Viaţa merge înainte
Era una dintre acele zile superbe de vară, la mijlocul lui Cuptor. Soarele ardea sus pe cer şi nimic nu anunţa "furtuna" ce avea să se abată asupra sufletului meu tânăr. Aveam doar 23 de ani. Mă aflam la Cluj, pentru ceea ce credeam eu a fi un banal control medical. Mă simţeam destul de bine fizic şi psihic. Şi totuşi... Tocmai s-a întâmplat! Mica mea lume calmă şi mulţumită de sine era pe punctul de a se schimba pentru totdeauna. Primisem o veste îngrozitoare: boala recidivase, necesitând de urgenţă o nouă intervenţie chirurgicală. "Asta e!", mi-am spus şi am încercat să intru în sala de operaţii cât mai calmă, deşi sufletul îmi spunea că ceva nu va mai fi aşa ca până atunci. Şi aşa a fost! Verdictul medicilor după operaţie a fost că nu voi mai merge niciodată, deoarece piciorul drept era paralizat. Atârna pe lângă mine ca o păpuşă neînsufleţită, neavând cine s-o mânuiască. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Nu mi se putea întâmpla tocmai mie! De ce? Oare m-a pedepsit Dumnezeu pentru nu ştiu ce păcat? Oare m-a uitat de tot? Nu se putea să fie adevărat. Şi totuşi, aceasta era realitatea: eram paralizată la piciorul drept. Şi nu mai era cale de întoarcere. În acel moment, am simţit că se prăbuşeşte pământul sub mine şi că furia faţă de medici, viaţă, faţă de mama şi chiar faţă de Dumnezeu nu avea margini. Singura explicaţie pe care o aveam era că Atotputernicul mă pedepsise pentru necredinţa şi trufia mea faţă de El.
A fost foarte greu să-mi revin din şocul primit. A durat ceva timp, poate săptămâni, poate chiar luni de zile, dar am reuşit, hotărând să nu mă las înfrântă. Începusem să întrevăd luminiţa de la capătul tunelului. Mi-am spus că trebuie să-mi asum responsabilitatea deplină asupra vieţii mele, precum şi asupra comportamentului meu. Cu ajutorul prietenilor adevăraţi din jurul meu şi, mai ales, cu ajutorul mamei, am realizat că destinul nu trebuie aşteptat şi acceptat ca pe ceva inevitabil, ci, mai degrabă, înseamnă alegerea mea personală de a accepta fericirea şi bucuria de a trăi, în locul tristeţii veşnice. Am ales să renasc din durere şi să preţuiesc cel mai valoros dar făcut de Dumnezeu: viaţa însăşi.
Am reuşit să trec peste nenorocirea ce se abătuse asupra mea, am învăţat să înfrunt prejudecăţile unei societăţi care nu acceptă nimic altceva decât normalul(!?), oricare ar fi acela, tocmai în această ţară ciudată, plină de oameni cu un handicap spiritual mult mai grav decât cel pe care îl am eu, fizic. Aşa că pot spune că de fapt sunt fericită şi că nu mă consider o "handicapată", ba, din contră, o persoană normală, atâta vreme cât mă pot bucura de viaţă, de cei din jurul meu.
Pentru a depăşi limitările fizice impuse de handicap, am învăţat să renunţ la reguli. Aş fi putut să-mi folosesc boala ca pe o scuză pentru a-mi limita realizările, dar nu e stilul meu. Ştiam şi ştiu că va trebui să fac multe sacrificii, că voi avea nevoie de curaj şi, bineînţeles, de voinţă şi disciplină. Şi aşa am şi făcut. Am luat viaţa de la zero, ca şi cum tot ce făcusem până atunci nu mai reprezenta realitatea. Am procedat ca un bebeluş care învaţă să facă primii paşi. Trebuie să recunosc, deşi poate multora asta li se va părea o nerozie, că mă bucur că am trecut printr-o încercare aşa de dură, pentru că m-a făcut să privesc lucrurile dintr-o nouă perspectivă: sunt mai bună cu cei din jurul meu, mai cu credinţă în Dumnezeu, mai înţeleaptă şi mai îngăduitoare, mai deschisă către suferinţele celorlalţi. Da, aşa este, m-am schimbat enorm: sunt o persoană pozitivă. Nu am timp şi nici nu-mi permit să-mi plâng de milă. Vreau să privesc doar partea bună a oricărui eveniment şi să fac ca optimismul meu să fie adevărat. Pentru mine, asta reprezintă fericirea. Să fiu atât de puternică, încât nimic să nu-mi perturbe liniştea minţii. Continui să spun că viaţa merge înainte şi că merită trăită, indiferent de obstacolele care ni se pun în cale.
E o fericire şi o bucurie pentru mine că am o mamă extraordinar de bună, de înţeleaptă şi de înţelegătoare. E o bucurie să pot iubi animalele pe care le am (un motan foarte zvăpăiat şi iubitor, în casă, şi nişte vrăbiuţe şi cintezoi la geamul de la bucătărie, pe pervaz, unde le-am pus de-ale gurii). E o bucurie că-mi trăiesc bunicii, că sunt sănătoşi şi încă în putere, că mă iubesc foarte mult. Sunt fericită că exist pe acest pământ, că sunt puternică şi că Dumnezeu mi-a arătat că omul se poate schimba în bine. Motto-ul meu în viaţă: "Viaţa merge înainte!". Tot ce trebuie să ai ca să reuşeşti este un vis măreţ, iar dacă-l ai, urmează-l! Dacă-l prinzi, hrăneşte visul, iar dacă ai reuşit ca visul să se împlinească, sărbătoreşte momentul! Niciodată să nu spui niciodată!
Cu stimă, a dvs. cititoare fidelă,
ANGELICA - Galaţi
Întâlnire cu îngerul păzitor
Dragi prieteni,
Citesc această revistă de foarte mulţi ani şi am continuat să o citesc şi aici, departe de ţară. Nu îi mai ating paginile, dar o răsfoiesc electronic, pe Internet, şi absorb toată energia necesară unei alte săptămâni trăite aici, pe tărâm canadian. Vă scriu azi pentru că am trăit anul acesta un sentiment profund de mulţumire, împletit cu lacrimi de bucurie şi multă dragoste pe care vreau să-l împărtăşesc cu voi. Am plecat din România acum şase ani. Eram doar o copilă speriată de cruzimea vieţii de acasă şi dornică de un viitor mai bun, dornică de a oferi familiei mele mult mai mult decât groaznicul trai din două salarii care împreună plăteau doar întreţinerea apartamentului. Şi am plecat cu un rucsac de visuri, speranţe şi multă teamă de necunoscut. Am lăsat în urmă tot ce ştiam, tot ce iubeam, întreaga mea viaţă, întreg trecutul meu. Nu o să vă povestesc cât de greu mi-a fost să răzbesc aici. Nu o să vă povestesc despre umilinţe, despre barierele limbii, mentalităţii şi imaginilor eronate. Nu o să vă spun nici cât de greu este să te trezeşti fără părinţi, fără prieteni şi fără iubirea vieţii tale. Căci toate fuseseră lăsate în România. Pe toate le abandonasem acolo, în aeroportul acela ţipător şi gălăgios, dincolo de porţile vameşilor, care mi-au smuls grăbiţi paşaportul din mână şi mi-au semnat sentinţa la înstrăinare. Le-am depăşit însă pe toate. Tot ce contează este că azi mă simt învingătoare... Aşa m-am simţit şi în acea zi călduroasă de august. O visasem pe mama. Trebuie să vă spun că mama mea este unică. Sunt ceea ce sunt pentru că m-a iubit şi pentru că fiecare succes al vieţii mele i-a fost dedicat. De la premiile şcolare, la olimpiadele la care participam doar pentru că premiile mele mai aduceau ceva bani în plus, pe care îi înmânam mamei cu mândrie. De la articolele semnate în diverse reviste până la Omul care sunt azi. Mama a fost îngerul meu păzitor. A fost o luptătoare. A crescut cinci copii de care este mândră. A rămas văduvă la 30 de ani şi nu s-a lăsat bătută. A luptat cu viaţa, pentru noi toţi. Ne-a zâmbit când sufletul îi plângea şi a muncit când boala o chinuia. Anul acesta a fost foarte bolnavă. A supravieţuit însă operaţiei grele şi s-a întors acasă. Mama nu a avut niciodată vreun concediu. Nu a plecat niciodată în vreo vacanţă, a trăit doar pentru noi. Doar pentru ca noi să putem merge la şcoală şi să avem un trai modest, fără lipsuri... De aceea, anul acesta i-am oferit vacanţa vieţii sale. Nu s-a aşteptat. Chiar m-a rugat să nu risipesc banii pe bilete de avion şi excursii. Dar pentru prima dată în viaţă, nu am mai ascultat-o. Şi am adus-o aici, în vizită. Am adus-o şi drept "cadou" surioarei mele. Era ziua ei onomastică. Nu se aştepta la un asemenea cadou. I-am spus că darul e prea mare, să meargă la uşă să şi-l ridice. A deschis uşa şi aproape a leşinat. În pragul casei stătea mama noastră, emoţionată, cu ochii în lacrimi, fericită de fericirea noastră. Am trăit o lună de fericire enormă. Se bucura ca un copil de zgârie-nori, de parcuri, de cascade şi peisaje. Ne-am zbenguit ca două copile prin mall-uri şi supermarket-uri. Am făcut o grămadă de cumpărături, am mers la coafor şi prin magazine în care nu îndrăznea să intre. Dar cel mai mult s-a bucurat să mă vadă bine. Realizată. Cu visurile devenite realitate şi cu teama din suflet risipită. Să nu mă mai ştie singură, departe de casă. Să ne
ROXANA - Toronto, Canada
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
