Cuvintele copilăriei
- Se zice că ziua bună se cunoaște de dimineață. Cu ce vă umpleți diminețile, domnule Agopian?
- Dacă mă întrebai acum 20 de ani, ți-aș fi răspuns că le încep cu cafea. Când eram tânăr, primul lucru când mă trezeam, așa chior de somn cum eram, era să merg să-mi fac cafeaua, pe care o beam pe stomacul gol, cu vreo zece țigări alături. Mă învățasem așa, de tânăr, îmi intrase în cap că scriitorii trebuie să bea cafea și să scrie. După niște ani, cafeaua a început să-mi facă rău, și am renunțat la ea. Acum mă trezesc, îmi fac un ceai negru, mă așez în fotoliu, beau două, trei căni mari și pufăi din țigara electronică (fiindcă m-am lăsat și de tutun). Câteodată, mă mai apucă spaima și dau fuga la oglindă să văd dacă nu cumva, de la atâta ceai, mi s-au făcut ochii ca la chinezi. (râde)
- Când colo, în oglindă dați de un armean cu sânge oltenesc.
- E adevărat că am copilărit la Craiova, unde maică-mea mă trimitea la maică-sa, fiindcă n-avea chef să aibă grijă de mine. Dar bunica asta a mea nu era olteancă, era bănățeancă venită la Craiova după 1918. Ținea cu bunicul o băcănie, erau de meserie frânghieri. La București, stăteam pe Moșilor, colț cu strada Făinari. Mătușile armence care mă creșteau nu vorbeau însă armeana, vorbeau între ele turcește și mai știau grecește și rusește, fiindcă neamul lor venise de undeva din Dobrogea, nu se mai știe când. Din amestecul ăsta de oltenisme, cu bănățenisme și cu turcisme, s-a născut limba cărților mele. Criticul Paul Cornea mi-a zis odată cu admirație: "Domnule Agopian, ați citit mulți cronicari!". Aiurea, n-am citit niciunul, că mă plictiseau! Eu scriam cu cuvintele pe care le auzisem în casă în copilărie.
- A fost o copilărie fericită sau nu prea?
- Teoretic, a fost nefericită! Practic, însă, a fost destul de fericită, fiindcă copilăria nu poate fi altfel. Mama a fugit de-acasă când aveam 12 ani, dar eu, în loc să mă întristez, m-am bucurat, fiindcă era o hoață, o nebună și-o apucată. Mă ținea nemâncat. Înainte să fugă de-acasă, m-a trimis într-o tabără, m-au cântărit ăia, aveam la 12 ani 27 de kile, cu zece mai puțin decât ar fi trebuit. S-au crucit. Dar ce să mănânc acasă, când ea lua bani de la taică-miu și-i punea deoparte (după ce a fugit și-a făcut o casă pe banii ăia), iar nouă ne gătea carne de cal cu roșii storcite și varză, strânse din rigolele din spatele pieței? În ziua în care a plecat, a venit tata de la prăvălie și i-am zis: "Tata, am scăpat de nebună". "Cum așa?" a zis el. "Păi, vino să vezi!". Aveam o garsonieră mare, în care nu mai lăsase decât un divan. Nu mai aveam nici măcar lingurițe. Luase tot. Și-atunci taică-miu, ușurat, a zis "Hai la cârciumă să mâncăm!".
- Nu v-a lipsit mama?
- Nu, că erau surorile lui taică-miu, care mă iubeau foarte tare. Taică-miu avusese un atelier de pantofi de lux, câștiga foarte bine, dar când au venit comuniștii, ca să nu aibă belele, a lichidat tot și s-a băgat la cooperativă. Dar tot câștiga bine, încât un an de zile după ce a fugit maică-mea, am mâncat numai la restaurant. După un an de zile, mătușile mele s-au revoltat: "Arșag (așa i se spunea lui taică-meu), nu poți să crești copilul ăsta în cârciumă!". Și m-a luat una din ele să mănânc la ea în fiecare zi.
Alchimia scrisului
- Din unele povestiri de-ale dvs., aflăm că ați descoperit chimia foarte devreme.
- Am descoperit-o pe la 12 ani. Tot atunci când am descoperit că e foarte bine să n-ai mamă. Un prieten mai mare cu un an mi-a dat o carte de chimie, iar eu am rămas pur și simplu stupefiat de plăcere și de bucuria descoperirii unor asemenea lucruri, pe care nici nu mi le putusem imagina. M-a cuprins febra experiențelor, îmi făcusem un laborator acasă, dar mergeam și la Palatul Pionierilor, la un cerc de copii avansați. Din cauza pasiunii ăsteia, am dat la Facultatea de Chimie, unde am intrat ușor. Dar n-am terminat-o. Prin anul doi m-au dat afară, aveam prea multe absențe, nu mai mergeam, că nu mă mai interesa. Îmi intrase în cap să devin scriitor și nu făceam toată ziua decât să citesc și să scriu. După ce am fost dat afară de la facultate, am fost luat la armată. După aia, am încercat să mă angajez. De angajat, nu mă angaja nimeni, fiindcă fusesem exmatriculat în 1968, odată cu revolta studenților (cu care n-aveam nicio legătură). Dar taică-meu m-a lăsat în pace. Îmi dădea 5 lei pe zi și-mi cumpăra cafea. Cu 4 lei îmi cumpăram un pachet de țigări Virginia și cu un leu bilet de tramvai dus-întors până la Cristina, viitoarea mea soție.
- Era un tată destul de liberal, bine că v-a înțeles nebunia...
- Ei, a fost el necăjit un pic, zicea "Bine, dom'le, dar chiar să nu termini și tu o facultate?" Dar m-a și înțeles. Ar fi vrut el însuși să se facă sculptor, ar fi vrut să urmeze Școala de arte și meserii, ca Brâncuși. Dar când a intrat România în război, în 1916, i-a murit tatăl. Avea 11 ani și n-a mai putut merge la școală, a trebuit să vândă țigări și ziare în București, ca să-și crească surorile mai mici. Așa că m-a lăsat în pace. Patru ani de zile am stat acasă și am scris zilnic, până pe la prânz. A fost o perioadă superbă, n-aveam nicio obligație. Atunci mi-am făcut ucenicia adevărată, atunci am învățat să scriu. Am ratat vreo două romane, ajungeam până la pagina 60, 70, apoi nu mai aveam suflu. E și aici o tehnică, dacă vrei să alergi un maraton, dar n-ai antrenament, nu poți s-o faci!
- De la chimie la literatură e cale lungă, totuși.
- Scrisul e și el o alchimie, o vrăjitorie care se-ntâmplă. Ceva inexplicabil. E o lume care se-ncheagă sub ochii tăi. Eu nu mi-am folosit deloc biografia. Am scris întotdeauna din plăcerea de a inventa. Mă plictisesc foarte repede, iar să-mi spun mie lucruri despre mine n-aveam răbdare. Țin minte că-mi ziceam, când eram foarte tânăr, "Ce bine ar fi să fiu și eu vreun Soljenițîn!". Aiurea! N-a fost talentul meu să scriu despre contemporaneitate. Scrisul seamănă și el cu cel care îl face.
"Ago e genial!"
- Prima dvs. carte a văzut lumina tiparului foarte târziu. Aveați 32 de ani la debut. Atât de mult v-a luat ucenicia?
- Nu, dar mi s-au pus în cale tot felul de piedici. Prin 1970, aveam un volum de povestiri gata și l-am dus la Cartea Românească. A trecut timpul, n-am primit răspuns, apoi au venit Tezele din iulie ale lui Ceaușescu și mi-am retras volumul, mi-am dat seama că nu se mai publică. Printr-o pilă de la familia viitorilor mei socri, l-am cunoscut pe Alexandru Paleologu, care era redactor la Cartea Românească, și căruia i-am dat povestirile. Parcă îl aud cum graseia "Dhrragă, acum e la modă rrhomanul. Du-te și tu acasă și scrrie un rrhoman." Eu, ca prostul, l-am luat în serios. Dacă a zis Conu Alecu, așa trebuie să fie! Am stat acasă un an și am scris primul roman. Fericit, m-am întors la el, care credea că n-o să mă mai vadă în viața lui. "Da, dhrragă, o să am ghrrijă, dar știi, nu sunt vhrremurile să publicăm". Și a ținut-o așa până-n '77, pentru că niciodată nu erau vremurile. Ca să aflu, de fapt, că el era un mare leneș, nu scotea nicio carte, fiindcă îi era lene să citească manuscrise. Noroc că după cutremur, s-a pensionat și mi-am luat inima-n dinți și am dat cartea scriitorului Mircea Ciobanu, care era și el redactor la "Cartea Românească". El a citit-o și peste o lună mi-a sunat la ușă, cu o sticlă de whiskey în mână. Mi-a zis: "Domnule Agopian, cartea este extraordinară, îi dau drumul". Nu-mi venea să cred. Mi-era și frică să mă bucur. Dar tot a mai durat doi ani până s-a publicat, fiindcă în tipografie nu era hârtie.
- În total, 9 ani de când terminaserăți primul volum. O veșnicie pentru un scriitor. N-ați luat-o razna de atâta așteptare?
- Dacă am văzut că nu merge, m-am angajat, m-am însurat și m-am lăsat de scris. Am găsit un post de mic funcționar la un Institut de Proiectări, unde n-aveam ce face, rezolvam cuvinte încrucișate, ca să nu mor de plictiseală opt ore. Am făcut-o pe prostul zece ani, fiindcă, dacă vedeau că nu-s prost, trăgeau de mine să muncesc. Până la urmă, s-au prins că nu-s prost, că mi-a apărut cartea. Dar și atunci au avut dubii. Au pus pariu că n-am scris-o eu, fiindcă nu eram inginer și n-aveam nicio diplomă. (râde) Ceva tot am făcut în timpul ăla: m-am apucat de colecționat monede vechi. Lucrul ăsta nu doar că m-a pasionat, dar mi-a dat ocazia să-l cunosc pe Nichita Stănescu și mi-a adus și o mulțime de bani. Când am vândut colecția, în 1979, am luat pe ea 120.000 de lei, aproape două Dacii, cu care mi-am cumpărat apartamentul ăsta.
- De Nichita v-a legat o prietenie destul de strânsă, ați povestit despre asta într-un alt interviu acordat revistei noastre.
- Era și el pasionat de monede. Cineva ne-a făcut cunoștință și Nichita s-a îndrăgostit de mine și de Cristina. Am început să-l vizităm. Într-o zi, ne-am îmbătat și mi-a zis: "Bătrâne, tu nu ești numismat!". "Nu, sunt dispecer la ISPIF." "Lasă, lasă, zi-mi, nu cumva scrii?". "Da, scriu". Începusem Manualul Întâmplărilor, erau gata primele trei povestiri, dar îl abandonasem între timp. I le-am dus și a căzut pe spate. Odată, m-am trezit cu el la ușă cu cinci admiratoare după el, venise să le citesc și lor din Manual. Zicea: "Bre, ești genial. Ascultați-mă pe mine, Ago e genial!". Lui îi datorez faptul că m-am reapucat de scris.
- Aveați familie și serviciu opt ore pe zi. Mai găseați motivație și pentru scris?
- N-aveam de ales, era singura soluție să mă salvez de la ratare. Nu voiam să mor un slujbaș mărunt. Nevastă-mea îmi zicea: "Hai, Ștefane, să facem și noi un copil". I-am zis odată: "Eu nu fac copii, ce să le spun, că au un tată dispecer la ISPIF?". A fost cea mai tâmpită perioadă din viața mea. Mă sculam la șase și zece dimineața, trebuia să ajung la șapte la serviciu, stăteam opt ore jumate, făceam trei sferturi de oră înapoi, mâncam, mă culcam două ceasuri și pe la nouă seara mă apucam de scris. Scriam până pe la douăsprezece, unu noaptea, zilnic, era epuizant. Când suna ceasul dimineața îmi venea să plâng. Scrisul mă bulversa în așa hal, îmi ascuțea atât de tare simțurile, năștea în mine o excitație atât de puternică, încât de cele mai multe ori, după ce terminam, nu mai reușeam să adorm. Ca să-mi vină somnul, am început încet, încet, să beau. Întâi, 100 de vodcă, apoi 200, treptat am trecut la 300. Până într-o zi, acum 20 de ani, când am realizat că mulți dintre prietenii mei buni muriseră din cauza alcoolului. Mi-am zis: "Agopian, vrei să mori de alcool sau vrei să mori de bătrânețe?". Răspunsul a fost simplu. Și de atunci, n-am mai pus gura pe nicio tărie.
Un armean și-o machedoancă
- Pe soția dvs. cum ați cunoscut-o?
- Dintr-o întâmplare. Aveam un prieten armean, care avea două verișoare, pe care le știam de mici, dar nu le mai văzusem de ani buni. Într-o zi, m-au invitat la un ceai, în casa lor de pe Kogălniceanu. Acolo am cunoscut-o pe Cristina, care e pe jumătate machedoancă, pe sfert nemțoaică și pe sfert româncă. La început, ne-am împrietenit, pur și simplu. Ne făcuserăm un obicei. Luni, după un laborator de chimie, mergeam întotdeauna și mâncam la ea. Apoi am început să ne sărutăm, cum se întâmplă, știți voi. Anul ăsta în august am făcut 39 de ani de căsătorie, fără ceilalți șapte de dinainte.
- Mulți înainte! Sunteți un cuplu longeviv, nu glumă
.
- Eu am dus o viață ultra-boemă până să mă însor, așa că îmi consumasem nebuniile, nu mă mai interesau. Ne-a legat și faptul că soția mea avea mare încredere în mine că o să ajung scriitor. Nu cred că i-a fost ușor. Când ne-am căsătorit, ea terminase Facultatea de Psihologie, iar eu eram un nimeni. Însă a fost mereu convinsă că voi reuși și nu m-a bătut niciodată la cap. Nu mi-a zis niciodată: "Băi, vezi că nu faci nimic toată ziua". Când a văzut că nu mai scriu, s-a făcut că nici nu observă. Am avut noroc și cu socrii. Tatăl Cristinei își dorise să ajungă scriitor, dar nu reușise. Când l-a văzut pe Nichita la noi în acasă, a fost fericit. Nichita avea și el sămânță de machidon, îl chema și Hristea. Socru-meu era tot Hristea. S-au împrietenit imediat.
- Până la urmă, deși nu vi i-ați dorit, au venit și copiii.
- Soția mea m-a păcălit și bine a făcut. Copiii mi-au purtat noroc. Au venit în viața mea cu daruri sub braț. Chiar cu o săptămână înainte să se nască băiatul meu, Ion, în 1979, mi-a apărut prima carte. Iar când s-a născut Ana, în 1983, exact în ziua în care trebuia să o scot din spital, am primit vorbă să merg la Uniunea Scriitorilor, unde m-au anunțat că scăpam de coșmarul de la ISPIF și primeam un post la România Literară.
- Acum sunt oameni în toată firea. Cum e să-i vedeți mari?
- Pentru mine tot mici sunt. Fiul meu a avut de mic talent pentru mate-fizică, a studiat cibernetică economică la ASE și prin anul III mi-a zis: "Tata, dă-mi și mie 100 de dolari, ai?". "Da, am, dar ce faci cu ei?". "Îmi deschid o firmă". O să vă mirați, acum are 12 angajați. Fie-mea m-a moștenit pe mine, a studiat scenaristică la ATF și a rămas o vreme asistentă la facultate. Anul trecut a renunțat, fiindcă a prins un contract în Quatar, unde se face un festival de film, a câștigat mulți bani, așa că acum stă acasă și scrie.
Când bătrânețea pune stăpânire
- Domnule Agopian, cititorii dvs. au fost un pic dezamăgiți să constate că, după 1990, ați renunțat la proză. Ce s-a întâmplat? N-a fost tranziția prielnică literaturii?
- După 1990, am mai publicat un singur roman, "Fric" (2003), dar și ăla era scris trei sferturi de dinainte. Motivul pentru care n-am mai scris e că am devenit ziarist (am lucrat ani de zile la Academia Cațavencu), iar asta îți mănâncă groaznic timpul. În loc să scrii 3, 4 pagini pe săptămână la un roman, scrii 3, 4 pagini pentru gazetă. Pe de altă parte, n-aș vrea să dau vina pe gazetărie. N-am mai scris și pentru că mă epuizasem. Cât am scris, am scris cu poftă, exact cum am avut chef, am scris din bucuria de mă descoperi, cu fiecare pagină, altul. Cu timpul, inevitabil, am ajuns la o voce, la un stil al meu. Ce puteam să fac? Cu lucruri noi nu mai puteam să vin, aș fi repetat aceleași obsesii. Am mai avut câte-o tresărire, dar mică. De pildă, m-am documentat pentru un roman despre utopia inventată de Fourier. Am scris vreo 40 de pagini, mi-au ieșit excelent. Dar când le-am recitit, erau tot Agopian (râde).
- E sfârșit de vară, dar e încă destul de cald și, spre surprinderea mea, v-am găsit ascuns în București, între patru pereți.
- Dragă, mie-mi place să stau. Mă bucur că pot în sfârșit să stau, că nu mai am obligații de ieșit nicăieri. Anul trecut în vară, pe vremea asta, am plecat în concediu, la țară, la pictorul Sorin Ilfoveanu, care are o casă lângă Câmpulung Muscel. După trei zile la Rădești, am început să fac febră, care nu-mi mai trecea. M-am reîntors la București și, după o lună de zile prin spitale, n-au reușit să-și dea seama ce am. Dar au hotărât că am un cancer, chestie care a întristat-o foarte tare pe nevastă-mea. Eu nu i-am luat în serios, dar m-am dus să-mi fac o tomografie. Până la urmă, am aflat că aveam o pneumonie atipică, care nu răspundea la antibiotice, fiindcă era generată de un virus. După toată aventura asta, m-am supărat și am zis gata, nu mai scriu nimic în viața mea. Și m-am lăsat și de scris în presă. Deci, uite-mă, de un an de zile sunt pensionar, la propriu și la figurat.
- Și cum e la pensie? Nu vă plictisiți?
- Cum să fie? E bătrânețea care pune stăpânire pe tine. Vara asta aproape n-am ieșit din casă, dar n-aș putea zice că m-am plictisit. Totdeauna mi-a plăcut să fiu sedentar. Uite, dacă nu veneai tu la interviu, citeam. Exact ca un pensionar, fac numai ce am chef. Semăn și eu cu personajele mele. Voluptatea asta a nimicului, a trăncănelii, a zădărniciei, care e și-n "Tache de catifea", și-n "Manual", era probabil în mine dintotdeauna. E lenevia ridicată la rang de artă. De ce m-aș dezice de ce am scris?