Popă ungur la români

- E singurul preot ortodox din România care e cetăţean maghiar, născut şi crescut în Ungaria. Are o parohie formată din zece români, răspândiţi în două sate cu populaţie maghiară, din judeţul Mureş. A învăţat limba noastră abia în adolescenţă, citind Patericul Românesc al părintelui Ioanichie Bălan şi s-a convertit la ortodoxie după ani de căutări -

O iarnă specială

Îşi aduce bine aminte, era iarnă. Plecaseră spre Bu­da­pesta, ca să ajungă la slujbă, fără să le pese nici de frig şi nici de distanţă. Aveau să participe la litur­ghia ortodoxă, la catedrală. O aşteptau de multă vreme, fără să ştie exact de ce. Era o cău­tare nelămurită, ca orice căutare a adolescenţei. Ca atunci când urmează să te îndrăgosteşti. Nu ai cunoscut pe nimeni, nu ai în minte nicio figură, şi totuşi, sufletul ţi-e plin de aşteptare... E şi aici o taină şi o luptă. Una pe care o dădeau şi cei câţiva adolescenţi care străbăteau zgri­buliţi Budapesta, căutând singura catedrală or­to­doxă din oraş.
Dintre toţi slujitorii, îşi aduce aminte de un diacon bătrân, cu barba lungă şi albă. Deşi aces­ta nu-i cunoştea, părea că ştie totuşi despre ei, despre căutarea lor aprinsă, despre peleri­na­jul până în capitala Ungariei, pentru a cunoaşte ortodoxia. A venit spre ei cădelniţând, iar zâm­betul cu care i-a învăluit a fost ca o primire călduroasă. Nu s-a întrerupt din slujire, nu le-a adresat niciun cuvânt. Doar un surâs, cât o îm­brăţişare. Atunci, Robert Lukacs a ştiut că anii de frământări luaseră sfârşit. Găsise. Şi, pe mă­sură ce liturghia înainta, icoanele, oamenii, gla­surile care psalmodiau aveau să se contopească într-o mare de bucurie.
"Ştiţi cum m-am simţit în Catedrala Orto­doxă din Budapesta? Ca acei soli trimişi de cneazul Vladimir în Constantinopol, care au participat la slujba liturghiei în catedrala Sfânta Sofia. Când s-au întors în Rusia, ei au spus că nu au ştiut dacă acolo au fost în cer sau pe pământ. Asta am simţit şi eu când am întâlnit, pe viu, ortodoxia".
Părintele Rafail e mărunţel la trup şi sfios. Vorbeşte cu o anumită grijă, de parcă i-ar fi tea­mă de cuvinte. Să nu le scape în lume fără să le cumpănească bine. Mi-a spus de la începutul interviului că nu ştie bine româneşte, dar încă din primele momente mi-am dat seama că nu e aşa. Graiul lui e curgător, curat, şi cu un anume parfum de bucoavnă. Asta, pentru că părintele a învăţat limba română din cărţile scrise de călugării moldoveni. La fel ca şi Creangă odi­nioară, cu "Ceaslovul" şi "Psaltirea", el a bu­chisit din "Patericul Românesc" al părintelui Ioanichie Bălan, înmuindu-şi mintea într-un grai care stă să apună.
A venit tocmai din Ungaria natală, să le slujească românilor în limba şi credinţa lor stră­bună. Rafail Lukacs e singurul preot maghiar din ţara noastră, paroh în Mureş, peste două sate ungureşti, în care trăiesc doar zece români. Cinci într-unul, cinci în celălalt. Liturghia lui e singurul moment în care ei se întâlnesc cu gra­iul înaintaşilor. În rest, vorbesc maghiara. Unii dintre ei chiar şi acasă, cu nevasta şi copiii.

Cuvintele misterioase ale bunicii

Părintele Rafail s-a născut în Ungaria, la Nyíradony, un orăşel mic, de lângă Debrecen. A primit la botez numele de Robert şi, de când se ştie, s-a visat preot. Chiar din primii ani ai copilăriei. Îşi aminteşte că la creşă a luat o faţă de masă, şi-a pus-o peste umeri pe post de veşmânt preoţesc şi a început să-i cunune pe copii.
Ai lui erau oameni cu frică de Dumnezeu, credin­cioşi reformaţi, la fel ca mulţi dintre locuitorii din Nyíradony. Dar lui, slujbele protestante i s-au părut seci şi reci, departe de inimă. Aşa că a început să pună întrebări şi să caute. Bunica lui, o bătrână evlavioasă, folosea uneori nişte cuvinte ciudate, pe care nu le înţe­legea nimeni din casă. A întrebat-o ce spune, iar ea i-a răspuns că e graiul românesc. Un grai pe care nici ea şi nici părinţii ei nu-l vorbiseră, dar din care ştia frânturi pe care le topise în limba maghiară. Aşa a aflat Robert că, în urmă cu sute de ani, şi el, ca şi mulţi dintre locuitorii din Nyíradony, fuseseră, de fapt, români. Undeva, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, o ciumă cumplită bântuise prin Ungaria, iar satele se pustiiseră. Atunci, vechii grofi au luat români bihoreni şi i-au strămutat aici unde, cu veacurile, şi-au pierdut limba. Îşi păstraseră însă o fărâmă din vechea credinţă ortodoxă. Bunica era greco-catolică, iar Robert a fost fascinat de bise­rica ei, cu icoane, cânturi şi sfinţi. A simţit atunci că parte din întrebările lui îşi aflaseră răspuns. Aşa că a îmbrăcat haina noii credinţe.
"Dar ceva nu mă împlinea. Simţeam că ceea ce cunoscusem e doar o haină care venea de alt­undeva. Interiorul era însă gol, iar sufletul meu nu era liniştit pe deplin".
S-a cufundat în noua lui biserică, cercetându-i credinţa şi istoria. Dorinţa arzătoare de a fi preot încă îl stăpânea, aşa că a dat examen la facultatea de teologie greco-catolică, pe care a absolvit-o cu brio. Între timp, însă, şi-a continuat căutările.

Limba şi credinţa strămoşilor

Era o carte mare şi grea. În ea, părintele Ioa­ni­chie Bălan, ucenicul cel mai vestit al părintelui Ilie Cleopa de la Sihăstria, adunase vieţile românilor sfinţi din cele mai vechi timpuri până astăzi. Erau acolo şi primii martiri din primele veacuri creştine, pe când neamul nostru abia se plă­mădea, dar şi monahi sau mireni din vre­mu­rile de acum. Robert a îndrăgit cartea şi a început să înveţe, pe ea, limba română. Scria cuvintele care îi erau străine pe margine, cu creionul, apoi căuta traducerea lor şi le învăţa pe de rost. Aşa a intrat el în istoria şi graiul românilor. Prin poarta bisericii.
Vieţile acelor sfinţi i s-au lipit de suflet. Mo­nahi arşi de dorul pustiului sau simpli laici mis­tuiţi de setea de Hristos, cu toţii formau un trup viu, mistic, fascinant.
"La începuturi, dacă m-aţi fi întrebat, aş fi descris sfântul ortodox ca pe un om ascetic. A­cum, când cunosc mai bine credinţa noastră, şi am şi eu puţină experienţă duhovnicească, aş spune că nu neapărat în exterior se ascunde realitatea. Pentru că poate să fie plin cu Duh Sfânt şi un om care, aparent, în exterior, nu e as­cetic. În ortodoxie pot exista şi sfinţi durdulii. Dar sfântul ortodox este neapărat plin cu sme­renie. Pe mine asta m-a marcat cel mai mult. Mi-am dat seama că ortodoxia este cultul sme­reniei. De aceea cred că ar trebui să carac­te­rizăm sfântul ortodox mai mult lăuntric şi să-l legăm de această virtute".
Încet, limba română i-a devenit apropiată, iar ortodoxia l-a sedus tot mai mult. Nu era singur. Alături de el, câţiva adolescenţi maghiari greco-catolici ca şi el erau în căutări. Biserica lor nu îi mulţumea şi de aceea au vrut să-i cunoască rădă­cinile bizantine. Aşa au ajuns să cerceteze bise­ricile ortodoxe din Ungaria, în care îşi caută mân­tuirea o micuţă comunitate, de până la 20.000 de oameni, parte maghiari, parte greci, ucraineni sau ruşi. Sunt conduşi cu toţii de episcopul rus al Vienei, Ilarion Alfeiev, care se află direct sub jurisdicţia Patriarhului Moscovei.
Aşa s-au zămislit în inima lui Robert două iubiri. Una faţă de ortodoxie şi alta faţă de limba ro­mână. A ajuns să asculte liturghia de la catedrala Patriarhală din Bucureşti, la Radio România Cultural, post pe care reuşea să-l prindă chiar acasă, la Nyíra­dony. "Îmi era tare drag să ascult slujba în limba română. În fiecare duminică stăteam lipit de aparatul de radio, rugându-mă şi eu, cu creştinii de la Bucu­reşti. Eram aşa de îndrăgostit de această transmisiune a liturghiei, încât, atunci când nu eram acasă, puneam casetofonul să înregistreze slujba şi o ascultam când mă întorceam. Aşa am petre­cut până într-o zi, când am văzut la televizor liturghia trans­misă în direct de la Catedrala Or­to­doxă din Budapesta. Era o vizită a Pa­triarhului Moscovei, iar slujba era preluată chiar de televiziunea de stat. Atunci m-am gândit că tre­buie să ajung şi eu acolo, să mă închin în acel sfânt lăcaş. Şi do­rinţa mi s-a împlinit în acea iarnă a anului 1995, când, pe 10 decem­brie, am fost la catedrala din Bu­da­pesta. Atunci am simţit cu toţii, şi eu, şi prietenii mei, că am ajuns acasă".

Părintele Cleopa

Dincolo de cărţi, au fost mereu oamenii. Oameni vii, plini, fru­moşi. De la ei a deprins ortodoxia, cărţile au fost doar un mijloc. La început, drumul spre biserica orto­doxă a fost deschis chiar de către un tânăr preot... greco-catolic. "Era un om care avea de fapt inima ortodoxă. Cu el am fost de multe ori în pelerinaje şi el mi-a vorbit, adesea, de fru­museţea ortodoxiei. A avut tăria să mă încurajeze în căutările mele şi să-mi fie un sprijin în frământări. Când i-am spus, o dată, la spove­danie, că nu am linişte în biserica greco-catolică, el m-a sfătuit să trec la orto­doxie, pentru că numai acolo îmi voi găsi pacea".
Şi aşa a fost! Ani de zile a căutat, a bătut la porţile mai multor biserici. A început să meargă în pelerinaje în România. Mai întâi, mai aproape de graniţă, iar apoi, chiar până în Moldova. Aşa a ajuns până la Sihăstria, "Unde monahii nu au ţinut cont nici de faptul că nu eram ortodox şi nici că eram ungur. Au fost bucuroşi că vin la slujbe şi că eram interesat de credinţa lor. Acolo, la Sihăstria, l-am cunoscut şi pe părin­tele Cleo­pa. Ştiam deja multe despre el. Era vestit chiar şi în Ungaria, unde am citit pe nişte foi bătute la maşină, care circulau între creştini, despre încercările pe care le-a avut pe când a trăit în pustiu. Când am ajuns la chilia lui era seară, iar toaca se auzea jos, chemând la sluj­­bă. Ştia că nu suntem ortodocşi, dar se bucura că am ajuns până la Sihăstria. Ne-a primit cu mare căldură, iar noi i-am cerut voie să-l fo­to­grafiem. A spus: «Bine, faceţi-mi o poză, dar apoi vă rog să scrieţi pe ea - un măgar!".
A întâlnit preoţi, dar şi episcopi. A ajuns chiar şi la Ilarion Alfeiev, episcopul ortodox al Vienei: "Un om mic de statură, mai mic decât mine, tare iubitor şi deschis. Cred că a contat că e mai micuţ decât mine, pentru că, dacă ar fi fost mai înalt, cred că statura sa, adăugată la înălţimea funcţiei pe care o are în biserică, m-ar fi intimidat. Un om foarte inteligent, scli­pitor chiar, care şi-a găsit me­reu timp pentru mine. M-a primit de fiecare dată şi mi-a spus că s-ar bucura să fiu primit la orto­doxie într-o parohie din Ungaria. Aşa am şi făcut".
A trecut la ortodoxie discret, într-o biserică din ţara natală. Robert "a murit" atunci, pentru a-i lăsa loc lui Ra­fail. Drumul lui prin viaţă s-a împletit cu o căutare sin­ceră, la capătul căreia a strâns o cu­noaştere la care căr­ţile sunt doar baza. Vârful, sau inima dacă vreţi, e le­gă­tura lui vie cu Hristos.
"Ştiţi, eu nu am avut tată, şi poate că de aceea l-am simţit pe Dumnezeu ca un Tată. Am simţit de multe ori prezenţa Lui în viaţa mea. Am simţit-o vădit, atunci când nu am mai avut nici o altă soluţie sau când el mi-a scos la lumină o cale la care eu nici nu mă gândisem. Totdeauna Îl simt aproa­pe, deşi de multe ori ştiu că L-am îndepărtat de mine cu păca­tele me­le. Dar parcă şi atunci vine El după mine şi tot în preajma Lui mă aflu. Mai mult nu pot să vă spun din cauză că sunt mic şi neştiutor".
Când îl în­­trebi de ru­găciune, se gândeşte imediat la rugăciunea ini­mii, una despre care vorbesc de obi­cei călugării, dar pe care el o con­si­deră "cea mai bună rugă­ciu­ne pen­tru mi­reni. Pentru că, atunci când nu ai timp, fiind prins la ser­vi­ciu sau în familie cu probleme, ru­găciunea aceas­ta îţi este la în­de­mână. Eu i-am în­demnat me­reu la prac­tica ei pe cre­din­­cioşi".

Preot ungur, pentru românii care au uitat româneşte

E dimineaţă, devreme. Dimi­neaţă de iarnă. Satul Păsăreni doarme, încă, sub plapuma fină de fum a sobelor care duduie. În bisericuţa ortodoxă e la fel de frig ca şi afară. Părintele Rafail des­cuie uşa şi încearcă să aţâţe focul în singura sobă din lăcaş. Face asta doar când slujeşte. Nu are bani să încălzească biserica în restul timpului. Şi nici nu ar avea de ce. În timpul ier­nii, chiar şi la slujba liturghiei de duminică, se întâm­plă să fie doar el şi preoteasa. Ea la strană, iar el în altar. Şi astăzi vor liturghisi în doi. Dar părintele e mulţumit. E mulţumit pentru că-i poate pomeni pe toţi credincioşii săi. Chiar şi pe cei care acum stau acasă, la căldură. Aşa vor fi şi ei uniţi cu Hristos în duh. Asta e calea lui. Calea unui preot cu zece enoriaşi.
Începe utrenia, dar altarul e bocnă, iar godinul e prea departe. "Uneori sunt silit să schimb puţin tipicul bisericesc şi să slujesc liturghia cu uşile împărăteşti deschise. Doar aşa mai ajunge puţină căldură în altar şi-mi pot desmorţi mâinile."
Părintele Rafail e sărac. La fel şi parohia pe care o păstoreşte. Dar nu am văzut asta la bisericuţa lui, pe care, din puţinul pe care l-a strâns, a renovat-o recent. E frumoasă. E curată, albă şi luminoasă. "Ca o mi­rea­să. Mireasa mea... Când am venit, acoperişul era spart. A trebuit să-l repar, să schimb icoanele de la ca­tapeteasmă, ca să pot sluji. Acum e bine...".
Părintele Rafail a lăsat în urmă Ungaria şi pers­pectiva preoţiei în biserica greco-catolică de acolo. De bună seamă că, material, i-ar fi fost mai uşor. Mult mai uşor. Pu­tea să primească după absolvirea facultăţii o parohie bogată, cu mulţi credin­cioşi. Una în care ar fi fost şi căldură pe timpul iernii, şi un cor la strană, şi enoriaşi în biserică. Dar a ales România şi un sat din Mureş. Un lăcaş gol şi îngheţat.
"Episcopul ortodox de la Alba Iulia, auzind de mine, m-a che­mat, iar eu m-am bucurat să merg. Mereu am crezut că asta e împlinirea vieţii mele, pentru că am visat să slujesc la altar. Ni­ciodată nu m-am văzut altfel de­cât preot, iar acum, Dumnezeu mă chema să-mi împlinesc acest vis. Aşa că am acceptat".
Şi a venit aici. La românii ortodocşi, care şi-au uitat limba, un preot maghiar e o binecu­vân­tare. Aşa au şi ei un părinte pe care să-l poată înţelege. La care să se poată spo­vedi şi cu care să vor­bească din când în când. Aşa se face că părin­tele Rafail slujeşte în româneşte, dar vorbeşte adesea cu enoriaşii săi în limba ma­ghiară. Cei­lalţi săteni, maghiari şi reformaţi, au pri­vit cu ui­mire la preo­tul acesta, care a venit toc­mai din Un­garia, să slujească la români. Ceva în mintea lor nu se lega. Popa român era de fapt un ungur get-beget!
"Vara, eu ţin mereu uşile bisericii deschise, iar ceilalţi săteni îşi mai aruncă uneori câte un ochi înăuntru. Sunt curioşi, unii chiar doritori să participe la slujbe, dar temători. Le e frică de ce vor zice ceilalţi, dacă vor veni la biserica or­to­doxă. Dar, cu timpul, au prins curaj. Iar acum, de Bo­botează, când sfinţesc casele românilor, vin la mine şi ungurii şi mă roagă să trec şi pe la ei. În fiecare iarnă sunt cam 50 de case ma­ghia­re, cu credincioşi reformaţi, care-mi cer sfeş­ta­nia de Bobotează".
Până la urmă, preotul tânăr venit din Ungaria le-a plăcut şi reformaţilor. Le-a plăcut şi pentru că, atunci când îl chemau acasă, el le "citea" pe ungureşte. Ba unii chiar i-au spus că dacă ar fi ştiut că ortodocşii le pot trimite popă ungur, nu ar mai fi cerut unul de la reformaţi, ci l-ar fi luat pe el, pe Rafail. Păcat că acum nu se mai poate, că le-a venit şi lor un popă nou. "Să ştiţi însă că, de multe ori, la liturghia de duminică, se întâmplă să am în biserică mai mulţi credincioşi reformaţi decât are pastorul din sat, la el la slujbă. Ceva îi atrage. Eu nu încerc să-i con­vertesc, dar, dacă vin, îi primesc cu braţele des­chi­se. Vreau doar să le arăt frumuseţea ortodoxiei, care e deschisă oricărui neam. Ea nu e numai a româ­nilor, sau a grecilor sau a ruşilor. E a tuturor".
Îl întreb dacă nu îi e dor de casă, dacă nu i-a părut rău vreodată de pasul făcut. Se uită la mine zâmbind, şi-mi spune că "Ungaria e mai aşezată material, dar mai săracă duhovniceşte. Acolo mergi sute de kilo­metri ca să poţi ajunge la o sfântă liturghie. Eu am căutat orto­doxia şi aici am găsit-o. În România.Iar bogăţia credinţei îţi acoperă şi lipsurile vieţii mate­riale. Invers însă nu se poate. De aceea nu mi-a fost dor de ţara mea, pentru că am găsit aici ceva mai presus de dorul ăsta. Iar de când sunt cleric eu lipsă nu am cunoscut. Şi nici înainte, ca să fiu sin­cer".
Îl întreb în ce limbă se roagă de fapt, în adâncul ini­mii. "În afară de ru­găciunea lui Iisus, pe toate cele­lalte le spun în limba română".

Foto: Cristian Curte, arhiva personală a pr. Rafail Lukacs