Pietrele vii din Valea Morţii
Se spune că anumite pietre au o încărcătură de energie uimitoare. În cultura multor popoare există credinţa că, dacă priveşti pietrele foarte atent, poţi observa că acestea au o existenţă proprie, respiră şi sunt capabile să simtă. Cu alte cuvinte, se pare că pietrele sunt vii. Au viaţă! Altfel cum s-ar putea explica faptul că, în unele zone ale lumii, pietrele se deplasează dintr-un loc în altul, printr-o forţă neştiută, lăsând în urma lor dâre vizibile, sau cresc miraculos şi îşi modifică forma, ca în cazul trovanţilor din România?!
În Valea Morţii, parte a Deşertului Mojave din California, una dintre cele mai aride regiuni din lume, unde temperaturile ajung până la 50 de grade Celsius la umbră, nu poate supravieţui aproape nicio formă de viaţă. Cu excepţia câtorva specii de scorpioni şi de mici rozătoare, niciun animal nu s-a încumetat să se adăpostească în acest teritoriu extrem de ostil. Poate că tocmai din acest motiv, pietrele de aici... trăiesc! Roci grele de câteva sute de kilograme se deplasează, o dată la doi-trei ani, lăsând în urma lor semne vizibile, ce se întind pe distanţe de zeci de metri. Urmele lor sunt diferite, atât ca lungime, cât şi ca direcţie. Unele se mişcă în linie dreaptă, altele în zigzag, iar altele au o traiectorie haotică. Există cazuri când pietrele pornesc din acelaşi loc şi "călătoresc" o perioadă împreună, paralel, până când una dintre ele îşi schimbă, brusc, sensul de mers. Nicio mirare, deci, că oamenii din partea locului sunt încredinţaţi că aici sălăşluiesc forţe necurate. Zeci de oameni de ştiinţă din întreaga lume s-au străduit să găsească o explicaţie pentru acest fenomen straniu. Ipotezele au fost diverse, de la experimente ale unor civilizaţii nepământene, la explicaţii cât se poate de ştiinţifice: alunecări de teren, vânturi puternice care determină pietrele să se deplaseze, cutremure, influenţa câmpului magnetic sau fluxuri mari de apă. Însă studiile şi măsurătorile efectuate de echipe de specialişti de la NASA au respins toate aceste teorii, fără să pună alta în loc. A trecut deja peste un secol de când fenomenul a fost pentru prima dată semnalat, dar nici până în ziua de astăzi, savanţii nu au reuşit să ofere o explicaţie credibilă.
Piatra albastră din Pereslav
Povestea "pietrei albastre" începe în urmă cu mai bine de două mii de ani, pe vremea când pe aceste teritorii trăiau populaţiile păgâne meria, provenite din triburile ugro-finice şi slave. Acestea migraseră dinspre nord şi se stabiliseră aici datorită poziţiei bune din punct de vedere strategic: pe malul unui lac se înălţa un deal, înalt de peste 50 de metri, de unde se putea vedea întreaga zonă de jur împrejur. Când triburile meria au poposit la poalele dealului, "piatra albastră" stătea încremenită pe vârful colinei. Forma ei plată şi culoarea stranie, gri albăstrui, au reprezentat pentru triburile meria un semn divin. Au început să o idolatrizeze, aducându-i jertfe şi realizând în jurul ei ceremonii religioase. În conformitate cu tradiţia lor, stânca era "locuită" de un zeu bun, care le îndeplinea dorinţele, le vindeca rănile şi le prevestea evenimentele ce aveau să urmeze.
Chiar şi după creştinarea Rusiei, populaţiile din zonă nu au încetat să se închine în taină pietrei albastre, socotind-o miraculoasă. Aproape la fiecare slujbă, preoţii pravoslavnici îi ocărau pe credincioşi pentru idolatria lor deşartă, ameninţându-i cu iadul veşnic, speriindu-i că acolo zace duhul necuratului, dar în zadar, căci oamenii se încăpăţânau să creadă că piatra are puteri tămăduitoare şi este un miracol de la Dumnezeu.
La începutul secolului al XVII-lea, Biserica a pornit o luptă aprigă împotriva păgânismului. La porunca ţarului Vasili Şuiski, preotul Anufrie, de la biserica din localitate, a hotărât ca pe malul lacului Pleşceev să fie săpată o groapă adâncă şi în ea să fie aruncat "blestematul" bolovan. Dar nu trecură mulţi ani, că piatra misterioasă, în mod miraculos, a ieşit singură din adâncurile pământului. Mare le-a fost uimirea oamenilor când au văzut că pietroiul, de peste 12 tone, se ivise pe malul lacului, aproape de locul în care fusese îngropat. Prin ce minune reuşise această stâncă să îşi croiască drum prin pământ şi să apară la suprafaţă nimeni nu putea spune! Şi iarăşi au început oamenii să i se închine, cu şi mai multă râvnă.
În 1788, când în localitatea Pereslav au început lucrările de zidire a unei biserici, autorităţile au hotărât ca "păcătoasa" piatră să fie aşezată la temelia clopotniţei, pentru a-i nimici puterea. Când iarna a sosit cu geruri năprasnice şi lacul a îngheţat bocnă, bolovanul a fost urcat într-o sanie imensă şi cărat pe suprafaţa îngheţată, spre a fi dus pe malul opus al lacului, acolo unde se punea temelia sfântului lăcaş. Dar nu departe de mal, gheaţa a cedat şi "piatra albastră" s-a prăvălit în apă, scufundându-se la o adâncime de peste 20 de metri. Deşi tentativa de a o zidi la temelia clopotniţei eşuase, autorităţile locale s-au gândit că poate aşa este chiar mai bine: ca piatra să rămână pe veci pe fundul apei. Dar exact după un an, pescarii au observat că piatra "înecată" se deplasa încet, îndreptându-se către locul de unde fusese smulsă. Câteva decenii mai târziu, movila de piatră se afla din nou pe malul lacului, acolo unde se găseşte şi astăzi.
Au trecut secole şi credinţa în puterile magice ale "pietrei albastre" s-a perpetuat din generaţie în generaţie. Astăzi, locuitorii zonei continuă să fie convinşi că piatra are proprietatea de a vindeca boli fără leac, tămăduind în special femeile de infertilitate. Zeci de oameni vin în pelerinaj aici, din toate colţurile Rusiei, cu speranţa că se vor lecui de boli trupeşti sau sufleteşti.
În ultimii 50 de ani, din motive stranii, "piatra albastră" a început singură să se scufunde în pământ. Se spune că fenomenul se petrece din cauza necredinţei oamenilor care s-au îndepărtat de la cele sfinte şi astfel, piatra înzestrată de Sus cu puteri vindecătoare îşi pierde încet-încet proprietăţile, coborând în adâncurile pământului.
Pietrele tămăduitoare
În religia budistă, există credinţa potrivit căreia cele nouă pietre (diamantul, rubinul, safirul, smaraldul, zirconul, topazul, crisoberilul, coralul şi onixul), purtate într-o anumită combinaţie, oferă oamenilor capacitatea de a transcende în planul astral, ajutându-i să comunice cu zeii. În perioada Evului Mediu, lumea creştină a devenit din nou interesată de puterea misterioasă a pietrelor. Medicii marilor imperii au început să studieze influenţa lor asupra organismului uman, iar astrologii au întocmit aşa-numitele calendare ale pietrelor, în care se făceau recomandări despre cum trebuie purtate pietrele şi în ce moment.
Pietrele preţioase în calendarul rusesc
Astfel, Duminica (denumită şi ziua Soarelui), era recomandat a se purta hiacintul. Considerat un mineral cu puteri magice, el oferea posesorului încredere în sine, optimism şi bună dispoziţie, aşa cum trebuie să aibă orice creştin în ziua Domnului. Purtată la gât, ca talisman, piatra stimulează funcţiile ficatului, combate constipaţia, contribuie la echilibrul emoţional şi este benefică împotriva insomniei.
Lunea (ziua Lunii) se indica spre purtare smaraldul, piatra înţelepciunii şi a speranţei. Purtată la începutul săptămânii, piatra aducea calmul, îmbunătăţea memoria, alunga energiile negative, visele rele şi melancolia.
Pentru ziua de Marţi (ziua planetei Marte), se propunea ametistul, piatra purităţii, dragostei şi prieteniei, pentru a combate influenţele războinice ale zeului Marte. În credinţa creştină, ametistul este piatra Sfântului Matei. De culoare mov, piatra împodobeşte crucile şi inelele episcopilor catolici şi arhiereilor ortodocşi. Ametistul reduce tensiunea arterială, instalează calmul şi combate insomnia.
Miercurea (ziua planetei Mercur, zeul comerţului), topazul era la mare preţ, purtat de mai toţi marii negustori. Numit şi piatra iluminării interioare, topazul ajuta comercianţii în luarea celor mai bune decizii, limpezindu-le mintea, combătând temerile şi eliminând stările de furie.
Joia (ziua lui Jupiter), se purta acvamarinul. Asociat cu Jupiter, zeul dreptăţii şi al ordinii sociale, acvamarinul echilibra emoţiile, stingea furia şi iritarea, calma tensiunile nervoase, proteja purtătorul de înşelăciune şi nedreptăţi.
Vinerea (ziua lui Venus) se purta onixul. Asociat cu zeiţa frumuseţii şi a dragostei, se spunea că onixul întinereşte trupul, vindecând aproape toate bolile, ajută la creşterea potenţei, contribuie la acumularea de energie vitală.
Sâmbăta (ziua lui Saturn) Dolgoruki recomanda purtarea pietrei de jasp. Aşa cum Saturn, zeul agriculturii, proteja roadele pământului, tot aşa jaspul curăţa organele interne, fiind folosit adesea ca remediu împotriva otrăvirii, era un bun instrument în oprirea sângerărilor şi tămăduia boli femeieşti, în special infertilitatea.
Este cunoscut faptul că există energii pozitive şi negative, energii care influenţează în mod constant organismul uman. Boala nu este nimic altceva decât o acumulare de energii negative. Se spune că pietrele sunt elementele cu fluxul cel mai stabil de energii din natură. Deşi s-au scurs veacuri de când sunt folosite în medicina tradiţională, ştiinţa modernă nu poate explica nici astăzi prin ce miracol reuşesc pietrele să înlăture bolile, să vindece afecţiuni grave, să amelioreze durerile, să fortifice organismul sau să influenţeze destinele.
Rocile care cântă şi grăiesc
Dar poate că cea mai neobişnuită piatră se află pe Muntele Vottovaara, nu departe de malurile Mării Albe, în regiunea Karelia, de pe coasta de nord-vest a Rusiei. Localnicii povestesc că aici, pe cel mai înalt platou, înconjurat de o pădure de pini mai mult uscaţi decât verzi, se aude când şi când cântecul unei stânci. Legendele despre "piatra care cântă" datează de veacuri şi, pe vremea când aceste teritorii erau locuite de karelieni, popor păgân ugro-finic, exista credinţa că în stânca străjuită de pini trăieşte zeul războiului. Spiritul lui îi călăuzea pe războinici în lupte, ferindu-i de primejdii, iar pe vrăjmaşi îi arunca în ghearele morţii. Se spune că suprafaţa pietrei, acum netedă, de culoare cenuşie, cândva fusese roşie, din cauza sângelui vărsat, servind drept altar în ritualurile magice păgâne. Ostaticii erau sacrificaţi acolo, aduşi drept jertfă zeului protector karelian.
Locuitorii de astăzi ai regiunii povestesc că noaptea, din pădurea de pini se aude un cântec tainic, tânguitor. Se crede că tocmai "stânca-altar" este cea care scoate aceste sunete, jelind cu un bocet dureros sufletele celor sacrificaţi aici.
Alexei Popov, vice-preşedintele Academiei de Megaştiinţe din Petrozavodsk, studiază de ani de zile fenomenul pietrelor "cântătoare". Pasiunea lui a început în urmă cu 40 de ani, când, printr-o întâmplare, a fost martorul unui fenomen extrem de ciudat. "Totul a început în toamna anului 1972. Mă aflam într-o expediţie pe Muntele Vottovaara, împreună cu Atanasie Pekturin, astăzi şi el geolog la Academia din Petrozavodsk. Se lăsase deja întunericul şi ne pregăteam să montăm cortul. Atanasie, fiind la prima sa incursiune pe munte, era foarte obosit. Din neatenţie, a lovit cu piciorul lanterna, care s-a rostogolit la vale, în beznă. S-a enervat şi a ţipat cu ciudă: «La dracu'!». Nu a trecut o secundă, că tăcerea nopţii a fost tăiată de un strigăt: «Ucard al!». Ne-am uitat unul la celălalt, neînţelegând ce se auzise. După câteva minute, când strigătul s-a repetat, am realizat uluiţi că sintagma reprezenta ceea ce strigase Atanasie, doar că rostit invers. Cu siguranţă nu putea fi ecoul! Apoi, ca din altă lume, a început un cântec neomenesc, tânguitor, de parcă cineva ar fi jelit un mort. Se auzea foarte limpede şi era clar că nicio fiinţă omenească nu ar fi putut scoate asemenea sunete. Ne-am ghemuit amândoi în cort, tremurând de frică toată noaptea. Abia câţiva ani mai târziu, am aflat de la locuitorii regiunii că asemenea fenomene se mai petrecuseră în miez de noapte în pădurea de pe Muntele Vottovaara".
După câţiva ani, când Alexei Popov a început studiul asupra acestor fenomene stranii, a descoperit şi poziţia pietrei "tânguitoare". În mod straniu, stânca, cu o greutate de câteva tone, este sprijinită pe nişte pietre mici, ca şi cum un uriaş ar fi aşezat-o acolo cu precauţie, într-un echilibru perfect. De jur împrejurul stâncii-altar stau orânduite mai multe pietre, de parcă ar fi servit drept scaune participanţilor la ritualuri. În zilele noastre, pietrele sunt sugestiv denumite "Amfiteatrul". Puţin mai jos, se găseşte un bazin din piatră, cu o formă dreptunghiulară. Popov presupune că aici se îmbăiau războinicii, după ceremonii.
Savanţii care au studiat pietrele "cântătoare" susţin că, de fapt, este vorba doar de un fenomen fizic simplu: "Sunetele se produc datorită trecerii curenţilor de aer printre stânci. În funcţie de puterea vântului şi de poziţia stâncilor, sunetele au o frecvenţă mai înaltă sau se unduiesc melodios". Dar dacă lucrurile stau atât de simplu, cum se poate explica faptul că zeci de martori relatează că pietrele "vorbesc", anagramând literele, într-un joc năucitor?!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
