Vânătoare pe litoral

Dumitru Badita
Norii albi s-au oprit undeva deasupra țăr­mu­lui, în timp ce marea se clatină sub o jumă­tate de cer albăstrui și vid.

Steagul Salva­marului flutură înfipt în vârful turnului de observație. E compus din două culori: galben și roșu. Ora 11. Plaja e aglomerată. Ca efect al unei furtuni stârnite azi-noap­te în larg, valuri mari vin și se topesc în spume pe nisip. Soarele încinge nisipul. Lumea se înghesuie cu mic, cu mare, pe fâșia de plajă care se arcuiește de la Năvodari până la Constanța. Cioburile de scoică îmi înțeapă ușor tălpile. Trec pe lângă un castel de nisip înconjurat de țânci în pielea goală. Murmurul omenesc continuu con­cu­rează plescăiturile valurilor. Până spre geamandură și chiar câțiva metri mai încolo, trupurile se răsfață în apa caldă. O boare de vânt prietenoasă flutură părul fe­meilor. Departe, ambarcațiuni cu motor taie valurile. Mă bucur de atmosfera acestei dimineți târzii de vară, pe malul mării, populat cu mii de turiști care își caută aici liniștea, pacea, senzația de comunicare nemijlocită cu natura marină.

Gesturi stranii

Un domn în vârstă, băgat în mare cam până la ge­nunchi, trage, inexplicabil, șuturi apei și scoate niște strigăte de hăitaș. Parcă joacă fotbal cu o minge stranie, capabilă să se scufunde. Mă opresc intrigat și îl urmă­resc pe om cum repetă șuturile sale subacvatice. Chiar mă întreb dacă nu cumva a mai apărut pe litoral o nouă dis­tracție, un joc necunoscut, fotbal cu o minge sub­mersibilă! Uite cum legile fizicii au fost învinse și puse la dispoziția turiștilor estivali! Bărbatul se apropie de țărm, dar imediat se întoarce cu fața spre larg și arată cu mâna spre adâncul apei: "Uite-o, e acolo, uite-o, dle!" Câțiva inși se țin după el, iar numărul lor crește până se formează un mic alai. Așa ceva chiar nu am văzut până acum la mare. Niște oameni serioși dând șuturi mării și strigând ca niște gonaci: "Uite-o acolo, acolo!" Mă bag cu tălpile în apa străvezie și mă uit și eu, concentrat, să descoper ce anume i-a izgonit pe oa­menii ăștia din tihna plajei și i-a atras în ciudata aven­tură. După câteva clipe de observație atentă, disting în apă o masă neagră fâlfâitoare și agilă. Se agită, dă să fugă în larg, apoi se întoarce spre plajă, dar cum simte că apa e tot mai mică, o taie din nou spre apa mai adâncă. "E o pisică de mare, o pisică de mare!" țipă unul dintre cei care lovesc apa cu picioa­rele. "Dați-vă la o parte, e periculoasă!" Animalul încearcă să scape, să dispară în abisul mării. La vreo douăzeci de metri de plajă, din cauza nisipului depus, adâncimea apei scade brusc. Păcălită, pisica de mare se întoarce iarăși spre plajă, crezând probabil că în direcția aceea e largul mării. E confuză, un animal marin mic, dar periculos, din cauza cozii ascuțite și veninoase. Poate au adus-o aici curenții de mare și ea s-a lăsat dusă, fără să bănu­iască prezența oamenilor care și-au părăsit casele din orașe și birourile lor cu aer condiționat, ca să se scalde în mare. Vietatea a ajuns în lumea lor sau aproape în lumea lor și acum nu mai găsește calea de întoarcere. Ei o hăituiesc, fără să fie siguri dacă vor să o alunge înapoi în mare sau să o captureze și să o ucidă. S-au strâns mulți după ea, acum înaintează paralel cu plaja. Urmăritorii îi avertizează pe cei care încă se scaldă să plece imediat din apă, să iasă pe nisip. "E o pisică de mare, vă poate înțepa mortal", răcnește unul cu o șapcă de marinar cumpărată de pe la vreo tarabă din Mamaia.

Teamă reciprocă

Alaiul a crescut, parcă ar fi niște munteni care fugăresc un urs rătăcit pe ulițele satului. Cu mic, cu mare, împinși de cu­riozitate amestecată cu tea­mă, se țin după vietatea pe ca­re apele parcă nu mai vor să o primească în sânul lor. E un ani­mal exclus și damnat. Fâl­fâie din aripile negre ca un corb mare, scufundat în apa cal­dă și străvezie, plină de scoici. Un tip de la Salvamar coboară din turnul de obser­vație și intră în apă. Se apropie de pisică, dar animalul fuge câțiva metri. "Ieșiți din apă, ieșiți din apă!" răcnește tipul îm­brăcat cu o vestă roșie. "Aveți un năvod să o prin­deți? O puteți duce vie în larg și o eliberați acolo", pro­pune un bărbat cu pă­lărie verde, bună de purtat mai degrabă pe cul­mile Carpaților. "Nu avem năvod, noi suntem salvamari, nu pescari!" Un alt băiat din echipa lor aduce catargul metalic pe care fâlfâise steagul. Se uită concentrat în apă, să distingă corpul vietății, apoi lovește zdravăn. Pisica de mare a simțit atacul și a țâș­nit prin apa mică și caldă. Salvamarul după ea. Pri­virea lui scurmă valurile care se topesc în apro­pierea plajei. E o liniște încordată. Toată lumea așteaptă a doua lovi­tură, convinsă că de data asta animalul va fi lovit, poate defi­nitiv. Dar de unde?! Pisica face o mișcare de în­toarcere, fâlfâindu-și aripile întunecate. Gloata se rupe în două, băiatul de la Salvamar se ferește și e gata să cadă pe spate în apă. E clar: oamenii de tem de animalul pe care l-au încolțit. La rândul său, animalul se teme de oamenii care îl urmăresc. E ceva străvechi în această confruntare. Bărbații și femeile pă­ră­sesc șezlongurile și se apropie de locul vână­torii ciudate, iscate din nimic. Numai aici se întâmplă ceva atipic, neprevăzut, ieșit din rit­mul normal al stațiunii. Un pic mai încolo, fără să bănuiască evenimentul insolit, turiștii se prăjesc liniștiți la soarele dimineții târzii, alții taie valurile cu bărcile cu motor, iar pe deasupra, la înălțime mică, zboară un avion utilitar ce trage după el un banner care face reclamă la semințe prăjite. Aici, în schimb, e vânătoarea sezonului estival! Un băiat de la Salvamar, având în spate o mulțime de gură-cască, urmărește cu un catarg metalic în mână o biată pisică de mare zăpăcită care nu mai găsește drumul înapoi, către apele mai sigure. Catargul metalic mai în­țeapă apa de câteva ori. Până unde se vor ține așa gră­madă după vietatea asta ciudată? Vor ajunge până la Cons­­tan­ța? Și tot înaintând așa de-a lungul plajei, se va miș­ca tot poporul de pe șezlonguri în spatele acestui băiat de la Salvamar care, după ce înfige fără noroc catargul metalic în nisipul mării, se întoarce spre public și ia o față de erou ieftin, care se luptă cu un monstru de 30 de cm? Sigur, sute de poze au fost făcute până acum, unele deja postate pe rețelele de socializare sau trimise prin e-mail rudelor și prietenilor. Alaiul, parte în apă, parte pe plajă, trece mai departe cu nerăbdarea fina­lului: o va lovi sau nu? Dacă pisica, furioasă, îl va înțe­pa pe tânărul coborât din turnul de observație?

Un examen pierdut

În cele din urmă, ca­tar­gul metalic se înfige pu­ternic în aripa stângă a vietății, care se zbate sub apă, pe nisip, dar zadar­nic. Nu mai poate fugi. Un alt tip de la Salvamar aduce o cazma și pocnește animalul în oasele capu­lui. O dată, de două ori, de trei ori, și gata, animalul e terminat! E ridicat din apă în vârful ca­targului și ară­tat mulțimii. Eroul e fe­ricit. Vânătoarea lui s-a în­­cheiat cu succes. Zâm­bește pentru fotografii, cu animalul înfipt în catarg și ridicat deasupra apei. Îl scoate pe plajă. Mulțimea se strânge roată în jurul trupului din care viața se scurge ireversibil. E o ma­­să de carne ca un bu­rete negru-gălbui. Pielea lucioasă se usucă lent sub razele soarelui. Văd vie­tatea moartă, printre picioarele goale ale turiștilor. Unii tră­iesc ușurarea de a fi scăpat de un pericol grav. Pri­vesc ani­malul mort, de parcă ar fi un monstru învins. Au văzut știri la tv despre turiști care au călcat în apă pe pisici de mare, au fost înțepați și au ajuns la Urgență în Constanța. Ba și-au adus aminte și de Steve Irwin, vedeta de pe Animal Planet, ucisă de o pisică de mare. Alții sunt dezamăgiți. De ce a trebuit ucisă pisica de mare? De ce nu au găsit cei de la Salvamar o soluție ca să o scoată din zona populată și să o ducă în larg? Încet, încet, oamenii se întind din nou pe șezlonguri. O barcă cu motor sosește și își face loc printre cei care se scal­dă. Pisica de mare e ridicată și aruncată în fundul băr­cii. Cel care a ucis-o, ca într-o piesă de teatru ief­tină, stri­gă triumfător și justificativ: "Am ucis-o pentru ca voi să fiți în siguranță!" Mă întreb cum ar fi pro­cedat Salvamarul în alte țări europene. Ar fi jucat co­me­dia asta primitivă a eroului care salvează comu­nitatea de un mare pericol sau, dimpotrivă, ar fi intervenit să sal­veze pisica de mare, fără să primej­duiască viața tu­riștilor? Înclin să cred în cea de-a doua variantă. Prin alte părți, poate oamenii ar fi găsit un mijloc ca să în­toarcă vietatea în lumea ei, iar turiștii să poată să se scal­de mai departe liniștiți. Barca se în­depărtează. Dis­pare undeva spre sud. Catargul a fost înfipt la locul său. Steagul roșu-galben flutură din nou dea­supra plajei. Avionul utilitar se întoarce pe dea­supra mării, târând după el reclama la semințe prăjite. Norii parcă au mai înaintat un pic spre mare. Undeva, în bucătăria vreunui restaurant din stațiune, un bucătar gătește o pisică de mare.