- Într-o meserie practicată majoritar de bărbați, reportajul tv, te-ai instalat în frunte fără nicio dificultate. O performanță dublată de faptul că munca ta nu era legată de vreo televiziune bucureșteană, ci de un post din Râmnicu Vâlcea... Provincia bătea Capitala. Din păcate, misterul ăsta s-a spulberat. Deși declarai că vei rămâne fidelă pe veci urbei tale oltenești, ai venit cu arme și cu bagaje în București. De ce?
- E trist ce îți spun, dar în ultimii ani, lucrurile s-au schimbat radical. Televiziunea Etalon aproape că nu mai există. A fost vândută și tot ceea ce însemna producție de televiziune a murit. În momentul în care am simțit că situația se îndrepta către acest final tragic, mi-am dat seama că trebuia să iau o decizie, deci să mă mut și, din punctul meu de vedere, cea mai bună alegere a reprezentat-o TVR-ul. Judecând în funcție de structura mea profesională și umană, aceasta a fost cea mai nimerită destinație. Iar în clipa în care am venit aici, mi-am dat seama că nu am ales greșit. Atunci am avut o revelație: colaboram deja de mai mulți ani cu TVR-ul, dar abia când m-am "instalat" aici am realizat că în această instituție omul învață, realmente, să dea bună ziua.
- Cum adică?
- În TVR oamenii se salută, nu uită să-ți dea bună ziua, chiar dacă nu te cunosc prea bine. Te observă, te bagă în seamă, te simți acceptat. TVR-ul e un fel de sat mai mare, în care toată lumea se cunoaște și, din această pricină, și abordările sunt mai lesnicioase. Mai mult, gândește-te ce extraordinar este să te întâlnești pe hol cu istoria televiziunii! De pildă, eu am montat alături de doamna Lucia Hossu Longin, m-am întâlnit de foarte multe ori cu vocea Teleenciclopediei, doamna Cornelia Rădulescu... TVR-ul a fost dintotdeauna un loc în care persoanele care reprezintă elitele culturale au venit cu o disponibilitate de a fi mai deschise, mult mai deschise decât sunt atunci când poposesc în alte televiziuni. Acolo, informația e speculată imediat pe principiul ratingului și dialogul e împins spre senzațional, în TVR, în schimb, angajații sunt mult mai civilizați, îți respectă statutul, se comportă mai apropiat, mai respectuos, dar și mai cald. Cel puțin, asta e perspectiva mea. Și, din acest motiv, sunt foarte încântată că mă aflu aici.
- Profesional, e vreo diferență între ceea ce făceai la Etalon și ce faci aici?
- Ajungând în TVR, mi-am dat seama că, din fericire, și aici se face producție de televiziune valoroasă. Mă refer la reportaj. Singura diferență este că timpul de elaborare este infinit mai scurt și, din această cauză, nu întotdeauna iese exact ceea ce ți-ai dorit. Iese aproape ce ți-ai dorit. La Etalon, de exemplu, aveam zile de montaj, aici vorbim despre "ture de montaj", iar o tură înseamnă șapte ore și jumătate. Dar chiar și așa, produsele finale sunt valoroase. Acum, de pildă, pregătim o emisiune de gen: "Dosar România". Și mi-e limpede că va fi o producție excelentă. Subiectele sunt foarte interesante. Nu ți le dezvălui, ci îi invit pe cititorii "Formulei AS" să ne urmărească din luna octombrie încolo.
Sihăstrie în Micul Paris
- Dacă schimbarea profesională a fost ușoară, cu Bucureștiul ai reușit să te acomodezi? E un test dificil de trecut, pentru cei veniți din liniștea și calmul orașelor de provincie.
- Da, nu m-am împrietenit cu Bucureștiul. Sunt la fel de sihastră și-mi prețuiesc la fel de mult solitudinea, însă am izbutit să-mi fac niște prieteni, puțini, dar buni. Sunt niște oameni pe care mă pot baza în orice moment și care s-au adăugat prietenilor care mi-au rămas din Râmnicu Vâlcea, pe care îi iubesc, în continuare, la fel de mult. În ceea ce privește relația mea cu orașul... probabil aici intervin două elemente esențiale: timiditatea mea și faptul că sunt o ființă demodat de romantică. În multe direcții sunt chiar desuetă - sper doar că desuetă nu în sensul vetust, ci desuetă... așa, cu parfum de liliac alb. (râde) Or aici, în București, oamenii sunt mult prea grăbiți pentru a mai face zilnic exerciții de admirație: să admire cerul, să admire clădirile vechi, cu istorie, să admire oamenii de lângă ei, să admire verdele ierbii și culorile din flori... Mie nu îmi place să vorbesc mult, dar îmi place să admir frumosul și, în general, sunt adepta aprofundării - nu iau lucrurile sau oamenii doar așa cum mi se prezintă la prima vedere. Atunci când te oprești la partea epidermică, te expui pericolului unor erori de proporții. Mie mi s-a întâmplat asta de mai multe ori și nu vreau să perseverez în greșeală. Apoi, oamenii de aici mi se par mult prea materialiști. De exemplu, discutând despre un post, despre un serviciu, prima întrebare a potențialului candidat este "Și care e salariul?". Ei, eu nu sunt așa. Mi-e rușine să pun din prima întrebarea asta. Fiecare avem nevoi financiare, dar ele n-ar trebui să șteargă pasiunea față de profesie. Și eu trebuie să plătesc facturi, să cumpăr de mâncare etc., dar ce mult mă bucur când văd cât de emoționant e redat subiectul reportajului, cât de frumos a filmat colegul meu sau cât de minunat a fost potrivită muzica pe imagini! Toată bucuria asta, născută din pasiune, nu poate fi prețuită în bani! Și, nu în ultimul rând, în legătură cu Bucureștiul, mă întristează starea lui de degradare, faptul că spațiile cu atmosferă fie au dispărut, fie sunt lăsate în paragină. Eu am nevoie de astfel de locuri, am nevoie de locuri cu povești sau de locuri care să fie capabile să-mi nască mie povești. Fac deseori plimbări în zona aceasta, din preajma Televiziunii, tocmai fiindcă e una dintre puținele oaze rămase, e unul dintre ultimele vestigii ale Micului Paris. O iau așa, agale, și privesc casele și grădinile și parcă mă cufund în universul din romanul "Enigma Otiliei". Și rulez în minte filme închipuite de mine, în care protagoniști sunt oamenii care au locuit, cândva, în acele case, împrumutându-le din spiritul și sufletul lor. Mă întristez când văd că lumea trece nepăsătoare pe lângă ele, fără să arunce măcar o privire acestor bijuterii.
Roberto cel frumos
- Diana, nu toți cititorii revistei noastre ți-au văzut reportajele. Să vorbim puțin despre ele. Ce teme, ce personaje te-atrag?
- Poveștile simple sunt cele care captează cel mai repede și cel mai intens și, în majoritatea cazurilor, poveștile simple sunt poveștile de viață. Să-ți dau un exemplu: am fost de curând la Brezoi, pe Valea Oltului, într-o explorare a istoriei locului. Acolo există o comunitate foarte interesantă, alcătuită din italieni, evrei, sași, unguri și români. Printre ei, am găsit povestea minunată a unei bătrâne, Ana Maria Malo (tatăl era sas, iar mama italiancă), care a fost îndrăgostită toată viața de același bărbat - Roberto cel frumos, cu plete negre și ochi albaștri. Tatăl Anei nu a fost de acord cu alegerea fiicei, dar aceasta nu a stat pe gânduri și s-a măritat cu alesul inimii ei. Au avut împreună un copil, o fetiță, pe care au botezat-o Sorina. Familia lor nu a rezistat însă mult, pentru că Roberto a fost ucis. De soțul amantei lui! Și astfel, la aproape 40 de ani, Ana Maria Malo a rămas văduvă, aflând și că fusese înșelată. Dar cu toate că visul ei de fericire s-a spulberat și încă din pricina unei cumplite trădări, ea a continuat să-i fie fidelă lui Roberto. Nici un alt bărbat nu a mai încăput în viața ei, nu s-a recăsătorit, iar azi, la peste optzeci de ani, declară că minunatul ei italian a fost și este iubirea ei - prima, ultima și singura! Spune că majoritatea bărbaților fac astfel de greșeli, că ea îl iubește și acum la fel de mult și așteaptă reîntâlnirea lor.
O boare de liliac alb
- Vorbești cu multă emoție. Ți-ai păstrat, se pare, entuziasmul față de profesie, nealterat.
- Meseria asta nu se poate face fără entuziasm. Dacă nu mi-ar mai plăcea ceea ce fac, aș renunța. M-aș apuca de altceva. Pentru mine este vital să simt, să fiu atașată cu sufletul de munca mea, de fapt, să nu o percep ca pe o muncă, ci ca pe o bucurie. Nu vreau să trec prin viață doar dând bună ziua, vreau să las măcar o urmă micuță, o boare, un parfum delicat de liliac alb...
- Ți-ai luat și familia în București?
- Nu chiar. Fetele mele erau deja aici, la facultate - cea mare a terminat Sportul și Psihologia, cea mică este în anul V la Arhitectură. Iar soțul meu, care este arhitect, a rămas în Râmnicu Vâlcea și amândoi facem naveta între cele două orașe. Nu e o situație ideală, dar ne-am adaptat, iar ceea ce ne ajută este faptul că suntem structuri similare: și el e, ca și mine, un romantic și un desuet. (râde) Amândoi ne străduim să petrecem cât mai mult timp împreună, iar orele sau zilele acestea de regăsire să fie chiar de calitate (am început să mă exprim și eu în clișee, dar chiar asta e realitatea). Ceea ce nu presupune niște experiențe ieșite din comun. Mie, de pildă, mi-e suficient să stau acasă, într-un fotoliu, să ascult muzică și să-l privesc pe soțul meu. Momentele astea îmi dau o bucurie indescriptibilă!
- Râmnicu Vâlcea cum se mai prezintă la întâlniri?
- Este un oraș extraordinar! Cel mai frumos loc de pe pământ! Peisajul de acolo e senzațional, are o atmosferă splendidă, de fost burg frumos și molcom, apoi, pentru că în perioada comunistă zona aceasta a fost ceva mai ferită de colectivizare, oamenii sunt mai bogați și mai deschiși și au mai multă pasiune. Vorbesc și gesticulează pătimaș, din tot sufletul, simt viața de parcă și-ar fi deschis toți porii ca să se îmbibe cu ea. Pentru mine, Râmnicu Vâlcea a fost și va fi întotdeauna acasă!