Dr. Ovidiu Tudoran (n. 30 dec. 1957) este medic specialist ORL la Clinica "Medical Service" din Bacău. Dincolo de înalta sa calitate profesională, participarea sufletească la tratarea bolnavilor a câştigat inimile pacienţilor săi. Mereu cu un zâmbet pe buze, explicând pe înţelesul bolnavului afecţiunea de care suferă şi terapia necesară, dr. Tudoran este o figură luminoasă, plină de empatie şi de dăruire. "Boala este o dereglare a sufletului", spune el. "Or, sufletul cu suflet se vindecă". Preocupat de evoluţia spirituală, dr. Tudoran a trecut prin mai multe experienţe ezoterice, până a ajuns la ortodoxie. S-a iniţiat şi în terapii complementare, în majoritate orientale, însă a renunţat, după ce a înţeles că ortodoxia are toate răspunsurile şi metodele de dezvoltare personală de care avem nevoie. Când are răgaz, îi place să scrie. A publicat mai multe nuvele SF şi eseuri într-o serie de publicaţii naţionale şi locale. De asemenea, este autor sau coautor a patru lucrări de specialitate.
"Am copilărit în curtea bisericii Sf. Treime din Craiova"
- Credinţa în Dumnezeu începe, de obicei, în copilărie, sub îndemnul mamei sau al bunicilor, de la care cei mici învaţă să se închine şi să găsească drumul bisericii...
- În copilărie, cam trei luni pe an, îmi petreceam vacanţa la bunicul meu matern din Craiova, preotul Toma Tudoran. Casa parohială era în curtea bisericii "Sfânta Treime", un veritabil parc, cu o vegetaţie luxuriantă. Cât era ziua de lungă, nu mă plictiseam să mă joc în curte, iar când se făcea prea cald, mă refugiam în minunata cancelarie a parohiei, care mirosea a lemn şi a cărţi vechi. Bunicul avea o bibliotecă impresionantă acolo şi citeam fără să mă deranjeze nimeni. Nu prea stătea acasă, pentru că mereu avea nevoie cineva de el. Cum suna telefonul, bunicul îşi îmbrăca reverenda şi pleca.
- Aţi copilărit în plină epocă comunistă. Popularitatea unui preot nu reprezenta, la vremea aceea, un risc?
- Era în timpul comunismului, dar biserica era plină, plină! Nu mai vorbesc în perioada examenelor! Ce era atunci... o nebunie pentru el. Nici nu ştiu dacă dormea. Bunicul era genul tipic de oltean care-şi dădea haina de pe el, când era cazul, dar îţi şi sărea la beregată, dacă îl supărai! (Râde). Bunica era dintr-o familie de preoţi. Tatăl ei, părintele Pâslaru, a fost secretarul mitropolitului de la Bucureşti. Toată familia bunicii era de oameni erudiţi. Pe când Toma Tudoran era un preot mai de ţară, aşa, mai popular, şi cred că a fost acceptat de familia Pâslaru numai fiindcă era preot... Însă, părintele Toma a devenit, în timp, un mentor al comunităţii... Era foarte iubit şi respectat, i se cerea frecvent sfatul
Meditaţie
"Îmi plăcea în biserică, dar mai ales când era goală"
- Aşadar, aţi copilărit într-un mediu religios şi subversiv, prin însăşi esenţa sa, faţă de regimul comunist. V-a marcat asta?
- Undeva, în mine, s-au depus toate acestea, dar atunci nu conştientizam nici prezenţa lui Dumnezeu, nici nevoia de credinţă, nici ce poate însemna să fii creştin în timpul comunismului. Bunicul, ca toată familia, mă ţinea deoparte de toate acestea, ca să mă protejeze, probabil. Nici la slujbe nu mă lua. Mie îmi plăcea în biserică, dar mai ales când era goală. Mă simţeam bine acolo, pentru că era linişte, mirosea frumos a smirnă şi busuioc şi eram fascinat de chipurile-icoane de pe pereţi. Însă, nu înţelegeam ce e cu sfinţii, cine e Dumnezeu, nu mă rugam...
- Dar v-aţi legat de bunicul dvs., pe care l-aţi iubit atât de mult încât i-aţi luat şi numele, nu?
- L-am iubit tare, da. Am avut o perioadă, după aceea, când l-am văzut mai rar, eu fiind la Bacău, iar el la Craiova, şi n-am mai fost atât de apropiaţi. Ba când m-am despărţit de prima soţie, am avut şi o discuţie în contradictoriu cu el, mai aspră, că el insista să nu divorţez, de dragul copilului. Aş fi vrut să nu moară înainte de a vedea că mi-am luat numele de Tudoran. Mi-am schimbat numele, într-un târziu, din două motive: întâi, pentru că nu mai exista nici un bărbat în familia Tudoranilor, care să-l ducă mai departe, apoi, pentru că suna mai bine pentru un medic decât numele primit de la tata, Harabulă. Şi mai este şi un aspect ezoteric: toată viaţa am visat să am o fată pe care s-o cheme Ruxandra Tudoran. Şi am o fată, din a doua căsătorie, care se numeşte aşa. Aici o bănuiesc pe ea că a aranjat lucrurile dinainte... (Zâmbeşte) Îmi place numele de Tudoran şi pentru că bunicul spunea că suntem descendenţi din locotenenţii lui Tudor Vladimirescu. După ce Tudor Vladimirescu a fost ucis, o parte din căpeteniile pandurilor, veri ai lui, şi-ar fi luat numele de Tudoran şi s-ar fi răspândit în toate zonele ţării.
"Visez la o lume în care să ne cunoaştem, nu după nume, ci după rostul nostru"
Reculegere pe muntele Athos
- Mama a fost şefă de promoţie în liceu, a intrat fără probleme la Facultatea de Farmacie, dar au dat-o afară când au descoperit că tatăl său este preot, spunându-i: "Nu poţi să te faci farmacistă tu, fată de preot, fiindcă ai să omori copiii, ai să otrăveşti poporul!". A trăit o mare dramă, a vrut să se sinucidă, dar au oprit-o credinţa şi iubirea celor din jur. Din neîmplinirea asta a ei, că nu a putut vindeca oamenii, s-a născut dorinţa mea de a deveni medic. Ştiam că voi fi medic de când eram foarte mic. Şi mi-am urmărit visul. Am fost un elev bun, olimpic naţional la mai multe obiecte, aşa încât nu mi-a fost prea greu. Dar alegerea Medicinei a fost şi un efect al mentalităţii colective din acea epocă. Atunci, fiecare încerca să-şi facă o carieră care să-l ajute să trăiască niţel mai bine, într-un regim politic oprimant. Iar medicii aveau un trai mai bun.
- A fost numai o ambiţie personală, ori aţi avut şi conştiinţa că rostul dvs. este să-i îngrijiţi pe alţii?
- Am scris undeva că visez la o lume în care să ne cunoaştem nu după nume, ci după rostul nostru. În sens restrâns, se poate spune că profesia a fost rostul meu. Dar dacă ai în vedere transcendentul, atunci sensul unei vieţi nu se poate reduce la o profesie. Viaţa este un lung şir de lecţii. Suntem aici ca să învăţăm ceva şi să evoluăm spiritual. Cine nu înţelege asta, înseamnă că trăieşte degeaba.
- În vremea când vă pregăteaţi pentru Facultatea de Medicină, aveaţi deja o viziune mistică asupra vieţii?
- Nu. Cine sunt, de unde vin, unde mă duc? - sunt întrebări pe care mi le-am pus mai târziu.
Gata de urcuş
Eram medic ORL în oraşul Buhuşi, iar acolo aveam un anestezist căruia îi era teamă să facă anestezie totală pentru operaţiile de la ORL. Şi atunci, ce puteam, operam cu anestezie locală, care presupune riscuri mai mari. Şi am avut un incident intraoperator, cu un tânăr de vreo 19 ani, căruia îi făceam rezecţie de cornete nazale, o metodă extrem de sângerândă. În timpul intervenţiei, băiatul a intrat în moarte clinică. Am reuşit să-l reanim şi operaţia s-a încheiat bine. După vreo şase luni, l-am reîntâlnit şi mi-a povestit cum a fost în moarte clinică. Exact ca şi alţii care au trecut prin asta, s-a văzut de sus, dintr-un colţ al camerei, auzea tot, vedea manevrele noastre de resuscitare, dar nu se simţea rău, nici îngrijorat. Apoi a trecut prin acel tunel luminos, care apare în toate povestirile de genul ăsta, şi a ajuns într-o cameră frumoasă, cu o fereastră deschisă. Ar fi vrut să vadă ce e dincolo de fereastră, dar s-a întors în lumea noastră. Ani de zile mai târziu, i-am povestit episodul unui medic anestezist, faimos în Bacău, dr. Constantin Asmarandei. El mi-a spus din prima, căci era foarte experimentat şi vorbise cu mai mulţi pacienţi trecuţi prin moarte clinică: "Bine că n-a deschis fereastra, că nu se mai întorcea. Fereastra - sau uşa, în alte cazuri -, sunt trecerile definitive spre lumea cealaltă".
"Nu sunt convins că există Dumnezeu, ci ştiu!"
- Încercarea prin care aţi trecut v-a făcut să vă puneţi întrebările esenţiale, legate de Dumnezeu şi condiţia umană?
- Întrebări mi-am pus şi mai demult, când am observat multe "coincidenţe" - de fapt, coincidenţele sunt modul prin care Dumnezeu vrea să rămână incognito. Mi se întâmplau nişte lucruri pe care mi le doream şi pentru care nu mă rugam, dar la care mă gândeam intens. Mi-am dat seama că aici este o putere pe care ar fi bine să învăţ s-o stăpânesc. De aceea, am şi avut tot felul de experienţe ezoterice şi am încercat tot felul de căi de cunoaştere. Dar după accidentul de maşină groaznic pe care l-am avut în urmă cu 13 ani, mi s-au intensificat căutările spirituale.
- Deci, tot după un şoc...
- Da. Atunci am avut 19 fracturi şi am stat lat în pat, cu tije în mine, peste tot, trei luni. După ce am ieşit din operaţie, a venit un părinte tânăr, Dan Rusu, care era preot misionar la Spitalul Judeţean, a pus peste mine epitrahilul şi s-a rugat. Din momentul acela, am simţit o linişte extraordinară. Şi-atunci am înţeles că am fost sub protecţie divină, pentru că am avut 19 fracturi, dar nici o leziune internă. Puteam să mor, dar m-a apărat Dumnezeu. Accidentul s-a petrecut de Sfânta Treime. Eu am copilărit în biserica Sfânta Treime din Craiova. Totul capătă alt sens. Iar tâlcul acestui accident avea să mi se releve sub forma unei glume făcute de un prieten al meu, tot nepot de preot, care a venit să mă viziteze la spital. De cum a intrat pe uşă, mi-a spus precipitat şi aparent supărat: "Bine, frate, aşa faci tu întotdeauna! Acum ce-ţi mai pasă?". La care eu l-am întrebat nedumerit ce vrea să zică. Şi el: "Păi, tu ai plătit. Ce-ţi mai pasă? Dar eu cine ştie ce o să am de pătimit pentru păcatele mele". Am râs amândoi, dar m-am gândit că într-adevăr astfel de încercări ţi-s date ca să valorizezi altfel viaţa şi ca să-ţi mai cureţi sufletul. Pe urmă, am încercat să aflu mai multe despre Dumnezeu, despre ortodoxie... Pentru că pentru mine, Paştele şi Crăciunul au fost, multă vreme, numai nişte datini, prilej de cadouri şi de veselie, cu prietenii şi familia. Nu ştiam semnificaţia teologică a sărbătorii şi nici nu mă interesa. Totuşi, am crezut mai demult, de pe la 30 de ani, că există o conştiinţă universală, o forţă ordonatoare a lumii... Acum, nu că sunt convins că există Dumnezeu, ci ştiu! Şi asta m-a vindecat de frica de moarte.
- Ce v-a oprit să căutaţi de la început în Biserică răspunsuri la întrebările care vă frământau?
- Am o problemă cu fanatismul religios, şi asta m-a ţinut la depărtare de Biserică. Dogmele mi s-au părut excesive, atât cât le cunoşteam, preoţii mi s-au părut prea exageraţi, unii, prea lacşi, alţii, şi, oricum, nu le înţelegeam prea bine rolul; mulţi dintre oamenii obişnuiţi care îşi afirmau credinţa îmi păreau ipocriţi... Aşa că am experiat anumite tehnici orientale. Dar există o parte întunecată în ele şi, după ceva practică, îţi dai seama că nu e în regulă. Şi a mai fost ceva: deşi eram anticlerical, totuşi, mai călcam prin lăcaşuri de cult. Ei bine, numai în bisericile ortodoxe simţeam o emoţie foarte puternică, nicăieri altundeva. Apoi, o carte a părintelui Paisie Aghioritul mi-a deschis ochii asupra profunzimilor ortodoxiei, a diferenţei dintre învăţătura lui Hristos şi celelalte credinţe, şi a războiului împotriva ortodoxiei.
"Dumnezeu ştie mai bine decât mine ce-mi trebuie"
La Mânăstirea Vatopedu - Athos
- Când mă rog, în general, nu cer nimic. Vreau doar să mulţumesc. Şi, din când în când, mă rog să-mi arate Dumnezeu calea, să ştiu pe ce drum o apuc când mă aflu la o răspântie a vieţii mele. Mă rog, în general, cu cuvintele mele. Şi atunci sunt foarte emoţionat. Dumnezeu ştie mai bine decât mine ce-mi trebuie. Nu e nevoie să-i cer nimic, doar să-i mulţumesc. Iar mai de curând, mă rog mai ales Maicii Domnului, pe care am descoperit-o foarte caldă, foarte umană şi grabnic ajutătoare. Am găsit undeva, la o mânăstire, o icoană a Sfintei Fecioare, care mi-a deschis drumul spre ea.
- V-aţi simţit vreodată pedepsit de Dumnezeu?
- Eu nu cred în Dumnezeul ăla care pedepseşte şi se răzbună... Dumnezeu e lumină şi dragoste. Nu cred nici în creştinul care se "nevoieşte" la biserică, dar drăcuie când e pe stradă. Dacă îl înţelegem pe Dumnezeu formal, vom avea o relaţie formală cu El, adică nu vom avea acces la lumină. Sunt preoţi profunzi, care ştiu să abordeze fiecare caz în parte. Unii dau canoane ca pedepse, deşi nu ăsta e rostul lor. Mie nu mi-a dat duhovnicul canon niciodată şi sunt convins că ştie ce face. Nu pentru că aş fi sfânt, dar probabil că duhovnicul ştie ce socoteală are Dumnezeu cu mine şi ce fac, deja, pentru păcatele mele.
- Cum vă simţiţi după spovedanie?
- Luminat, liniştit, plin de încredere... Când ţi se iartă păcatele, n-ai cum să te simţi rău. Dar eu m-am spovedit prima oară după vârsta de 50 de ani. Vă daţi seama? Nici nu ştiam ce e aia spovedanie. Şi când m-am dus întâia dată, nici nu ştiam ce să spun. Mă bucur că am avut îndrăzneala să merg.
"Pe Athos, m-am încărcat de o mare bucurie"
- În afară de momentul accidentului pe care l-aţi avut, a mai fost în viaţa dvs. vreun eveniment miraculos?
- Nu demult, am fost la Sfântul Munte Athos, cu un prieten mai tânăr, care, deşi avea o carieră promiţătoare în desfăşurare, era nemulţumit de ce făcea. El e medic ortoped, lucrează într-o clinică universitară, este cadru universitar, foarte bine pregătit profesional, dar, ca doctor, nu face aproape nimic, pentru că profesorul care îi este şef îl foloseşte la altceva. Teoretic, ştie tot, dar nu este lăsat să facă nimic practic. Şi era foarte nemulţumit de situaţia lui, neştiind dacă să-şi schimbe meseria, după atâta muncă, sau să continue. Am ajuns la mânăstirea Prodromu, şi un călugăr ca un înger ne-a arătat osuarul. E o cameră plină cu oasele unor monahi, care au murit de când există mânăstirea. A luat la întâmplare, din grămadă, un femur cu o proteză de şold. Şi călugărul acela ne-a vorbit cu patos un sfert de ceas despre proteza de şold, deşi eram numai vreo doi medici în grup, şi ceilalţi probabil că nu erau interesaţi de subiect. După ce-am ieşit din osuar să mergem la chilii, l-am întrebat pe prietenul meu: "Acum, ce mai vrei, să vină Maica Domnului şi să-ţi spună să mergi mai departe? Cât de mare e probabilitatea să vii la Athos şi să ţi se scoată un os cu o proteză pe care tu ai văzut-o numai în fotografii?". Omul chiar făcuse lucrarea vieţii lui, premiată în
În drum spre Athos
- Ce v-a impresionat cel mai mult pe Athos?
- Slujbele de noapte. Călugării aceia par din altă lume. Şi întreaga atmosferă este una care te smulge din timp. Nu ştiam cum trec ore după ore în rugăciune, de parcă erau clipe petrecute într-o altă dimensiune. Şi simţeam o pace desăvârşită şi nici un pic de oboseală. M-am încărcat de o mare bucurie.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
