REMUS CÂMPEANU - "«U» e definiţia iubirii într-o singură vocală"

Istoria unei mari iubiri: Universitatea Cluj (Poveşti de pe vremea când cartea şi sportul făceau casă bună)

Sportul ca studenţie

"Fotbalul e aşa, o studenţie...", le spunea antre­no­rul Andrei Sepci jucătorilor de la Universitatea Cluj, în anii '60. Iar dacă definiţia lui nu era atotcuprin­zătoare, asta - numai şi numai pentru că echipa lui „U" a fost mereu un club special: un club născut în 1919, din elanul tineresc al studenţilor români de după Marea Unire. O echipă cu legitimitate istorică. A dat, poate, în unele generaţii, mai mulţi intelectuali decât goluri în porţile adverse, luptând neîncetat pentru mândria românismului. O echipă care a luat drumul pribegiei, în 1940, după cedarea Ardealului, şi care a rămas unită în credinţa că frumosul oraş de pe Someş va reveni la Ro­mânia şi că ei, fotbaliştii îmbrăcaţi în alb şi negru, vor reintra pe stadionul din Parcul Cen­tral în uralele miilor de suporteri frenetici.
Când vorbeşti cu fostul mare jucător şi că­pi­tan de echipă Remus Câmpeanu, rezumi întrea­ga is­torie a Universităţii, de după revenirea din pribe­gie, până în ziua de azi. Sunt anii de ju­nio­rat ai fraţilor săi mai mari, sunt anii în care, copil fiind, visa din spatele porţii că va îmbrăca şi el, cândva, tricoul lui "U", sunt anii debutului său, în 1960, în echipa boemă a lui Zoli Ivansuc şi Fe­lician Mu­re­şan, apoi anii când "Gaudeamus"-ul se cânta de la tribuna studenţilor şi când în­treg Clujul vibra când venea vorba de sportivii cu litera "U" pe piept. Re­mus Câm­peanu îşi amin­­teşte şi azi, cu însufleţire, des­pre vremurile în care, când înaintea meciurilor de fotbal se anunţau numele jucătorilor echipei Uni­ver­sităţii din Cluj, ele erau precedate de "doc­tor", "in­giner" sau "profesor". Vremurile în care, la Cluj, cartea şi spor­tul făceau casă bună...

"Tot stadionul cânta «Gaudeamus»"

- Sunteţi clujean get-beget, aţi crescut de mic alături de Universitatea. Care sunt primele amintiri care vă leagă de "U"?

- Am crescut, pot spune, pe marginea terenului Universităţii, fiind copil de mingi la meciurile echipei. "U" era un simbol iubit de întreaga mea fa­milie. Pe atunci, toată lumea făcea sport: fratele cel mare a fost fotbalist în Divizia A, al doilea a fost un mare şahist, al trei­lea a crescut la juniorii Universităţii, sora mea a jucat în echipa de volei a lui "U", iar eu am ajuns să fac fotbal la echipa de lângă casa noastră, din cartierul Bulgaria. Dar, deşi jucam la "Clujana", visul meu era mereu să văd echipa Universităţii. Mergeam şi la antrenamentele lui "U", să am ce le povesti prietenilor. Mi-aduc aminte că bă­ieţii ju­cau o miuţă, iar eu stăteam pe margine să-i văd. La un moment dat, a venit o min­ge spre mine, în afara terenului, iar eu i-am pasat min­gea lui Coracu. S-a apro­piat de mine, m-a mângâiat pe creştet şi mi-a spus: "Măi băiete, tu o să ajungi fotbalist la «U»!". M-am dus acasă şi eram vedeta cartierului, văzuseră toţi că mă mângâiase marele Coracu. Zile în­tregi nu m-am mai spălat pe cap după aşa un eveniment (râde). Era o mândrie copilărească, dar iată ce senti­mente puternice mi-a dat dragostea pentru "U", dacă ţin minte după atâţia ani, ca şi cum s-ar fi întâm­plat ieri, acel mo­ment...

- Care era atmosfera de la meciurile lui "U", în copilăria dumneavoastră, la sfârşitul anilor '40? Ce făcea atât de speciale meciurile Universităţii?

- Era ceva magnific, ţi se făcea pielea de găină. Aveam 6-7 ani pe atunci şi mergeam la jocuri cu fratele meu, care era junior la "U". O luam pe jos, din celălalt capăt al oraşului, să vedem pe "U", să fim şi noi parte a aces­tei poveşti, fără de care Clujul nu putea să trăias­că. Atmosfera era, pur şi simplu, fantastică. Era încă vremea vechii tribune de lemn, de unde se dădea, cu re­zonanţă, tonul acelui "Haide «U»! Tempo «U»!", care era preluat apoi de peluză... Studenţii erau în stân­ga tribunei la început, pe un deluşor, iar de acolo porneau cele mai superbe şi mai mobilizatoare în­dem­nuri către echipă. Iar când studenţii începeau să cânte "Gaudeamus", efectiv, ţi se tăia respiraţia... Ju­cătorii care veneau în deplasare la Cluj erau şocaţi ce public minunat avea Universitatea. Nicăieri altun­de­va nu era un public atât de pasionat şi atât de educat, deopotrivă. Studenţii erau atât de creativi în a-şi susţine echipa de suflet şi, în acelaşi timp, deosebit de res­pec­tuoşi faţă de adversari. Toţi cei care veneau aici înţe­le­geau că Universitatea înseamnă mai mult decât o activitate sportivă.

Spiritul "U"

- Mulţi pun semnul de egalitate între boemia specifică vieţii studenţeşti şi anii aceia de neuitat ai clubului, de după Război.

- Cum spuneam, Universitatea nu era numai fotbal, baschet sau rugby. "U" era, în sine, o stare de spirit şi un subiect de discuţie, mai cu seamă în zona centrală, pe Corso, în locurile de întâlnire ale oamenilor de ca­litate. După meciuri, toţi suporterii lui "U" se deba­ra­sau de titlurile sau de poziţiile pe care le aveau în viaţa de zi cu zi, că erau universitari, medici, ingineri sau simpli studenţi, şi atunci lua viaţă acea comunitate de idei şi de sentimente, căreia îi spunem azi "spiritul lui «U»". Era un spirit de egalitate şi de prietenie: „U" te trans­porta într-o altă lume, în care îţi dădeai jos epoleţii şi încurajai echipa alături de toţi ceilalţi. Erau mulţi oameni din lumi diferite, dar erau toţi "pertu" atunci, chit că unul era student, iar celălalt urma să îi fie a doua zi profesor la universitate. Nimeni nu făcea asta ca să epateze ori ca să impresioneze pe cineva din exterior, o făcea pentru că asta simţea. Mai era, apoi, la mijloc, şi istoria Universităţii: o echipă care a plecat în pri­begie la Sibiu, după ocuparea Ardealului de unguri în Al Doilea Război Mondial, care nu şi-a schimbat nu­mele pe acolo şi care nu s-a destrămat, pentru că toţi ju­cătorii au sperat că lucrurile vor reveni la normal şi Ar­dealul va reveni la România. "U" nu era doar o echipă, ea avea în spate o instituţie care a însemnat foarte mult pentru România. Universitatea a fost întotdeauna sim­bolul românismului, aşa cum au fost şi marii profesori ai Clujului, şi-a asumat mereu linia naţională, fără ca asta să însemne că i-a lăsat deoparte pe suporterii sau pe jucătorii de alte etnii, dimpotrivă.

- Aţi colaborat ani de zile cu dr. Mircea Luca, căpitanul Universităţii în anii exilului. Ce amintiri, ce pilde vă povestea despre perioada respectivă?

- Sunt lucruri care nu se pot uita şi pe care chiar trebuie să le retrăim prin prisma amintirilor de atunci. Ascultând relatările celor pe care am avut norocul să-i prind în viaţă, din acea generaţie, simţeam că şi eu am luat parte la acele momente emoţionante. Erau studenţi, cu toţii, se mulţumeau cu puţin, nu de puţine ori erau ne­­voiţi să meargă cu camionul la meci sau nu aveau bani de cazare şi porneau cu noaptea în cap în depla­sări, în ziua meciurilor. De câte ori ne mai plângeam, ca jucători, că nu sunt condiţiile cum ar trebui, doctorul Luca ne dădea exemplul generaţiei din pribegie şi ne spunea să avem răbdare, că viaţa le rezolvă pe toate. Un alt jucător din generaţia doctorului Luca glumea că în pribegia de la Sibiu, împărţea aceeaşi pereche de ghete cu extrema dreaptă. "Eu, pe stânga, ju­cam cu gheata stângă, el, pe dreapta, cu gheata dreaptă, aşa de mare era sărăcia". Era o glumă, desigur, dar vorbeşte frumos despre sacrificiul şi caracterul acelei generaţii, care a dat nobleţe mitului Universităţii Cluj.

Întâi cursurile, apoi antrenamentele!

- De unde venea dragul acesta mare pentru sport al tineretului de acum o jumătate de secol?

- Pe vremea aceea nu erau atâtea tentaţii, atâtea atracţii la nivelul copilăriei şi adolescenţei, că atunci se formează atracţia pentru sport. Pe atunci, marii sportivi reprezentau adevărate mo­dele în societate, erau trataţi în consecinţă şi erau educaţi să se comporte ca nişte adevărate modele. Automat, acest lucru se simţea în rândul supor­terilor, în rândul celor mici, care tindeau şi ei să calce pe urmele marilor glorii. Era o mai mare responsabilitate, şi la nivel individual, şi la nivel de instituţii, în cultivarea sportului, ca unul dintre pilonii esenţiali de dezvoltare a unui om. Şi nici nu putea fi altfel, într-un Cluj care a dat personalităţi ca marele profesor Iuliu Haţieganu, care au cres­cut în cultura aceasta a sportului şi care au susţinut şi încurajat mereu activitatea spor­tivă.

- Pe vremea dumneavoastră, în anii '60, majoritatea sportivilor de la "U" făceau şi facul­tatea. Cum se împăcau aceste două activităţi?

- Pe vremea mea, singurii sportivi de la Uni­versitatea care nu făceau facultatea erau cei care o terminaseră deja (zâmbeşte)! De fapt, Clu­jul, ca centru universitar, a fost şi este un adevărat mag­net pentru tinerii din Ardeal. Vrei să faci o facul­tate bună, vii la Cluj! Era o mândrie pentru oricine să fie student la Cluj, iar pentru noi, ca sportivi la "Universitatea", cu atât mai mult, era chiar o obli­gaţie. Nu erai cu adevărat demn de "Universitatea Cluj", dacă nu aspirai la studenţie, dacă nu erai student, dacă nu munceai să ai o meserie, după ce te laşi de sportul de performanţă. Antrenori precum nea An­drei Sepci erau foarte preocupaţi, nu doar de activitatea noastră fotbalistică, ci şi de cea academică. Nea Sepci, de exemplu, modela programul echipei în funcţie de cursurile noastre de la facultăţi. Ne spunea că e im­por­tant să rămânem cu o specializare, cu o me­serie, pentru că tinereţea trece şi, la un moment dat, nu vom mai putea juca fotbal, aşa că trebuie să fim pre­gătiţi pentru acel moment...

Zoli Ivansuc, boemul incurabil

- Ca jucător, în cei 15 ani de activitate, de la de­bu­tul în '60 până la retragerea din '75, aţi împărţit vestiarul cu multe glorii ale Universităţii. Care dintre ele a definit cel mai bine spiritul sportului universitar clujean?

- La „U" erau două categorii de jucători, unii deo­se­bit de talentaţi, care erau sarea şi piperul spec­ta­colelor de pe "Moina", şi cei care îşi făceau datoria cu maximă seriozitate, precum profesioniştii din zilele noastre, cum am fost şi eu, de altfel. "U" era o echipă în care întotdeauna străluceau câţiva jucători, iar dintre ei, desigur, marele Zoli Ivan­suc. Iar când vorbesc des­pre Zoli, vorbesc din propria experienţă, pentru că noi în fiecare miercuri jucam un meci test între echipa de tineret şi echipa mare. Ca să fie mai echilibrate echi­pele, antrenorii trimi­teau atacanţii noştri la ti­ne­ret, astfel încât Ivansuc era me­reu adver­sa­rul meu di­rect. Îmi era groa­ză atunci nu de meciurile de dumi­ni­că, în care îi aveam ad­ver­sari pe Pârcălab şi pe alţii, ci de me­ciurile de miercu­rea, când jucam împotriva lui Ivansuc. Era impre­vi­zi­bil, nici el nu ştia ce vrea de la o fază, avea o explozie ex­traordinară! Încercasem toa­te tertipurile ca să scap de Zoli, îi ceream antreno­rului să mă lase să mai joc şi pe dreapta, pentru că specta­torii, şi erau cu sutele!, mai râdeau când Ivansuc te ridi­culiza. Era atât de puternic şi de talentat că ar fi excelat laorice sport. Ţin minte că făceam ture de teren la un moment dat, în vreme ce nişte atleţi se antrenau la să­ritura în înălţime. Tot încercau ei să sară la 1,70 şi nu reuşeau, doborau ştacheta la fiecare săritură. Şi, la un moment dat, Zoli, care alerga prin mijlocul plu­tonului, numai se desprinde dintre noi şi se aruncă peste ştachetă, fără să o doboare. "Ce naiba e aşa de greu să săriţi peste asta, că m-am săturat de câte ori aţi dat jos ştacheta", le-a spus Zoli atleţilor. Am rămas uimiţi şi noi, şi antrenorul de la atletism, de calităţile sale, un om care nu studiase în viaţa lui tehnicile de săritură în înălţime... Era un sportiv imprevizibil, aşa cum a fost, de fapt, şi în viaţă. Un boem incurabil, prins în mij­locul elitei boeme a Clu­jului, în restau­ran­tele faimoase ale ora­şului, acolo unde, de fapt, nu consu­maţia con­ta, ci dis­cuţiile... Acesta era, de fapt, adevăratul spirit al bo­emiei de la "U". Când mă gân­desc la antre­nori, revin tot la nea An­drei Sepci. Înţele­gea ca nimeni altul con­cep­tul de echipă stu­den­ţească, venea cu noi la bere, cânta îm­pre­ună cu echipa, pe drumul de întoar­ce­re, indiferent dacă câş­­ti­gam sau nu. Re­uşea să-i în­ţe­leagă pe jucă­tori, fă­ră să a­me­ninţe sau să strige de pe mar­gi­ne... Asta ca să ve­deţi cam ce ni­vel era la Uni­ver­si­tatea, ce însemna re­laţia din­tre an­tre­nori şi ju­cători, să înţe­le­geţi ce oameni de onoare şi de ca­litate au dus spiritul Uni­ver­si­tăţii mai depar­te. Căci de la ei am învăţat nu doar cum să jucăm, ci mai ales cum să ne com­por­tăm şi cum să repre­zentăm cu ade­vă­rat Universitatea. Nicio­dată la "U" nu aveai voie să uiţi că re­pre­zinţi Uni­versi­tatea, oriunde erai, în orice ipos­tază, mai ales în tricoul echi­pei, şi că trebuie să o faci res­pectând sim­bolul Clu­jului şi is­toria a­cestei echipe. La "U", asta nu era un slogan, pur şi simplu erau nişte valori care se transmiteau din ge­neraţie în ge­ne­ra­ţie.

- Până la urmă, "U" e un caz unic de echipă care a ajuns să fie foarte iubită, fără să fi câştigat mari trofee...

- Scopul nostru nu a fost niciodată să scoatem rezultate ca să fim iubiţi, ci să transmitem, prin tot ceea ce făceam, anumite valori care ajungeau la sufletul oa­menilor şi la care îşi doreau să fie, la rândul lor, părtaşi. E greu de explicat cum te îndrăgosteşti de cineva. Nu există aici "De ce?", pentru că orice explicaţie e prea ba­nală. Sunt nişte trăiri care ascund mai mult decât putem noi explica. Aşa e şi cu Universitatea. E definiţia iubirii într-o singură vocală: "U".

CARTE DE VIZITĂ REMUS CÂMPEANU
* S-a născut la 8 septembrie 1938, în Cluj-Napoca. * A debutat la Dermata Cluj, la 11 ani, în Cam­pio­natul Judeţean. * În prima divizie a evoluat doar la Universitatea Cluj, între 1960 şi 1975. * Prezenţe în Divizia A: 329 - 15 goluri marcate. * Postul în echipă: fundaş stânga. * S-a retras în 1976, devenind apoi preşedintele clubului în perioada 1977-1989. * A absolvit Facultatea de Drept din Cluj.

Cu nostalgie, despre farmecul Universităţii Cluj

În cartea "Şepcile roşii" (apelativul sportivilor "U"-işti, primit de la semnul distinctiv al stu­denţilor clujeni, şapca roşie), Dr. Mircea Luca, fosta legendă a Universităţii, căpitanul echipei în timpul pribegiei sibiene, redă câteva dintre mărturiile de su­flet ale marilor sportivi care au îmbrăcat tricoul alb-ne­gru. Recent reeditată, cartea scrisă de cronicarul Ioan Chirilă în 1969, la 50 de ani de la înfiinţarea echipei, readuce în actualitate bornele de sensibilitate şi de nebunie tinerească din viaţa Universităţii şi ex­plică, într-un fel, dacă iubirea poate fi explicată, vorba lui Remus Câmpeanu, de ce a fost şi este atât de iu­bită în Cluj, în Ardeal şi pretutindeni, această echipă cu un singur mare trofeu în palmares, dar cu atâtea şi atâtea amintiri frumoase, cusute în litera "U", din drep­tul inimii.

*

"Aş fi putut să fac foarte bine Academia Comercială din Bucureşti, dar m-au atras spre Cluj cântecele voastre şi acest «U» de pe piept, care-i un semn de tinereţe şi un fel de potcoavă cu noroc. După Universitatea, am jucat la Venus, am fost de multe ori în echipa na­ţio­nală, dar vremea petrecută la Cluj nu se poate com­para cu nimic. La Bucureşti, la Venus, am câş­tigat bani mulţi, dar nici nu ştiu ce-am făcut cu ei. La «U», până şi sărăcia a fost frumoasă. Îmi aduc aminte bi­ne canto­na­men­te­le noastre, când dormeam cu to­ţii sub tribuna din Parc, pe pa­ie, cu o prelată deasupra. Îmi aduc aminte cu plăcere până şi de profesorul Oliviu Ştefanovici-Svensk, care, aflând că joc fotbal la Universitatea, m-a făcut «cal de curse» şi m-a trântit la engleză, după meciul cu Ungaria.

*

Îi dau dreptate lui Titus Lucaciu, când spune că «U» le-a făcut farmece tuturor celor care i-au purtat culorile. Şi legea asta i-a stăpânit şi pe toţi cei care s-au despărţit de «U», pentru că s-au simţit înstră­inaţi." - Lazăr Sfera, fost jucător la „U" Cluj
"Pribegia a fost tristă, ca toate pribegiile. Era şi sărăcie mare. Stăteam la un cămin, 12 într-o cameră. Toc­mai bine - s-ar spune - pentru cantonament, în vederea sudării sufleteşti a uneiechipe. Tocmai bine, dar n-aveam nici saltele. Mergeam deseori la pescuit. Dar nu ca să ne relaxăm - n-aveam nevoie de aşa ceva - ci ca să prindem peşte şi să-l vindem pe la res­tau­rante. Ceea ce ne mistuia însă cel mai mult era dorul de casă. Din dorul de casă s-a născut, de fapt, marşul «Haide "U"»". Marşul acesta minunat şi echipa, adică prietenii adunaţi într-o cameră de 12 paturi, ne-au amin­tit mereu că dăinuim şi că vom dăinui. Eu mi-am zis întotdeauna că o echipă se poate face ori cu bani mulţi, cum s-au făcut Venusul sau Ripensia, ITA sau Carmenul, ori cu bani deloc. «U» al meu a fost în­tot­deauna în a doua categorie... La Sibiu, Săbăslău şi Jif­kovici, au umblat cu o listă de subscripţie, iar noi toţi, bărbaţi în toată firea, am mers cu colindul, ca să vă daţi seama cam ce resurse materiale a avut «U», mai ales la Sibiu" - Dr. Mircea Luca

*

"Nu pot povesti nimic despre ziua revenirii acasă, la Cluj. Ştiu doar că-mi era parcă frică să calc pe pietre, pentru ca nu cumva să se mişte şi să se schim­be.
Chiar în ziua sosirii, ne-am dus la stadion. Szony-baci, magazionerul, era acolo, ca întotdeauna. Când ne-a văzut, n-a putut scoate un cuvânt. A stat aşa, vreo trei minute în şir. Nici nu clipea. Apoi, la fel de mut, s-a în­dreptat spre un dulap. A deschis cu cheia şi a tras un sertar mare, ca de scrin. Şi, cu aceleaşi mişcări de robot, a scos din sertar 11 tricouri alb-negre, aşezate cu grijă unul peste celălalt. Abia după ce le-a pus pus pe masă şi le-a netezit de câteva ori, i-am auzit glasul: «Le-am păstrat pentru voi aproape cinci ani. Ştiam că o să veniţi». Nimeni n-a mai scos o vorbă. Mi-am holbat ochii ca să nu plâng şi am căutat în grămadă tricoul cu nr. 5. Era tricoul meu. În timp ce-l trăgeam pe cap, am zăbovit, căutându-i gura, ca să-l pot săruta pe dinăuntru. Pe chipul lui Szony-baci se putea citi o imensă bucurie". - Dr. Mircea Luca

*

"Stau şi mă întreb uneori: de ce ne-a iubit atât de mult publicul bucureştean, întotdeauna? Unii spun că secretul e simplu. Aşa cum spectatorul de teatru face coadă la «Heidelbergul de altădată», tot aşa vine şi la meciurile unei echipe despre care se spune că ştie să cânte «Gau­dea­mus igitur», că poa­te să-i înti­ne­rească până şi pe profesorii cei mai venerabili şi nu se bate cu pumnii în cap dacă se în­tâm­plă să nu fie bani de primă la victo­rie. Eu cred însă că nu e doar atât. Bucureştenilor le-a plăcut la noi pofta de a juca, cu disperare, totul pe o carte. Le-au plăcut - nu glumesc! - tricourile noas­tre alb-negre, care au rămas întotdeauna alb-negre, în timp ce echipele lor au schimbat toate culorile curcu­be­ului". - Dr. Mircea Luca

*

"... acum 3 ani (1966, n.r.) s-a jucat la Cluj un meci între bătrânii marelui CCA şi bătrânii lui «U». A fost un meci frumos, cum se întâmplă întotdeauna când bătrânii joacă în faţa tinerilor. După joc, ne-am adunat cu toţii la Casa Universitarilor. Era o noapte frumoasă. Priveam spre Feleac şi spre tinereţe. Şi deodată, Tony Dascălu s-a pornit să cânte: «Într-o noapte târzie/ Rătăcind pe alei/ Sub ramuri de tei/ Pe sub ramuri de tei...». Tony cânta precum clopoţelul de la poarta raiului... M-am uitat la Voinescu. Am vrut să-i spun ceva. Mi-a făcut semn să tac. Când Tony a sfârşit cântecul, Voinescu mi-a spus: «Dragă Mircea, de foarte multe ori m-am întrebat cum de aţi făcut voi să ne bateţi în atâtea rânduri, deşi, poate, niciodată nu aţi avut o echipă mai puternică decât a noastră. Abia aseară, aici, mi-am dat seama că ne-aţi bătut cu cântecul»". - Dr. Mircea Luca

Imnul din pribegie al lui „U" Cluj (1943)

Suntem "U"-iştii Clujului iubit/ Uniţi cu toţii într-un avânt/ Pornim din nou cu sufletu-nfrăţit/ La luptă cu un singur gând
Haide, "U"! Haide, "U"! Haide, "U"!/ Eşti simbolul tinereţii studenţeşti/ Haide, "U"! Haide "U"! Haide, "U"!/ Eşti mândria unor inimi ro­mâ­neşti
Noi luptăm (ca) să-nălţăm/ Prin avânt, voinţă, zâmbet şi prin cânt/ Un trup nou.../ Suflet nou.../ Haide, "U"! Tempo „U"! Haide, "U"!

Fotografii din arhiva personală Remus Câmpeanu