Poveşti din mai multe veri

Clopotele lui Vilmoş

În copilăria mea, vara venea întotdeauna la timpul potrivit, dar oarecum pe nesimţite. Fără să-mi dau sea­ma că vremea a trecut, mă trezeam mereu în plină căl­dură dogoritoare. Doar de trei ori am ştiut şi simţit sigur momentul în care chiar venea vara. De trei ori, în trei ani aflaţi la ceva distanţă unul de altul.
Prima dată, vara a venit într-o dimineaţă, adusă de clopotul pe care-l purta la gât ţapul Vilmoş. Era un clopot special, pe care numai un ţap ca lumea putea să-l aibă. Adică un ţap care ştia să-şi poarte caprele prin cele mai bune locuri de păscut. Clopotul lui Vilmoş fusese făcut special, "la comandă", de către bătrânul Fantarizu, care se pricepea la toate şi avea acasă fierărie cu foale. Era un clopot mare, care cânta pe mai multe voci, căci în loc de limbă, avea un alt clopot mai mic, ce suna mai subţirel. Iar clopotul acesta şi mai mic avea în el un alt clopoţel în loc de limbă, care cânta şi mai subţire. Şi tot aşa, erau câteva clopote din ce în ce mai mici, băgate unul în altul, până când şirul se încheia cu unul cât unghia mea de mare, care, atunci când îl mişcai, scotea un zgomot cris­talin, foarte vesel. În felul acesta, clopotul lui Vilmoş era de fapt o orchestră întreagă de clopoţei, care răsunau diferit, şi mai gros, şi mai subţire, după cum ţapul îşi scutura gâtul.
Ţapul Vilmoş conducea turma de capre de care avea grijă Feri, un băiat ce-şi făcea drum intenţionat prin faţa curţii noastre, ca să mă dea gata cu tot felul de circării. Stătea în mâini, se dădea peste cap dintr-o sin­gură mişcare, stătea într-un picior cu ochii închişi, până numărai la o sută. Dar cel mai mult îmi plăcea când şuiera ascuţit, cu două degete băgate în gură, de amuţeau toate păsările din copaci, speriate pentru o vreme, ca să înceapă apoi să cânte şi mai asur­zitor. În dimineaţa aceea de care vă povestesc, atunci când am auzit clo­potul lui Vilmoş, am ştiut sigur că începe vara, căci numai vara se au­zeau muzici aşa de minunate, când trecea turma de capre pe uliţa Bunii, şi numai vara părea că şi soarele juca pe cer, măreţ, de bucurie.

Calendar cu mama

A doua oară, vara a venit în ziua în care mama m-a învăţat calendarul. Dar nu calendarul acela pe care Buna îl avea prins în perete cu piuneze, pe care avea trecute lunile şi zilele anu­lui, însemnate cu cruci roşii şi albastre.
În calendarul mamii erau alte înşiruiri şi alte reguli. Mai întâi era vremea săpatului "de-al doilea", când luna era desenată ca un covrig, ca să se facă bine toate din grădină, apoi era vremea udatului, dacă era seceta prea mare. După asta venea ziua aracilor, când fiecare tufă de fasole primea un arac de fag ori alun, drept sprijin, ca să se poată înălţa către soare şi să-şi întindă păstăile la lumină. Încăpeau acolo, în calendarul mamii, şi vremea cositului şi a fânului, aducerea urdei şi a caşului de la stână, zugrăveala proas­pătă, din fiecare anotimp cald, umplerea salte­lelor cu iarbă uscată de târsă, mirosind a vânt, "culcatul" cepei, adică aplecarea frunzelor ei că­tre pământ, pentru ca să crească mai bine tulpina şi să nu fie prea usturoaie. Multe încăpeau în calendarul mamii, parcă nu le mai ţin minte pe toate, dar ştiu că în ziua aceea de care vreau să vorbesc acum, ziua în care a început o vară, m-a aşezat pe un scaun lângă ea, în pridvorul însorit, şi mi-a expli­cat că şi vara, ca şi celelalte anotimpuri, are sărbătorile ei. Acestea încep de la sfinţii friguroşi, pe care-i cheamă Benedec, Bonifaciu şi Pongraţ, când zilele sunt încă mai mult ale primăverii, trec de sfânta Margareta cea udă­cioasă, care-i sărbătorită la începutul lunii cireşelor şi care atrage, după ea, patruzeci de zile de ploaie, dacă de ziua ei cade şi numai o picătură de apă din cer. Şi se duce apoi vara hăt, încolo, până către sfântul Martin, care e oarecum primul din sfinţii de toamnă. "Uite, vezi, acum e vară, vară!", mi-a zis mama atunci, şi eu am ştiut că e aşa, căci credeam în vorbele ei şi-n lumina aceea grea, gălbuie, ca mierea unchiaşului Pavel, scursă din fagurii aşezaţi pe o farfurie în faţa mea.

Regele grădinii

A treia oară, vara a venit cu o mare durere. Tot di­mineaţa. Adusă de trei bărbaţi care, după ce s-au certat cum să înceapă şi cum să facă şi cum să dreagă, au tăiat cu o drujbă cireşul care făcea cireşe negre, mici, cu gust amărui. Cel mai mare şi cel mai bătrân copac din mij­locul grădinii. Regele ei, pe care l-au încărcat iute spre seară într-un camion şi l-au dus undeva la oraş. Toată primăvara au venit la Buna şi au cerut copacul şi ea n-a vrut să-l dea, căci era pus acolo de bunicul ei. De câte ori îi vedeam, îmi îngheţa inima, căci nu voiam să plece cireşul din curtea noastră. Avea nişte crengi aplecate până aproape de pământ, răsucite oarecum ciudat, şi acolo era locul meu de joacă. Cetatea din care nimeni nu mă scotea, decât dacă voiam eu, căci eram acoperită de frunzişul lui des. Cuibul în care îmi ascundeam pietricelele colorate, lemnişoarele şi păpuşile de lut galben. Pentru câţiva lei, vecinii şi-au vândut toţi co­pacii din grădini, nucii, mai ales, şi cireşii. Bandiţii aceia erau perseverenţi, aveau răbdare şi veneau mereu să ceară cireşul nostru, care era cel mai mare din câţi existau prin sat şi din câţi am văzut eu vreodată. Cireşul cireşilor de pretutindeni. În vara aceea, cred că Buna s-a simţit dintr-o dată prea bătrână. Nu ştiu ce a apu­cat-o, nu ştiu ce-a crezut, dar s-a lăsat şi ea amăgită de negustorii de copaci. N-am să înţeleg niciodată şi n-am să iert ziua în care aceştia au apărut pentru ultima oară în curtea noastră, după ce, mai în primăvară, luaseră şi nucul cel bătrân. Când am înţeles ce urmează să se în­tâmple, n-am mai putut să stau acasă. Am fugit în pădure şi de acolo, de pe deal, am văzut cum încep mai întâi să-i tremure frunzele cireşului drag, mai tare decât ale copacilor din jur, mângâiaţi de vânt, apoi din ce în ce mai tare, până când s-a aplecat încet pe o parte şi, cu un vaiet prelung, s-a întins în iarbă. Am rămas mută, multă vreme după asta. O veşnicie mi s-a părut că a trecut până să pot vorbi. Şi astăzi se întâmplă să-mi vină în minte ziua aceea şi să tac ceasuri întregi. Văzută de de­parte, de acolo, din pădure, de unde eram, grădina noastră era ca o rană. În mintea mea, e la fel şi acum. Dintr-o dată, casa Bunii părea mică şi urâtă, iar golul din spatele ei, uriaş. Drept consolare, Buna m-a trimis să culeg cireşele coapte rămase pe crengile căzute la pământ, crengi pe care bandiţii le-au lăsat împrăştiate prin iarbă. Nu mai aveau niciun gust cireşele acelea. Poate pentru că erau deja prea răscoapte de soarele cald ori poate pentru că nu mai trecea prin ele sângele cire­şului. Cine ştie? Aşa a început ultima vară din copilăria mea. Gustul cireşelor negre, pe care-l simţeai multă vreme în cerul gurii după ce le mâncai, nu seamănă cu nimic din ceea ce aş putea să mănânc azi, oricât am încercat să-l regăsesc. A rămas doar în amintire, odată cu siropul lor dulce-amărui, cu care-mi desenam pe obraz bucuria nepăsării.
Au mai fost şi alte veri în viaţa mea, unele care-au trecut vertiginos, fără să-mi dau seama, ca o ploaie iute, mirosind a iarbă cosită. Altele, care s-au lăsat îndelung aştep­tate şi n-au mai venit şi s-au risipit direct în lumina coaptă a lui septembrie. Au fost veri cu ploi nesfârşite ori arse de soarele dogoritor, veri de cum­plită singurătate, în care parcă nici păsările nu mai cântau, dar au fost şi veri care n-au mai trecut şi mă încăl­zesc şi acum sub soarele lor diafan. Uneori, anotimpurile mai trec pe lângă mine fără să le pot descifra. Cred că e primăvară, când deja pomii ard de rod, şi simt vara, când ea a trecut demult. Dar amin­tirea verilor din viaţa mea e atât de plină, atât de puternică, încât îmi ajunge până la sfâr­şit.

Cârligele de general

Câteodată, mai venea şi câte o zi din acelea în care trebuia să-mi ascund cum puteam supărarea, ce n-avea niciun motiv. Era aşa, cumva, ca o tristeţe, un fel de părere de rău, o stare nelămurită, care mă încerca de câteva ori pe an, mai ales atunci când din cauza căldurii prea mari, aerul părea de leşie. Nu-mi venea să fac ni­mic, nu-mi plăcea să văd pe nimeni şi, chiar dacă aş fi vrut să vorbesc cu cineva, nu s-ar fi auzit niciun sunet. Deschideam şi închideam gura ca peştii aceia mari, tăcuţi, care trec ca nişte umbre ameninţătoare dintr-un capăt în altul al mării. Aveam câteva metode ca să scap de starea aceea fără nume. Mai întâi, mă ascundeam prin locuri întunecoase şi răcoroase, în care stăteam o vreme, pe sub copacii bătrâni din capătul grădinii, ori treceam puntea peste Valea Albă şi mă aşezam pe pie­trele mari, ca să mă răcorească şuierul apei. Dacă nici aşa nu scăpam şi ochii-mi erau tot galeşi, după cum zicea Buna când mă vedea aşa şi mă doftorea cu câte-un dop din băuturile ei cu ierburi, mai aveam o soluţie. Mă făceam general, adică îmi agăţam de haine, oriunde aveam cât de cât un loc potrivit, cârligele colorate cu care Buna prindea rufele, pe sfoara dintre meri. Cârli­gele acelea ţineau locul medaliilor cucerite în tot felul de lupte, întreceri şi bătălii, pe care mi le imaginam în ţinuturi aflate cât mai departe de casa şi de curtea noas­tră. Asta sigur mă făcea să uit de toate supărările, căci drumul până la locul bătăliei era lung tare şi erau multe piedici până ajungeam acolo. Cele mai grele şi aproape de netrecut erau curcanul lui Nela şi gâştele lui Mikloş-baci. Trebuia să le pândesc şi să trec pe uliţă doar atunci când erau plecate la plimbare, ori când dormitau la umbra brusturilor cu frunze late. Sigur că mai aveam şi metoda de-a trece ca vântul printre ele, dar ultima fugă nu m-a ajutat, m-am împiedicat şi n-a ieşit bine până la urmă. Aşa că asta era doar o soluţie de forţă majoră. Prin atâtea treceam, că nici cu gândul nu gândeai, dar­mite să mai şi povesteşti! Poate numai unchiaşul Andriş să mă fi întrecut în poveştile despre războaie, dar el avea de unde să ştie aşa de multe, căci a trăit de-adevă­ratelea amândouă "bătăile cele mari", pe când eu inven­tam şi minţeam de stăteau şi alunii drepţi în faţa mea, dacă era nevoie. Încercam să nu mă las mai prejos decât unchiaşul care, după ce s-a pensionat şi petrecea verile la Buna mea, care era sora lui mai mare, umbla, câteo­dată, cu o caschetă de soldat pe cap, "ca să-şi aducă aminte de când a fost viteaz", zicea el. Eu îmi luam şapca de iarnă a tatii, cu apărătoare pentru urechi, de care-mi prindeam două, trei cârlige de general, îl luam pe unchiaş de mână şi porneam amândoi la asalt printre pomii bătrâni din grădină, la umbra cărora ne odih­neam, apoi, ca cei mai bravi soldaţi.

Trenul răniţilor

Avea unchiaşul Andriş multe de povestit din răz­boaiele lui. Era chel în vârful capului rotund ca o bilă şi mândru tare de urma proiectilului care-i atinsese, uşor, fruntea. De pe front, a venit cu meseria de croitor şi cu o caschetă verzuie, în care-şi ţinea acele şi aţele cu care cosea toată vara, cât stătea la Buna. Întorcea paltoane şi haine de iarnă, adică le desfăcea, le spăla şi le cosea înapoi, punând dosul materialului pe faţă, ca să arate mai nou. Transforma vestoanele bărbăteşti în veste pen­tru nepoţi. Din fustele mătuşilor ieşeau pantaloni scurţi, iar dacă erau înflorate, cu siguranţă erau bune de-o pe­re­che de şpilhozni, pantalonaşii aceia bufanţi, cu pieptar şi breteluţe cu fodore, uniforma generală de vară, pentru toată ceata de copii din vremurile acelea. Era cam mili­tăros unchiaşul Andriş şi, din când în când, se-apuca să cânte cântece de răz­boi, într-o limbă străină, căci ajunsese cu frontul până departe tare. Era cam mili­tăros şi cu noi, şi nu ştiu cum făcea, dar până la urmă toate hainele pe care le cosea semănau cu nişte tunici mili­tare, ce stăteau ţepene şi scorţoase pe om. Ne învăţa poezii şi cântece în lim­ba aceea străină, nici azi nu ştiu ce cân­tam şi ce spuneam, dar el se amuza teribil când ne auzea. Poveştile lui ne ţineau vara mai pe lângă casă, căci nu se mai terminau, şi el era tare bun po­vestitor. Le întrerupea exact când era situaţia mai critică şi duşmanii mai aproape de victorie. Urma şantajul cu somnul de amiază şi mâncatul supei de legume ori de salată şi-abia apoi, după ce erau în­deplinite "misiunile" acestea, abia apoi aflam sfârşitul poveştilor lui. Astăzi ştiu sigur că cele mai multe din­tre ele au fost inventate de dragul nos­tru, atunci însă trăiam sub frenezia în­tâmplărilor povestite de el. Multe au fost aventurile vitejeşti la care ne-a fă­cut părtaşi. Dar dintre toate, povestea trenului cu răniţi m-a fascinat mereu şi-l rugam s-o repete iar şi iar.
În ultimul an de război, ne spunea unchiaşul, a ajuns să lupte undeva prin Austria. A fost rănit, şi la sfârşitul unei bătălii, toţi răniţii au fost urcaţi într-un tren şi aştep­tau să fie duşi mai aproape de casă, în spitale făcute în nişte corturi mari. Dar trenul lor s-a oprit într-o gară, nu mai ştia unchiaşul cum se nu­mea, şi-au aşteptat acolo, fără să ştie de ce, două zile şi două nopţi, până când au putut pleca mai departe. În timpul acesta, din ţară a sosit un alt tren cu soldaţi, care mergeau spre linia frontului. Toţi erau foarte tineri, nişte copii, cărora nici mustaţa nu le cres­cuse încă bine. N-au avut niciunii voie să coboare din trenuri, dar atât cât au stat în gara aceea, şi-au strigat de la geamuri una, alta, au aflat ştiri din ţară şi-au înţeles că răz­boiul e pe sfârşite, din moment ce copiii aceia fuseseră transformaţi în soldaţi. Răniţii din tre­nul care venea de pe front plângeau de mila celor care le luau locul, ştiind ce-i aşteaptă. Şi-atunci, chiar dacă unii erau în mari suferinţe, în mari dureri şi chi­nuri, s-au înţeles ca de dragul acelor tineri, să cânte ceva, atunci când trenul lor va pleca din gară. Să le cânte lor, copiilor, ca să nu se simtă aşa de spe­riaţi şi de singuri, în clipele acelea dinaintea intrării lor în război, în primul răz­boi al vieţii lor proaspete. Şi-au în­ceput, într-adevăr, să cânte, atunci când trenul tine­rilor a por­nit să se mişte, încet, pe şine. Cân­tau din toate va­goanele şi de pe toate platfor­mele în care erau în­cărcaţi, şi care nu puteau să cânte îşi fluturau batistele ori cascheta. Cântau cu toate puterile pe care le mai aveau, ca să le ure­ze curaj celor ce ple­cau, şi-n cântecul lor era încordare şi milă, dar şi bucurie, oarecum, că ei, totuşi, au scăpat din mă­cel. De câte ori ajungea cu povestea aici, unchiaşul Andriş făcea o pauză mai mare, pe care noi am învăţat să i-o res­pectăm. Îşi dre­gea mai întâi glasul, care parcă i se în­muia brusc, apoi, în tăcerea pe care o păstram, vorbele lui urmau ca un cântec neterminat. Două lucruri s-au petrecut în acelaşi timp, ne spunea unchiaşul, cu voce din ce în ce mai obosită, două lu­cruri pe care n-avea cum să le uite nicio­dată. În aceeaşi fracţiune de secundă, unchiaşul a văzut, mai întâi, pentru ulti­ma oară în viaţa aceasta, la geamul tre­nului cu tineri, figura fratelui său lăsat acasă, căci de-abia împlinise şaptespre­zece ani. Au stat două zile în acelaşi loc, fără să-şi dea seama! Şi-n mo­mentul în care chipul fratelui se ştergea în viteza tot mai mare a trenului, n-a mai apucat decât să-i strige numele, cu glas sfâşiat, şi să ridice batista. Iar ceea ce l-a uimit mai tare, şi nu-şi poate explica nicicum, e faptul că şi răniţii grav, şi infirmii, cei aproape morţi de dureri, şi mulţi fără mâini sau picioare cântau me­lodia aceea înălţă­toare, în timp ce deasupra trupurilor întinse pe tărgi, pluteau, mişcate de vânt, batiste şi căşti de soldaţi pe care nimeni nu le ţinea în mâini. "Inima lor mare şi omenia a făcut minunea a­ceas­­ta", spunea la final unchiaşul. Dumnezeu însuşi s-a milostivit de mila lor pentru viaţa acelor co­pii arun­caţi în vâltorile morţii.

Nunta licuricilor

Între verile mele mai este una pe care o ţin mereu în ramă.
Aş putea să povestesc zile în şir despre puterea şi timpul dra­gostei adevărate, care mie mi-au fost dez­văluite într-o noapte de august. Sunt şi acum convinsă că pentru toate este un timp, o clipă anume, pe care nu trebuie să le anticipezi şi nici să le întârzii, că nu trebuie să grăbeşti coacerea mărului, pârguirea lui, dacă vrei să nu-i pierzi dulceaţa. Aminti­rile scapă printre degete ca un abur molatec, dar poves­tea pe care vreau să v-o spun va sta mereu sub semnul magic al unei nopţi de august în care, mergând pe jos spre un sat din vârful muntelui, am întâlnit o nuntă, o nuntă ciu­dată şi misterioasă, o nuntă a licu­ricilor. Dea­luri întregi erau pline cu sute şi mii de lumi­niţe care pâl­pâiau sincopat, în noaptea caldă de vară, chemându-se unele pe altele, prin cine ştie ce semne stranii. Ghicin­du-se şi alegându-se, ca-ntr-un dans pen­tru iniţiaţi, după legi misterioase. Nu mai văzusem nicio­dată aşa ceva. Dealurile parcă luaseră foc şi ne-am oprit tăcuţi, eu şi cel care urma să fie bărbatul meu, ne-am oprit muţi de uimire, ţinându-ne de mână, sub cerul în care alte lu­mini le răspundeau celor de jos, coborând ca un văl peste noi. Aşa a început prima mea dragoste. Şi faptul că ea a fost fericită, până la urmă, mă face să pot spune acuma, fără teama de ridicol, că nunta licu­ri­cilor la care eram spectatori a izvorât tocmai din bucu­ria noastră. Din fericirea că ne-am întâlnit, că ne-am cunoscut şi că trăim în acelaşi timp, că avem gânduri asemănătoare, că putem visa la aceleaşi lucruri. Băr­ba­tul meu a adunat un pumn de licurici şi mi i-a dat în braţe, făcându-mă regina lui.
Amintirile acelei clipe luminează peste ani, întocmai ca licuricii aceia, adunaţi cu mare grijă în căuşul pal­melor, lumini însufleţite, cu care am fost eu încununată atunci, în noaptea aceea magică din vara vieţii mele.

(Reproduceri după picturi de Viorel Mărginean)