Vânătoare pe litoral

Norii albi s-au oprit undeva deasupra ţăr­mu­lui, în timp ce marea se clatină sub o jumă­tate de cer albăstrui şi vid.

Steagul Salva­marului flutură înfipt în vârful turnului de observaţie. E compus din două culori: galben şi roşu. Ora 11. Plaja e aglomerată. Ca efect al unei furtuni stârnite azi-noap­te în larg, valuri mari vin şi se topesc în spume pe nisip. Soarele încinge nisipul. Lumea se înghesuie cu mic, cu mare, pe fâşia de plajă care se arcuieşte de la Năvodari până la Constanţa. Cioburile de scoică îmi înţeapă uşor tălpile. Trec pe lângă un castel de nisip înconjurat de ţânci în pielea goală. Murmurul omenesc continuu con­cu­rează plescăiturile valurilor. Până spre geamandură şi chiar câţiva metri mai încolo, trupurile se răsfaţă în apa caldă. O boare de vânt prietenoasă flutură părul fe­meilor. Departe, ambarcaţiuni cu motor taie valurile. Mă bucur de atmosfera acestei dimineţi târzii de vară, pe malul mării, populat cu mii de turişti care îşi caută aici liniştea, pacea, senzaţia de comunicare nemijlocită cu natura marină.

Gesturi stranii

Un domn în vârstă, băgat în mare cam până la ge­nunchi, trage, inexplicabil, şuturi apei şi scoate nişte strigăte de hăitaş. Parcă joacă fotbal cu o minge stranie, capabilă să se scufunde. Mă opresc intrigat şi îl urmă­resc pe om cum repetă şuturile sale subacvatice. Chiar mă întreb dacă nu cumva a mai apărut pe litoral o nouă dis­tracţie, un joc necunoscut, fotbal cu o minge sub­mersibilă! Uite cum legile fizicii au fost învinse şi puse la dispoziţia turiştilor estivali! Bărbatul se apropie de ţărm, dar imediat se întoarce cu faţa spre larg şi arată cu mâna spre adâncul apei: "Uite-o, e acolo, uite-o, dle!" Câţiva inşi se ţin după el, iar numărul lor creşte până se formează un mic alai. Aşa ceva chiar nu am văzut până acum la mare. Nişte oameni serioşi dând şuturi mării şi strigând ca nişte gonaci: "Uite-o acolo, acolo!" Mă bag cu tălpile în apa străvezie şi mă uit şi eu, concentrat, să descoper ce anume i-a izgonit pe oa­menii ăştia din tihna plajei şi i-a atras în ciudata aven­tură. După câteva clipe de observaţie atentă, disting în apă o masă neagră fâlfâitoare şi agilă. Se agită, dă să fugă în larg, apoi se întoarce spre plajă, dar cum simte că apa e tot mai mică, o taie din nou spre apa mai adâncă. "E o pisică de mare, o pisică de mare!" ţipă unul dintre cei care lovesc apa cu picioa­rele. "Daţi-vă la o parte, e periculoasă!" Animalul încearcă să scape, să dispară în abisul mării. La vreo douăzeci de metri de plajă, din cauza nisipului depus, adâncimea apei scade brusc. Păcălită, pisica de mare se întoarce iarăşi spre plajă, crezând probabil că în direcţia aceea e largul mării. E confuză, un animal marin mic, dar periculos, din cauza cozii ascuţite şi veninoase. Poate au adus-o aici curenţii de mare şi ea s-a lăsat dusă, fără să bănu­iască prezenţa oamenilor care şi-au părăsit casele din oraşe şi birourile lor cu aer condiţionat, ca să se scalde în mare. Vietatea a ajuns în lumea lor sau aproape în lumea lor şi acum nu mai găseşte calea de întoarcere. Ei o hăituiesc, fără să fie siguri dacă vor să o alunge înapoi în mare sau să o captureze şi să o ucidă. S-au strâns mulţi după ea, acum înaintează paralel cu plaja. Urmăritorii îi avertizează pe cei care încă se scaldă să plece imediat din apă, să iasă pe nisip. "E o pisică de mare, vă poate înţepa mortal", răcneşte unul cu o şapcă de marinar cumpărată de pe la vreo tarabă din Mamaia.

Teamă reciprocă

Alaiul a crescut, parcă ar fi nişte munteni care fugăresc un urs rătăcit pe uliţele satului. Cu mic, cu mare, împinşi de cu­riozitate amestecată cu tea­mă, se ţin după vietatea pe ca­re apele parcă nu mai vor să o primească în sânul lor. E un ani­mal exclus şi damnat. Fâl­fâie din aripile negre ca un corb mare, scufundat în apa cal­dă şi străvezie, plină de scoici. Un tip de la Salvamar coboară din turnul de obser­vaţie şi intră în apă. Se apropie de pisică, dar animalul fuge câţiva metri. "Ieşiţi din apă, ieşiţi din apă!" răcneşte tipul îm­brăcat cu o vestă roşie. "Aveţi un năvod să o prin­deţi? O puteţi duce vie în larg şi o eliberaţi acolo", pro­pune un bărbat cu pă­lărie verde, bună de purtat mai degrabă pe cul­mile Carpaţilor. "Nu avem năvod, noi suntem salvamari, nu pescari!" Un alt băiat din echipa lor aduce catargul metalic pe care fâlfâise steagul. Se uită concentrat în apă, să distingă corpulvietăţii, apoi loveşte zdravăn. Pisica de mare a simţit atacul şi a ţâş­nit prin apa mică şi caldă. Salvamarul după ea. Pri­virea lui scurmă valurile care se topesc în apro­pierea plajei. E o linişte încordată. Toată lumea aşteaptă a doua lovi­tură, convinsă că de data asta animalul va fi lovit, poate defi­nitiv. Dar de unde?! Pisica face o mişcare de în­toarcere, fâlfâindu-şi aripile întunecate. Gloata se rupe în două, băiatul de la Salvamar se fereşte şi e gata să cadă pe spate în apă. E clar: oamenii de tem de animalul pe care l-au încolţit. La rândul său, animalul se teme de oamenii care îl urmăresc. E ceva străvechi în această confruntare. Bărbaţii şi femeile pă­ră­sesc şezlongurile şi se apropie de locul vână­torii ciudate, iscate din nimic. Numai aici se întâmplă ceva atipic, neprevăzut, ieşit din rit­mul normal al staţiunii. Un pic mai încolo, fără să bănuiască evenimentul insolit, turiştii se prăjesc liniştiţi la soarele dimineţii târzii, alţii taie valurile cu bărcile cu motor, iar pe deasupra, la înălţime mică, zboară un avion utilitar ce trage după el un banner care face reclamă la seminţe prăjite. Aici, în schimb, e vânătoarea sezonului estival! Un băiat de la Salvamar, având în spate o mulţime de gură-cască, urmăreşte cu un catarg metalic în mână o biată pisică de mare zăpăcită care nu mai găseşte drumul înapoi, către apele mai sigure. Catargul metalic mai în­ţeapă apa de câteva ori. Până unde se vor ţine aşa gră­madă după vietatea asta ciudată? Vor ajunge până la Cons­­tan­ţa? Şi tot înaintând aşa de-a lungul plajei, se va miş­ca tot poporul de pe şezlonguri în spatele acestui băiat de la Salvamar care, după ce înfige fără noroc catargul metalic în nisipul mării, se întoarce spre public şi ia o faţă de erou ieftin, care se luptă cu un monstru de 30 de cm? Sigur, sute de poze au fost făcute până acum, unele deja postate pe reţelele de socializare sau trimise prin e-mail rudelor şi prietenilor. Alaiul, parte în apă, parte pe plajă, trece mai departe cu nerăbdarea fina­lului: o va lovi sau nu? Dacă pisica, furioasă, îl va înţe­pa pe tânărul coborât din turnul de observaţie?

Un examen pierdut

În cele din urmă, ca­tar­gul metalic se înfige pu­ternic în aripa stângă a vietăţii, care se zbate sub apă, pe nisip, dar zadar­nic. Nu mai poate fugi. Un alt tip de la Salvamar aduce o cazma şi pocneşte animalul în oasele capu­lui. O dată, de două ori, de trei ori, şi gata, animalul e terminat! E ridicat din apă în vârful ca­targului şi ară­tat mulţimii. Eroul e fe­ricit. Vânătoarea lui s-a în­­cheiat cu succes. Zâm­beşte pentru fotografii, cu animalul înfipt în catarg şi ridicat deasupra apei. Îl scoate pe plajă. Mulţimea se strânge roată în jurul trupului din care viaţa se scurge ireversibil. E o ma­­să de carne ca un bu­rete negru-gălbui. Pielea lucioasă se usucă lent sub razele soarelui. Văd vie­tatea moartă, printre picioarele goale ale turiştilor. Unii tră­iesc uşurarea de a fi scăpat de un pericol grav. Pri­vesc ani­malul mort, de parcă ar fi un monstru învins. Au văzut ştiri la tv despre turişti care au călcat în apă pe pisici de mare, au fost înţepaţi şi au ajuns la Urgenţă în Constanţa. Ba şi-au adus aminte şi de Steve Irwin, vedeta de pe Animal Planet, ucisă de o pisică de mare. Alţii sunt dezamăgiţi. De ce a trebuit ucisă pisica de mare? De ce nu au găsit cei de la Salvamar o soluţie ca să o scoată din zona populată şi să o ducă în larg? Încet, încet, oamenii se întind din nou pe şezlonguri. O barcă cu motor soseşte şi îşi face loc printre cei care se scal­dă. Pisica de mare e ridicată şi aruncată în fundul băr­cii. Cel care a ucis-o, ca într-o piesă de teatru ief­tină, stri­gă triumfător şi justificativ: "Am ucis-o pentru ca voi să fiţi în siguranţă!" Mă întreb cum ar fi pro­cedat Salvamarul în alte ţări europene. Ar fi jucat co­me­dia asta primitivă a eroului care salvează comu­nitatea de un mare pericol sau, dimpotrivă, ar fi intervenit să sal­veze pisica de mare, fără să primej­duiască viaţa tu­riştilor? Înclin să cred în cea de-a doua variantă. Prin alte părţi,poate oamenii ar fi găsit un mijloc ca să în­toarcă vietatea în lumea ei, iar turiştii să poată să se scal­de mai departe liniştiţi. Barca se în­depărtează. Dis­pare undeva spre sud. Catargul a fost înfipt la locul său. Steagul roşu-galben flutură din nou dea­supra plajei. Avionul utilitar se întoarce pe dea­supra mării, târând după el reclama la seminţe prăjite. Norii parcă au mai înaintat un pic spre mare. Undeva, în bucătăria vreunui restaurant din staţiune, un bucătar găteşte o pisică de mare.