În copilăria mea, vara venea întotdeauna la timpul potrivit, dar oarecum pe nesimțite. Fără să-mi dau seama că vremea a trecut, mă trezeam mereu în plină căldură dogoritoare. Doar de trei ori am știut și simțit sigur momentul în care chiar venea vara. De trei ori, în trei ani aflați la ceva distanță unul de altul.
Prima dată, vara a venit într-o dimineață, adusă de clopotul pe care-l purta la gât țapul Vilmoș. Era un clopot special, pe care numai un țap ca lumea putea să-l aibă. Adică un țap care știa să-și poarte caprele prin cele mai bune locuri de păscut. Clopotul lui Vilmoș fusese făcut special, "la comandă", de către bătrânul Fantarizu, care se pricepea la toate și avea acasă fierărie cu foale. Era un clopot mare, care cânta pe mai multe voci, căci în loc de limbă, avea un alt clopot mai mic, ce suna mai subțirel. Iar clopotul acesta și mai mic avea în el un alt clopoțel în loc de limbă, care cânta și mai subțire. Și tot așa, erau câteva clopote din ce în ce mai mici, băgate unul în altul, până când șirul se încheia cu unul cât unghia mea de mare, care, atunci când îl mișcai, scotea un zgomot cristalin, foarte vesel. În felul acesta, clopotul lui Vilmoș era de fapt o orchestră întreagă de clopoței, care răsunau diferit, și mai gros, și mai subțire, după cum țapul își scutura gâtul.
Țapul Vilmoș conducea turma de capre de care avea grijă Feri, un băiat ce-și făcea drum intenționat prin fața curții noastre, ca să mă dea gata cu tot felul de circării. Stătea în mâini, se dădea peste cap dintr-o singură mișcare, stătea într-un picior cu ochii închiși, până numărai la o sută. Dar cel mai mult îmi plăcea când șuiera ascuțit, cu două degete băgate în gură, de amuțeau toate păsările din copaci, speriate pentru o vreme, ca să înceapă apoi să cânte și mai asurzitor. În dimineața aceea de care vă povestesc, atunci când am auzit clopotul lui Vilmoș, am știut sigur că începe vara, căci numai vara se auzeau muzici așa de minunate, când trecea turma de capre pe ulița Bunii, și numai vara părea că și soarele juca pe cer, măreț, de bucurie.
Calendar cu mama
A doua oară, vara a venit în ziua în care mama m-a învățat calendarul. Dar nu calendarul acela pe care Buna îl avea prins în perete cu piuneze, pe care avea trecute lunile și zilele anului, însemnate cu cruci roșii și albastre.
În calendarul mamii erau alte înșiruiri și alte reguli. Mai întâi era vremea săpatului "de-al doilea", când luna era desenată ca un covrig, ca să se facă bine toate din grădină, apoi era vremea udatului, dacă era seceta prea mare. După asta venea ziua aracilor, când fiecare tufă de fasole primea un arac de fag ori alun, drept sprijin, ca să se poată înălța către soare și să-și întindă păstăile la lumină. Încăpeau acolo, în calendarul mamii, și vremea cositului și a fânului, aducerea urdei și a cașului de la stână, zugrăveala proaspătă, din fiecare anotimp cald, umplerea saltelelor cu iarbă uscată de târsă, mirosind a vânt, "culcatul" cepei, adică aplecarea frunzelor ei către pământ, pentru ca să crească mai bine tulpina și să nu fie prea usturoaie. Multe încăpeau în calendarul mamii, parcă nu le mai țin minte pe toate, dar știu că în ziua aceea de care vreau să vorbesc acum, ziua în care a început o vară, m-a așezat pe un scaun lângă ea, în pridvorul însorit, și mi-a explicat că și vara, ca și celelalte anotimpuri, are sărbătorile ei. Acestea încep de la sfinții friguroși, pe care-i cheamă Benedec, Bonifaciu și Pongraț, când zilele sunt încă mai mult ale primăverii, trec de sfânta Margareta cea udăcioasă, care-i sărbătorită la începutul lunii cireșelor și care atrage, după ea, patruzeci de zile de ploaie, dacă de ziua ei cade și numai o picătură de apă din cer. Și se duce apoi vara hăt, încolo, până către sfântul Martin, care e oarecum primul din sfinții de toamnă. "Uite, vezi, acum e vară, vară!", mi-a zis mama atunci, și eu am știut că e așa, căci credeam în vorbele ei și-n lumina aceea grea, gălbuie, ca mierea unchiașului Pavel, scursă din fagurii așezați pe o farfurie în fața mea.
Regele grădinii
A treia oară, vara a venit cu o mare durere. Tot dimineața. Adusă de trei bărbați care, după ce s-au certat cum să înceapă și cum să facă și cum să dreagă, au tăiat cu o drujbă cireșul care făcea cireșe negre, mici, cu gust amărui. Cel mai mare și cel mai bătrân copac din mijlocul grădinii. Regele ei, pe care l-au încărcat iute spre seară într-un camion și l-au dus undeva la oraș. Toată primăvara au venit la Buna și au cerut copacul și ea n-a vrut să-l dea, căci era pus acolo de bunicul ei. De câte ori îi vedeam, îmi îngheța inima, căci nu voiam să plece cireșul din curtea noastră. Avea niște crengi aplecate până aproape de pământ, răsucite oarecum ciudat, și acolo era locul meu de joacă. Cetatea din care nimeni nu mă scotea, decât dacă voiam eu, căci eram acoperită de frunzișul lui des. Cuibul în care îmi ascundeam pietricelele colorate, lemnișoarele și păpușile de lut galben. Pentru câțiva lei, vecinii și-au vândut toți copacii din grădini, nucii, mai ales, și cireșii. Bandiții aceia erau perseverenți, aveau răbdare și veneau mereu să ceară cireșul nostru, care era cel mai mare din câți existau prin sat și din câți am văzut eu vreodată. Cireșul cireșilor de pretutindeni. În vara aceea, cred că Buna s-a simțit dintr-o dată prea bătrână. Nu știu ce a apucat-o, nu știu ce-a crezut, dar s-a lăsat și ea amăgită de negustorii de copaci. N-am să înțeleg niciodată și n-am să iert ziua în care aceștia au apărut pentru ultima oară în curtea noastră, după ce, mai în primăvară, luaseră și nucul cel bătrân. Când am înțeles ce urmează să se întâmple, n-am mai putut să stau acasă. Am fugit în pădure și de acolo, de pe deal, am văzut cum încep mai întâi să-i tremure frunzele cireșului drag, mai tare decât ale copacilor din jur, mângâiați de vânt, apoi din ce în ce mai tare, până când s-a aplecat încet pe o parte și, cu un vaiet prelung, s-a întins în iarbă. Am rămas mută, multă vreme după asta. O veșnicie mi s-a părut că a trecut până să pot vorbi. Și astăzi se întâmplă să-mi vină în minte ziua aceea și să tac ceasuri întregi. Văzută de departe, de acolo, din pădure, de unde eram, grădina noastră era ca o rană. În mintea mea, e la fel și acum. Dintr-o dată, casa Bunii părea mică și urâtă, iar golul din spatele ei, uriaș. Drept consolare, Buna m-a trimis să culeg cireșele coapte rămase pe crengile căzute la pământ, crengi pe care bandiții le-au lăsat împrăștiate prin iarbă. Nu mai aveau niciun gust cireșele acelea. Poate pentru că erau deja prea răscoapte de soarele cald ori poate pentru că nu mai trecea prin ele sângele cireșului. Cine știe? Așa a început ultima vară din copilăria mea. Gustul cireșelor negre, pe care-l simțeai multă vreme în cerul gurii după ce le mâncai, nu seamănă cu nimic din ceea ce aș putea să mănânc azi, oricât am încercat să-l regăsesc. A rămas doar în amintire, odată cu siropul lor dulce-amărui, cu care-mi desenam pe obraz bucuria nepăsării.
Au mai fost și alte veri în viața mea, unele care-au trecut vertiginos, fără să-mi dau seama, ca o ploaie iute, mirosind a iarbă cosită. Altele, care s-au lăsat îndelung așteptate și n-au mai venit și s-au risipit direct în lumina coaptă a lui septembrie. Au fost veri cu ploi nesfârșite ori arse de soarele dogoritor, veri de cumplită singurătate, în care parcă nici păsările nu mai cântau, dar au fost și veri care n-au mai trecut și mă încălzesc și acum sub soarele lor diafan. Uneori, anotimpurile mai trec pe lângă mine fără să le pot descifra. Cred că e primăvară, când deja pomii ard de rod, și simt vara, când ea a trecut demult. Dar amintirea verilor din viața mea e atât de plină, atât de puternică, încât îmi ajunge până la sfârșit.
Cârligele de general
Câteodată, mai venea și câte o zi din acelea în care trebuia să-mi ascund cum puteam supărarea, ce n-avea niciun motiv. Era așa, cumva, ca o tristețe, un fel de părere de rău, o stare nelămurită, care mă încerca de câteva ori pe an, mai ales atunci când din cauza căldurii prea mari, aerul părea de leșie. Nu-mi venea să fac nimic, nu-mi plăcea să văd pe nimeni și, chiar dacă aș fi vrut să vorbesc cu cineva, nu s-ar fi auzit niciun sunet. Deschideam și închideam gura ca peștii aceia mari, tăcuți, care trec ca niște umbre amenințătoare dintr-un capăt în altul al mării. Aveam câteva metode ca să scap de starea aceea fără nume. Mai întâi, mă ascundeam prin locuri întunecoase și răcoroase, în care stăteam o vreme, pe sub copacii bătrâni din capătul grădinii, ori treceam puntea peste Valea Albă și mă așezam pe pietrele mari, ca să mă răcorească șuierul apei. Dacă nici așa nu scăpam și ochii-mi erau tot galeși, după cum zicea Buna când mă vedea așa și mă doftorea cu câte-un dop din băuturile ei cu ierburi, mai aveam o soluție. Mă făceam general, adică îmi agățam de haine, oriunde aveam cât de cât un loc potrivit, cârligele colorate cu care Buna prindea rufele, pe sfoara dintre meri. Cârligele acelea țineau locul medaliilor cucerite în tot felul de lupte, întreceri și bătălii, pe care mi le imaginam în ținuturi aflate cât mai departe de casa și de curtea noastră. Asta sigur mă făcea să uit de toate supărările, căci drumul până la locul bătăliei era lung tare și erau multe piedici până ajungeam acolo. Cele mai grele și aproape de netrecut erau curcanul lui Nela și gâștele lui Mikloș-baci. Trebuia să le pândesc și să trec pe uliță doar atunci când erau plecate la plimbare, ori când dormitau la umbra brusturilor cu frunze late. Sigur că mai aveam și metoda de-a trece ca vântul printre ele, dar ultima fugă nu m-a ajutat, m-am împiedicat și n-a ieșit bine până la urmă. Așa că asta era doar o soluție de forță majoră. Prin atâtea treceam, că nici cu gândul nu gândeai, darmite să mai și povestești! Poate numai unchiașul Andriș să mă fi întrecut în poveștile despre războaie, dar el avea de unde să știe așa de multe, căci a trăit de-adevăratelea amândouă "bătăile cele mari", pe când eu inventam și mințeam de stăteau și alunii drepți în fața mea, dacă era nevoie. Încercam să nu mă las mai prejos decât unchiașul care, după ce s-a pensionat și petrecea verile la Buna mea, care era sora lui mai mare, umbla, câteodată, cu o caschetă de soldat pe cap, "ca să-și aducă aminte de când a fost viteaz", zicea el. Eu îmi luam șapca de iarnă a tatii, cu apărătoare pentru urechi, de care-mi prindeam două, trei cârlige de general, îl luam pe unchiaș de mână și porneam amândoi la asalt printre pomii bătrâni din grădină, la umbra cărora ne odihneam, apoi, ca cei mai bravi soldați.
Trenul răniților
Avea unchiașul Andriș multe de povestit din războaiele lui. Era chel în vârful capului rotund ca o bilă și mândru tare de urma proiectilului care-i atinsese, ușor, fruntea. De pe front, a venit cu meseria de croitor și cu o caschetă verzuie, în care-și ținea acele și ațele cu care cosea toată vara, cât stătea la Buna. Întorcea paltoane și haine de iarnă, adică le desfăcea, le spăla și le cosea înapoi, punând dosul materialului pe față, ca să arate mai nou. Transforma vestoanele bărbătești în veste pentru nepoți. Din fustele mătușilor ieșeau pantaloni scurți, iar dacă erau înflorate, cu siguranță erau bune de-o pereche de șpilhozni, pantalonașii aceia bufanți, cu pieptar și breteluțe cu fodore, uniforma generală de vară, pentru toată ceata de copii din vremurile acelea. Era cam milităros unchiașul Andriș și, din când în când, se-apuca să cânte cântece de război, într-o limbă străină, căci ajunsese cu frontul până departe tare. Era cam milităros și cu noi, și nu știu cum făcea, dar până la urmă toate hainele pe care le cosea semănau cu niște tunici militare, ce stăteau țepene și scorțoase pe om. Ne învăța poezii și cântece în limba aceea străină, nici azi nu știu ce cântam și ce spuneam, dar el se amuza teribil când ne auzea. Poveștile lui ne țineau vara mai pe lângă casă, căci nu se mai terminau, și el era tare bun povestitor. Le întrerupea exact când era situația mai critică și dușmanii mai aproape de victorie. Urma șantajul cu somnul de amiază și mâncatul supei de legume ori de salată și-abia apoi, după ce erau îndeplinite "misiunile" acestea, abia apoi aflam sfârșitul poveștilor lui. Astăzi știu sigur că cele mai multe dintre ele au fost inventate de dragul nostru, atunci însă trăiam sub frenezia întâmplărilor povestite de el. Multe au fost aventurile vitejești la care ne-a făcut părtași. Dar dintre toate, povestea trenului cu răniți m-a fascinat mereu și-l rugam s-o repete iar și iar.
În ultimul an de război, ne spunea unchiașul, a ajuns să lupte undeva prin Austria. A fost rănit, și la sfârșitul unei bătălii, toți răniții au fost urcați într-un tren și așteptau să fie duși mai aproape de casă, în spitale făcute în niște corturi mari. Dar trenul lor s-a oprit într-o gară, nu mai știa unchiașul cum se numea, și-au așteptat acolo, fără să știe de ce, două zile și două nopți, până când au putut pleca mai departe. În timpul acesta, din țară a sosit un alt tren cu soldați, care mergeau spre linia frontului. Toți erau foarte tineri, niște copii, cărora nici mustața nu le crescuse încă bine. N-au avut niciunii voie să coboare din trenuri, dar atât cât au stat în gara aceea, și-au strigat de la geamuri una, alta, au aflat știri din țară și-au înțeles că războiul e pe sfârșite, din moment ce copiii aceia fuseseră transformați în soldați. Răniții din trenul care venea de pe front plângeau de mila celor care le luau locul, știind ce-i așteaptă. Și-atunci, chiar dacă unii erau în mari suferințe, în mari dureri și chinuri, s-au înțeles ca de dragul acelor tineri, să cânte ceva, atunci când trenul lor va pleca din gară. Să le cânte lor, copiilor, ca să nu se simtă așa de speriați și de singuri, în clipele acelea dinaintea intrării lor în război, în primul război al vieții lor proaspete. Și-au început, într-adevăr, să cânte, atunci când trenul tinerilor a pornit să se miște, încet, pe șine. Cântau din toate vagoanele și de pe toate platformele în care erau încărcați, și care nu puteau să cânte își fluturau batistele ori cascheta. Cântau cu toate puterile pe care le mai aveau, ca să le ureze curaj celor ce plecau, și-n cântecul lor era încordare și milă, dar și bucurie, oarecum, că ei, totuși, au scăpat din măcel. De câte ori ajungea cu povestea aici, unchiașul Andriș făcea o pauză mai mare, pe care noi am învățat să i-o respectăm. Își dregea mai întâi glasul, care parcă i se înmuia brusc, apoi, în tăcerea pe care o păstram, vorbele lui urmau ca un cântec neterminat. Două lucruri s-au petrecut în același timp, ne spunea unchiașul, cu voce din ce în ce mai obosită, două lucruri pe care n-avea cum să le uite niciodată. În aceeași fracțiune de secundă, unchiașul a văzut, mai întâi, pentru ultima oară în viața aceasta, la geamul trenului cu tineri, figura fratelui său lăsat acasă, căci de-abia împlinise șaptesprezece ani. Au stat două zile în același loc, fără să-și dea seama! Și-n momentul în care chipul fratelui se ștergea în viteza tot mai mare a trenului, n-a mai apucat decât să-i strige numele, cu glas sfâșiat, și să ridice batista. Iar ceea ce l-a uimit mai tare, și nu-și poate explica nicicum, e faptul că și răniții grav, și infirmii, cei aproape morți de dureri, și mulți fără mâini sau picioare cântau melodia aceea înălțătoare, în timp ce deasupra trupurilor întinse pe tărgi, pluteau, mișcate de vânt, batiste și căști de soldați pe care nimeni nu le ținea în mâini. "Inima lor mare și omenia a făcut minunea aceasta", spunea la final unchiașul. Dumnezeu însuși s-a milostivit de mila lor pentru viața acelor copii aruncați în vâltorile morții.
Nunta licuricilor
Între verile mele mai este una pe care o țin mereu în ramă.
Aș putea să povestesc zile în șir despre puterea și timpul dragostei adevărate, care mie mi-au fost dezvăluite într-o noapte de august. Sunt și acum convinsă că pentru toate este un timp, o clipă anume, pe care nu trebuie să le anticipezi și nici să le întârzii, că nu trebuie să grăbești coacerea mărului, pârguirea lui, dacă vrei să nu-i pierzi dulceața. Amintirile scapă printre degete ca un abur molatec, dar povestea pe care vreau să v-o spun va sta mereu sub semnul magic al unei nopți de august în care, mergând pe jos spre un sat din vârful muntelui, am întâlnit o nuntă, o nuntă ciudată și misterioasă, o nuntă a licuricilor. Dealuri întregi erau pline cu sute și mii de luminițe care pâlpâiau sincopat, în noaptea caldă de vară, chemându-se unele pe altele, prin cine știe ce semne stranii. Ghicindu-se și alegându-se, ca-ntr-un dans pentru inițiați, după legi misterioase. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Dealurile parcă luaseră foc și ne-am oprit tăcuți, eu și cel care urma să fie bărbatul meu, ne-am oprit muți de uimire, ținându-ne de mână, sub cerul în care alte lumini le răspundeau celor de jos, coborând ca un văl peste noi. Așa a început prima mea dragoste. Și faptul că ea a fost fericită, până la urmă, mă face să pot spune acuma, fără teama de ridicol, că nunta licuricilor la care eram spectatori a izvorât tocmai din bucuria noastră. Din fericirea că ne-am întâlnit, că ne-am cunoscut și că trăim în același timp, că avem gânduri asemănătoare, că putem visa la aceleași lucruri. Bărbatul meu a adunat un pumn de licurici și mi i-a dat în brațe, făcându-mă regina lui.
Amintirile acelei clipe luminează peste ani, întocmai ca licuricii aceia, adunați cu mare grijă în căușul palmelor, lumini însuflețite, cu care am fost eu încununată atunci, în noaptea aceea magică din vara vieții mele.
(Reproduceri după picturi de Viorel Mărginean)