îmi place să admir frumosul şi, în general, sunt adepta aprofundării - nu iau lucrurile sau oamenii doar aşa cum mi se prezintă la prima vedere. Atunci când te opreşti la partea epidermică, te expui pericolului unor erori de proporţii. Mie mi s-a întâmplat asta de mai multe ori şi nu vreau să perseverez în greşeală. Apoi, oamenii de aici mi se par mult prea materialişti. De exemplu, discutând despre un post, despre un serviciu, prima întrebare a potenţialului candidat este "Şi care e salariul?". Ei, eu nu sunt aşa. Mi-e ruşine să pun din prima întrebarea asta. Fiecare avem nevoi financiare, dar ele n-ar trebui să şteargă pasiunea faţă de profesie. Şi eu trebuie să plătesc facturi, să cumpăr de mâncare etc., dar ce mult mă bucur când văd cât de emoţionant e redat subiectul reportajului, cât de frumos a filmat colegul meu sau cât de minunat a fost potrivită muzica pe imagini! Toată bucuria asta, născută din pasiune, nu poate fi preţuită în bani! Şi, nu în ultimul rând, în legătură cu Bucureştiul, mă întristează starea lui de degradare, faptul că spaţiile cu atmosferă fie au dispărut, fie sunt lăsate în paragină. Eu am nevoie de astfel de locuri, am nevoie de locuri cu poveşti sau de locuri care să fie capabile să-mi nască mie poveşti. Fac deseori plimbări în zona aceasta, din preajma Televiziunii, tocmai fiindcă e una dintre puţinele oaze rămase, e unul dintre ultimele vestigii ale Micului Paris. O iau aşa, agale, şi privesc casele şi grădinile şi parcă mă cufund în universul din romanul "Enigma Otiliei". Şi rulez în minte filme închipuite de mine, în care protagonişti sunt oamenii care au locuit, cândva, în acele case, împrumutându-le din spiritul şi sufletul lor. Mă întristez când văd că lumea trece nepăsătoare pe lângă ele, fără să arunce măcar o privire acestor bijuterii.
Roberto cel frumos
- Poveştile simple sunt cele care captează cel mai repede şi cel mai intens şi, în majoritatea cazurilor, poveştile simple sunt poveştile de viaţă. Să-ţi dau un exemplu: am fost de curând la Brezoi, pe Valea Oltului, într-o explorare a istoriei locului. Acolo există o comunitate foarte interesantă, alcătuită din italieni, evrei, saşi, unguri şi români. Printre ei, am găsit povestea minunată a unei bătrâne, Ana Maria Malo (tatăl era sas, iar mama italiancă), care a fost îndrăgostită toată viaţa de acelaşi bărbat - Roberto cel frumos, cu plete negre şi ochi albaştri. Tatăl Anei nu a fost de acord cu alegerea fiicei, dar aceasta nu a stat pe gânduri şi s-a măritat cu alesul inimii ei. Au avut împreună un copil, o fetiţă, pe care au botezat-o Sorina. Familia lor nu a rezistat însă mult, pentru că Roberto a fost ucis. De soţul amantei lui! Şi astfel, la aproape 40 de ani, Ana Maria Malo a rămas văduvă, aflând şi că fusese înşelată. Dar cu toate că visul ei de fericire s-a spulberat şi încă din pricina unei cumplite trădări, ea a continuat să-i fie fidelă lui Roberto. Nici un alt bărbat nu a mai încăput în viaţa ei, nu s-a recăsătorit, iar azi, la peste optzeci de ani, declară că minunatul ei italian a fost şi este iubirea ei - prima, ultima şi singura! Spune că majoritatea bărbaţilor fac astfel de greşeli, că ea îl iubeşte şi acum la fel de mult şi aşteaptă reîntâlnirea lor.
O boare de liliac alb
- Vorbeşti cu multă emoţie. Ţi-ai păstrat, se pare, entuziasmul faţă de profesie, nealterat.
- Meseria asta nu se poate face fără entuziasm. Dacă nu mi-ar mai plăcea ceea ce fac, aş renunţa. M-aş apuca de altceva. Pentru mine este vital să simt, să fiu ataşată cu sufletul de munca mea, de fapt, să nu o percep ca pe o muncă, ci ca pe o bucurie. Nu vreau să trec prin viaţă doar dând bună ziua, vreau să las măcar o urmă micuţă, o boare, un parfum delicat de liliac alb...
- Ţi-ai luat şi familia în Bucureşti?
- Nu chiar. Fetele mele erau deja aici, la facultate - cea mare a terminat Sportul şi Psihologia, cea mică este în anul V la Arhitectură. Iar soţul meu, care este arhitect, a rămas în Râmnicu Vâlcea şi amândoi facem naveta între cele două oraşe. Nu e o situaţie ideală, dar ne-am adaptat, iar ceea ce ne ajută este faptul că suntem structuri similare: şi el e, ca şi mine, un romantic şi un desuet. (râde) Amândoi ne străduim să petrecem cât mai mult timp împreună, iar orele sau zilele acestea de regăsire să fie chiar de calitate (am început să mă exprim şi eu în clişee, dar chiar asta e realitatea). Ceea ce nu presupune nişte experienţe ieşite din comun. Mie, de pildă, mi-e suficient să stau acasă, într-un fotoliu, să ascult muzică şi să-l privesc pe soţul meu. Momentele astea îmi dau o bucurie indescriptibilă!
- Este un oraş extraordinar! Cel mai frumos loc de pe pământ! Peisajul de acolo e senzaţional, are o atmosferă splendidă, de fost burg frumos şi molcom, apoi, pentru că în perioada comunistă zona aceasta a fost ceva mai ferită de colectivizare, oamenii sunt mai bogaţi şi mai deschişi şi au mai multă pasiune. Vorbesc şi gesticulează pătimaş, din tot sufletul, simt viaţa de parcă şi-ar fi deschis toţi porii ca să se îmbibe cu ea. Pentru mine, Râmnicu Vâlcea a fost şi va fi întotdeauna acasă!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
