Amatorii de romane poliţiste (şi mai toţi suntem) au de ce să se bucure: Editura Polirom a decis să publice în 10 volume toate cele 75 de romane şi 28 de povestiri ale lui Simenon care îl au ca protagonist pe comisarul Maigret. Deocamdată au apărut primele două, însumând 17 romane scrise în anii '30, un regal de aproape două mii de pagini pasionante, uşor de citit şi care ţi-l transformă pe Maigret într-o cunoştinţă apropiată, un fel de rudă dragă. Căci comisarul nu are, de la un roman la altul, doar o prezenţă constantă - un bărbat trecut de tinereţe, masiv, placid, taciturn, cu pipă şi melon, gata oricând să bea un păhărel, ci şi o concepţie anume despre meseria lui şi despre lume. Cu un mare interes, simpatetic, pentru oamenii obişnuiţi, în pielea cărora încearcă să intre, Maigret are mai multă încredere în fler decât în tehnicile criminalistice şi în capacitatea de înţelegere decât în justiţie. "A înţelege, nu a judeca" pare să fie deviza lui (şi a lui Simenon) şi de aceea nu crima îl interesează în primul rând, ci criminalul, relevat şi el ca o victimă: a societăţii, a faptului că a fost prost dotat pentru lupta cu viaţa, că împrejurări nefaste i-au alterat raţiunea. Rezolvarea enigmei nu înseamnă pentru comisar găsirea asasinului şi descoperirea logică a modului cum a procedat, ca în cazul lui Sherlock Holmes al lui Conan Doyle sau al lui Hercule Poirot al Agathei Christie, ci înţelegerea crizei disjunctive, a tensiunilor care împing un ins oarecare în tragedie. De fapt, în romanele poliţiste ale lui Simenon nu există mari vinovaţi, monştri sadici, personaje detestabile. Subiectul lor e întotdeauna omul comun, mediocru, ajuns într-o situaţie de criză. Fie că e vorba de o ruptură cu viaţa lui anterioară, de o aventură pasională sfârşită prost, de o constrângere insuportabilă, ceea ce-l interesează pe Maigret/ Simenon e omul în faţa unei situaţii extreme, revelatoare a societăţii din secolul XX, aşa cum doar faptele diverse pot fi. De aceea s-a şi făcut paralela între Simenon şi Balzac, vasta serie Maigret fiind considerată o "comedie umană" a secolului trecut. Iar citirea cronologică a romanelor întăreşte această afirmaţie. Iată, de exemplu, romanul ce deschide "Integrala" de la Polirom, "Cazul Saint-Fiacre" din 1932. Nu e primul în care apare comisarul Maigret, inventat cu doi ani înainte, în nişte romane aşa-zis populare, publicate pentru bani sub pseudonimul Georges Sim. Un personaj care, graţie prodigioasei uşurinţe la scris a lui Simenon, va duce, până în 1972, nu mai puţin de 107 anchete de hârtie, devenind cunoscut în toată lumea prin traduceri în multe limbi, dar şi prin cele în jur de 150 de filme în care e protagonist. Bineînţeles că şi Cazul Saint-Fiacre a fost ecranizat - de Jean Delannoy, cu Jean Gabin, căruia rolul i se potrivea mănuşă, drept care l-a jucat în mai multe adaptări, rămânând în mintea noastră ca întruchipare a comisarului (eu una, când citesc acum Integrala, nu-l pot "vedea" pe Maigret decât cu trăsăturile lui Jean Gabin). Ancheta se derulează timp de două zile din noiembrie la biserica domeniului Saint-Fiacre de lângă Moulins, unde contesa-proprietară a murit în timpul slujbei de un infarct datorat unei emoţii violente. Maigret este nostalgic, căci datoria de a investiga moartea suspectă l-a adus pe locurile copilăriei lui, tatăl-Maigret fiind pe atunci administratorul castelului. Amintirile nu-l împiedică să-şi îndrepte bănuielile spre toţi cei din preajma contesei de Saint-Fiacre - fiul ei, care duce o viaţă risipitoare la Paris, secretarul ei, ce-i fusese şi amant, preotul, medicul, actualul administrator, fiul acestuia - şi, până la urmă, îi determină pe vinovaţi să se autodemaşte. Totul povestit simplu, fără urmă de violenţă şi îmbibat de poezia subtilă a amintirilor comisarului. Avem aici in nuce toate caracteristicile romanelor poliţiste ale lui Simenon, care sunt în acelaşi timp şi romane sociale (o tendinţă cu mulţi urmaşi azi în literatura de gen), scrise cu o fluiditate degajată de orice retorică, o claritate reportericească a scriiturii lineară, ce "te ţine" miraculos doar prin tensiunea chestionărilor pe care le împărtăşeşti. Întrebări care conţin răspunsul, dar şi întrebări fără răspuns, al căror termen ultim e moartea.
Selecţia Formula As
Georges Simenon,"Integrala Maigret", vol. I - 952 p; vol. II - 928 p., traducere de Nicolae Constantinescu, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40).
Amatorii de romane poliţiste (şi mai toţi suntem) au de ce să se bucure: Editura Polirom a decis să publice în 10 volume toate cele 75 de romane şi 28 de povestiri ale lui Simenon care îl au ca protagonist pe comisarul Maigret. Deocamdată au apărut primele două, însumând 17 romane scrise în anii '30, un regal de aproape două mii de pagini pasionante, uşor de citit şi care ţi-l transformă pe Maigret într-o cunoştinţă apropiată, un fel de rudă dragă. Căci comisarul nu are, de la un roman la altul, doar o prezenţă constantă - un bărbat trecut de tinereţe, masiv, placid, taciturn, cu pipă şi melon, gata oricând să bea un păhărel, ci şi o concepţie anume despre meseria lui şi despre lume. Cu un mare interes, simpatetic, pentru oamenii obişnuiţi, în pielea cărora încearcă să intre, Maigret are mai multă încredere în fler decât în tehnicile criminalistice şi în capacitatea de înţelegere decât în justiţie. "A înţelege, nu a judeca" pare să fie deviza lui (şi a lui Simenon) şi de aceea nu crima îl interesează în primul rând, ci criminalul, relevat şi el ca o victimă: a societăţii, a faptului că a fost prost dotat pentru lupta cu viaţa, că împrejurări nefaste i-au alterat raţiunea. Rezolvarea enigmei nu înseamnă pentru comisar găsirea asasinului şi descoperirea logică a modului cum a procedat, ca în cazul lui Sherlock Holmes al lui Conan Doyle sau al lui Hercule Poirot al Agathei Christie, ci înţelegerea crizei disjunctive, a tensiunilor care împing un ins oarecare în tragedie. De fapt, în romanele poliţiste ale lui Simenon nu există mari vinovaţi, monştri sadici, personaje detestabile. Subiectul lor e întotdeauna omul comun, mediocru, ajuns într-o situaţie de criză. Fie că e vorba de o ruptură cu viaţa lui anterioară, de o aventură pasională sfârşită prost, de o constrângere insuportabilă, ceea ce-l interesează pe Maigret/ Simenon e omul în faţa unei situaţii extreme, revelatoare a societăţii din secolul XX, aşa cum doar faptele diverse pot fi. De aceea s-a şi făcut paralela între Simenon şi Balzac, vasta serie Maigret fiind considerată o "comedie umană" a secolului trecut. Iar citirea cronologică a romanelor întăreşte această afirmaţie. Iată, de exemplu, romanul ce deschide "Integrala" de la Polirom, "Cazul Saint-Fiacre" din 1932. Nu e primul în care apare comisarul Maigret, inventat cu doi ani înainte, în nişte romane aşa-zis populare, publicate pentru bani sub pseudonimul Georges Sim. Un personaj care, graţie prodigioasei uşurinţe la scris a lui Simenon, va duce, până în 1972, nu mai puţin de 107 anchete de hârtie, devenind cunoscut în toată lumea prin traduceri în multe limbi, dar şi prin cele în jur de 150 de filme în care e protagonist. Bineînţeles că şi Cazul Saint-Fiacre a fost ecranizat - de Jean Delannoy, cu Jean Gabin, căruia rolul i se potrivea mănuşă, drept care l-a jucat în mai multe adaptări, rămânând în mintea noastră ca întruchipare a comisarului (eu una, când citesc acum Integrala, nu-l pot "vedea" pe Maigret decât cu trăsăturile lui Jean Gabin). Ancheta se derulează timp de două zile din noiembrie la biserica domeniului Saint-Fiacre de lângă Moulins, unde contesa-proprietară a murit în timpul slujbei de un infarct datorat unei emoţii violente. Maigret este nostalgic, căci datoria de a investiga moartea suspectă l-a adus pe locurile copilăriei lui, tatăl-Maigret fiind pe atunci administratorul castelului. Amintirile nu-l împiedică să-şi îndrepte bănuielile spre toţi cei din preajma contesei de Saint-Fiacre - fiul ei, care duce o viaţă risipitoare la Paris, secretarul ei, ce-i fusese şi amant, preotul, medicul, actualul administrator, fiul acestuia - şi, până la urmă, îi determină pe vinovaţi să se autodemaşte. Totul povestit simplu, fără urmă de violenţă şi îmbibat de poezia subtilă a amintirilor comisarului. Avem aici in nuce toate caracteristicile romanelor poliţiste ale lui Simenon, care sunt în acelaşi timp şi romane sociale (o tendinţă cu mulţi urmaşi azi în literatura de gen), scrise cu o fluiditate degajată de orice retorică, o claritate reportericească a scriiturii lineară, ce "te ţine" miraculos doar prin tensiunea chestionărilor pe care le împărtăşeşti. Întrebări care conţin răspunsul, dar şi întrebări fără răspuns, al căror termen ultim e moartea.
Amatorii de romane poliţiste (şi mai toţi suntem) au de ce să se bucure: Editura Polirom a decis să publice în 10 volume toate cele 75 de romane şi 28 de povestiri ale lui Simenon care îl au ca protagonist pe comisarul Maigret. Deocamdată au apărut primele două, însumând 17 romane scrise în anii '30, un regal de aproape două mii de pagini pasionante, uşor de citit şi care ţi-l transformă pe Maigret într-o cunoştinţă apropiată, un fel de rudă dragă. Căci comisarul nu are, de la un roman la altul, doar o prezenţă constantă - un bărbat trecut de tinereţe, masiv, placid, taciturn, cu pipă şi melon, gata oricând să bea un păhărel, ci şi o concepţie anume despre meseria lui şi despre lume. Cu un mare interes, simpatetic, pentru oamenii obişnuiţi, în pielea cărora încearcă să intre, Maigret are mai multă încredere în fler decât în tehnicile criminalistice şi în capacitatea de înţelegere decât în justiţie. "A înţelege, nu a judeca" pare să fie deviza lui (şi a lui Simenon) şi de aceea nu crima îl interesează în primul rând, ci criminalul, relevat şi el ca o victimă: a societăţii, a faptului că a fost prost dotat pentru lupta cu viaţa, că împrejurări nefaste i-au alterat raţiunea. Rezolvarea enigmei nu înseamnă pentru comisar găsirea asasinului şi descoperirea logică a modului cum a procedat, ca în cazul lui Sherlock Holmes al lui Conan Doyle sau al lui Hercule Poirot al Agathei Christie, ci înţelegerea crizei disjunctive, a tensiunilor care împing un ins oarecare în tragedie. De fapt, în romanele poliţiste ale lui Simenon nu există mari vinovaţi, monştri sadici, personaje detestabile. Subiectul lor e întotdeauna omul comun, mediocru, ajuns într-o situaţie de criză. Fie că e vorba de o ruptură cu viaţa lui anterioară, de o aventură pasională sfârşită prost, de o constrângere insuportabilă, ceea ce-l interesează pe Maigret/ Simenon e omul în faţa unei situaţii extreme, revelatoare a societăţii din secolul XX, aşa cum doar faptele diverse pot fi. De aceea s-a şi făcut paralela între Simenon şi Balzac, vasta serie Maigret fiind considerată o "comedie umană" a secolului trecut. Iar citirea cronologică a romanelor întăreşte această afirmaţie. Iată, de exemplu, romanul ce deschide "Integrala" de la Polirom, "Cazul Saint-Fiacre" din 1932. Nu e primul în care apare comisarul Maigret, inventat cu doi ani înainte, în nişte romane aşa-zis populare, publicate pentru bani sub pseudonimul Georges Sim. Un personaj care, graţie prodigioasei uşurinţe la scris a lui Simenon, va duce, până în 1972, nu mai puţin de 107 anchete de hârtie, devenind cunoscut în toată lumea prin traduceri în multe limbi, dar şi prin cele în jur de 150 de filme în care e protagonist. Bineînţeles că şi Cazul Saint-Fiacre a fost ecranizat - de Jean Delannoy, cu Jean Gabin, căruia rolul i se potrivea mănuşă, drept care l-a jucat în mai multe adaptări, rămânând în mintea noastră ca întruchipare a comisarului (eu una, când citesc acum Integrala, nu-l pot "vedea" pe Maigret decât cu trăsăturile lui Jean Gabin). Ancheta se derulează timp de două zile din noiembrie la biserica domeniului Saint-Fiacre de lângă Moulins, unde contesa-proprietară a murit în timpul slujbei de un infarct datorat unei emoţii violente. Maigret este nostalgic, căci datoria de a investiga moartea suspectă l-a adus pe locurile copilăriei lui, tatăl-Maigret fiind pe atunci administratorul castelului. Amintirile nu-l împiedică să-şi îndrepte bănuielile spre toţi cei din preajma contesei de Saint-Fiacre - fiul ei, care duce o viaţă risipitoare la Paris, secretarul ei, ce-i fusese şi amant, preotul, medicul, actualul administrator, fiul acestuia - şi, până la urmă, îi determină pe vinovaţi să se autodemaşte. Totul povestit simplu, fără urmă de violenţă şi îmbibat de poezia subtilă a amintirilor comisarului. Avem aici in nuce toate caracteristicile romanelor poliţiste ale lui Simenon, care sunt în acelaşi timp şi romane sociale (o tendinţă cu mulţi urmaşi azi în literatura de gen), scrise cu o fluiditate degajată de orice retorică, o claritate reportericească a scriiturii lineară, ce "te ţine" miraculos doar prin tensiunea chestionărilor pe care le împărtăşeşti. Întrebări care conţin răspunsul, dar şi întrebări fără răspuns, al căror termen ultim e moartea.
Alte articole din acest numar
- Popă ungur la români
- DIANA DELEANU - "Vreau să las după mine măcar o urmă micuţă, o boare de liliac alb"
- CARMEN RĂDULESCU - "Bună dimineaţa, eşti foarte frumoasă azi şi vei avea o zi mult mai bună decât ieri!"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
