Cum a descoperit liniştea mânăstirii, monahul Caliopi, iconar la Schitul Orlat din Mărginimea Sibiului

De pază la îngeri şi chipuri de sfinţi

- Pe părintele Caliopi îl găseşti făcând mereu ceva. Lucrează temeinic, pe îndelete, fără să se uite la ceas. Lucrează ca orice iconar adevărat, cu eternitatea. Grăbit devine doar când îl chemi să-ţi dea o mână de ajutor. Nu refuză nicio comandă, gata oricând să picteze un iconostas sau o cupolă de biserică, pentru a se retrage, apoi, liniştit, în colţul său de rugăciune de la Orlat - un schit cald şi primitor, aruncat dumnezeieşte la marginea pădurii Cândrel, dincolo de Mărginimea Sibiului şi pajiştile idilice din preajmă -

Dacă nu l-ai cunoaşte mai bine, ai zice că părintele Caliopi e un monah neobişnuit, fără linişte şi astâmpăr. Mereu e în mişcare. Citeşte, se bucură de armoniile mu­zicii psaltice sau pictează, căutân­du-şi în permanenţă locul, fie la vernisajul unei importante expoziţii bucureştene, fie departe de lume, în refugiul unei colibe de sihastru din Munţii Rarău, unde obişnuieşte să se roage aşa cum ştie el mai bine - în linii suave şi nuanţe de culori. Cu vârful penelului înmuiat în vop­seluri, mângâie toată ziua figuri de îngeri şi sfinţi. Atâta face, doar mângâie şi scoate la lumină gesturi, chipuri şi înfăţişări, fără a avea vreo clipă pretenţia de a fi creator sau artist plastic. El e numai slujitor şi paznic la icoane. E trezorier al unor chipuri senine şi transfigurate de bunătate, asemenea marilor du­hovnici şi monahi, pe care părintele a avut privilegiul de a-i cunoaşte de aproape: Cleopa, Paisie, Sofian, Stăniloae, Anania, Visarion.

Miracolul vindecării, la icoana Maicii Domnului de la Nicula

În chilia lui ca o găoace, de la Orlat, părintele se bucură în fiecare zi şi se minunează de tot ce vede. Se bucură ca un copil, ca un om născut a doua oară, aşa cum s-a şi întâmplat la modul cel mai concret după 1990, când a supravieţuit unui accident groaznic de maşină, în drum spre şantierul pe care lucra ca inginer. Nimeni nu-i dădea nicio şansă de vindecare, dar Dum­ne­zeu a vrut altfel şi l-a salvat, nu fără a-l scuti să trea­că prin calvarul a şase luni ce l-au ţintuit nemişcat la pat, în dureri şi insomnii atât de cumplite, încât, la un moment dat, ajunsese să-şi dorească moartea, să o cau­te chiar, înghiţind într-o clipă de rătăcire o cutie în­treagă de Diazepam. "Ajunsesem o legumă", îşi amin­teşte părintele. "La 42 de ani, eram un decrepit, o umbră, un moşneag fără vârstă, un om posac şi părăsit de toţi prietenii, de toţi colegii de ser­viciu... Când a venit să mă vadă, fiica mea a rămas împie­trită şi fără glas în mijlocul camerei. Vă­zându-mă cum arăt, s-a speriat atât de tare, încât nu a mai stat nicio clipă pe gânduri şi m-a suit în maşină, pentru a se opri di­rect la poarta Mânăstirii Nicula. M-a lăsat aco­lo, ca o ultimă speranţă, spunân­du-i sta­re­ţului Visarion, cu lacrimi în ochi, doar atât: «Pe tata numai Dumnezeu poate să-l mai vindece». S-a urcat apoi în maşină şi a plecat. Nici «la revedere» nu şi-a luat de la mine, ca nu cumva să-i cad în genunchi şi să o conving să mă ia de acolo. Multe aş avea de spus despre ezitările, îndoielile şi chinurile sufleteşti ale acelor zile. De un lucru sunt absolut sigur - după numai pa­tru sfinte Masluri m-am pus pe picioare. Am început să mănânc, să prind puteri şi să dorm fără Diazepam sau alt som­nifer, încât, în nu­mai două săptămâni, spre mira­rea tutu­ror, am lăsat cârjele şi am reuşit să urc singur, cu piciorul uşor târâş, cele 33 de trepte de la biserica cea mare, simţind un dor fierbinte de a mă închina la icoana Maicii Dom­nului de la Ni­cula şi de a plânge la ea.
Nu ştiu cât timp am rămas în genunchi. Când am deschis ochii, era seară şi părintele Visarion stătea lângă mine. Stătea parcă temându-se ca nu cumva să tul­bu­re în vreun fel momentul meu de pocăinţă. Atunci eu m-am apro­piat de el şi l-am îmbrăţişat, încercând în felul acesta să-i mulţumesc pentru tot ce făcuse pentru mine. El m-a primit ca pe un frate, s-a rugat la căpătâiul meu de om bolnav şi tot el a dat poruncă să se coboare din altar, special pentru mine, icoana făcă­toare de minuni a Maicii Dom­nu­lui, care nu se coboară decât la mari hramuri şi sărbători împără­teşti. Când, după un timp, fiica mea a revenit să mă ia acasă, am refuzat să mai plec. Gândul călugăriei deja în­col­ţise în minte. Un gând mic, asemenea grăuntelui de muş­tar. Un gând harnic şi însoţit de un altul, la fel de puternic - gândul de a învăţa meşteşugul icoane­lor, încurajat fiind şi de un frate al părin­telui Visarion, pictor de mare talent şi stu­dent la teologie, un­de­va, lângă Oradea. Alături de el, am învăţat să privesc, să potrivesc desenul şi să aleg culorile. Am învăţat ce înseamnă să experimentezi singur forme şi variante cromatice, aşa cum am învăţat taman la bătrâneţe un lucru extrem de simplu şi de important: să-ţi placă tot ce faci. Să te bucuri împreună cu rodul mâinilor tale. Fără această bucurie, orice iconar ar fi asemenea unui zugrav ce se chinuie să traseze şi să redea conturul Eter­nităţii, cu bidineaua."

Ursoaica şi cei doi boboloşi de la Sihăstria Rarăului

În găoacea lui de la schitul Orlat, părintele Caliopi se scoală în fiecare dimineaţă în raiul Munţilor Cindrel, admiră icoana care îl aşteaptă neterminată pe şevalet şi dă slavă lui Dumnezeu. Apoi iese în pajiştea de lângă biserică, priveşte în jur şi cugetă, gândind cu puţin re­gret că aşa frumoase şi idilice cum sunt, poienile din Mărginime îi sunt uşor străine. Locul lui s-ar putea să fie, totuşi, în altă parte - un loc încă neclar, imprecis şi învăluit misterios în negura depărtării, un loc pe care înţeleptul stareţ Visarion i l-a dat cu poruncă să-l caute. Să răscolească fără încetare drumuri şi poteci de mun­te, mânăstiri de mare fală sau simple colibe de pustnici, până ce inima îi va spune să se oprească, să nu mai facă niciun pas în plus. "Nu ştiu de ce durează atât de mult această căutare", zice părintele. "Mă zbat în felul meu, umblu şi urc până în vârful munţilor, la cele mai ascunse şi neştiute schi­turi călugăreşti, mai fac o încercare şi încă una, deşi ştiu prea bine că, în adevăr, locurile mele de suflet sunt două - ori lân­­gă fiica mea care tră­ieşte în Australia, ori undeva în Rarău, într-o peşteră ascunsă chiar dea­supra Sihăstriei Ra­rău­lui. Acolo, într-o gro­tă mică şi călduroasă, mă aşteaptă poate şi acum o prietenă de-a mea, o ursoaică. Era o namilă de doi metri, care avea doi boboloşi (eu aşa le zic la ursuleţii ăia), nişte ghemo­toace de blană, cărora le aruncam pâine adusă sub su­tană, de la mânăstire. La început, veneau tiptil, tiptil. Erau mititei... Luau o bucată de pâine şi fugeau spe­riaţi imediat înapoi, în timp ce mămica lor mormăia în­grijorată, făcând botul ăla mare, de mi-ar fi cuprins capul lesne, ca pe o nucă, dacă voia şi îşi punea mintea cu mine... În fine, după câteva întâlniri şi mai multe pâini arun­cate mai de la distanţă, ne-am împrie­tenit şi am început să ne jucăm până pe la începutul verii, când au început boboloşii să crească şi, în joaca lor, mi-au cam sfâşiat du­lama până la piele, obli­gându-mă de acum să ţin distanţa cuvenită şi să-i alint cu privirea, de departe... Nu ştiu de ce, dar tot timpul am iubit anima­lele. Dumnezeu să mă ierte, dar parcă am iubit animalele mai mult decât pe oameni. Cu sentimentul ăsta am trăit încă din copi­lărie, când ţin minte că tata, vânător pasio­nat, a venit acasă cu un cerb împuşcat. Asta m-a terminat sufleteşte, m-a trau­matizat. Am început să plâng, să mă agit şi, speriat, ca în poezia lui Labiş, l-am între­bat pe tata: «De ce l-ai omorât? Nu vezi cât e de frumos? Ce rău ţi-a făcut?...». Ni­ciodată nu am putut înţelege plăcerea unui om de a vâna, de a ucide, de a lua o viaţă care nu-i aparţine".

"Ce vrei să-ţi spun? Ai o viaţă înainte. Găseşte-ţi-o!... Crede!"

Părintele Caliopi e mereu pregătit să zugrăvească cupole de biserici sau să migălească o nouă icoană. Stă gata de plecare, cu băgăjelul său de călător la înde­mână - o straiţă în care poate să încapă uşor toată ave­rea lui: o cruce, o carte de rugăciune şi mai multe tuburi de cu­lori. Oriunde şi oricând îl chemi să înceapă o nouă lu­crare, el vine. Deşi are deja o vârstă şi puterile nu mai sunt cum erau odată, nu refuză pe nimeni, convins că cel care îi bate la uşa chiliei nu vine de la sine, ci e tri­mis de Dumnezeu. Asta i-a spus-o chiar marele mo­nah Ilie Cleopa, care, la plecare, a mai adăugat ceva im­portant şi demn de atenţie: să nu se oprească nicio clipă din drum. Să caute, să meargă, să înainteze. Se în­tâm­plă uneori ca drumul cel bun să fie însăşi cău­tarea.
Deşi avea mâna ruptă şi era asaltat de pelerini veniţi din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, părintele Cle­opa l-a primit în chilie şi i-a vorbit. "Era întins în pat", îşi aminteşte părintele Caliopi. "Obosit şi abia trecut prin suferinţa unei operaţii grele, se străduia să surâdă, să fie vesel, încurajându-mă din priviri: «Hai frăţioa­re... Curaj!». Drept să spun, în clipa aceea mi s-au tăiat picioarele şi nu am mai ştiut ce să spun. Am rostit doar formula cuvenită monahilor în vârstă: «Binecuvântaţi, Sfinţia voastră!"» şi am tăcut, pentru ca părintele Cleopa să mă măsoare din cap până-n picioare şi apoi să-mi spună galeş, apăsat, dar cu multă bunăvoinţă: «Ce vrei de la mine, măi?... Eu sunt un ghiuj bătrân. Ce vrei să-ţi spun? Tu ai o viaţă înainte... Găseşte-ţi-o!... Crede!». În viaţa mea nu am auzit vorbe mai frumoase şi mai profunde. Şi acum mă gândesc cu emoţie la spu­sa părintelui. Într-adevăr, sunt cuvinte care merită să te urmărească întreaga viaţă. Dumnezeu ne-a lăsat cu poruncă să regăsim în noi înşine adevărul Lui. Dum­nezeu ne-a dat viaţa, dar sensul acestei vieţi trebuie să-l căutăm singuri... Altcumva, părintele Cleopa mi-a pă­rut că are o aură de martir deasupra capului. Se vedea că suferă şi că abia mai făcea faţă unor oameni fără pic de milă, ce voiau să-l vadă, să pună mâna pe el, să-i ceară răspuns la cele mai banale şi prosteşti întrebări". Deşi a trecut ceva timp, amintirile dor şi acum. Aminti­rea părintelui Cleopa, strâmtorat în permanenţă de cu­riozitatea lumii. Mereu şi fără odihnă. Autocare în­tregi; puhoi de oameni, grăbiţi şi fără număr... În sinea lui, părintele ar fi vrut să lase totul, să fugă, să urce iarăşi în munte, la pomii şi oiţele lui, la păsărele şi căprioare. Locul lui nu mai era de mult la Sihăstria. Fă­cuse des­tule pentru mânăstire. Făcuse catedrala nouă, un alt corp de chilii. Făcuse trei sau patru alte mânăs­tiri, la care a şi fost stareţ. Acum voia să se împace definitiv cu Dumnezeu... Era bătrân. Era sătul de toate. Voia din nou liniştea muntelui. Voia din nou să fie un monah oarecare şi să vorbească cu Dumnezeu în singu­rătate.
Deşi n-ar vrea nicicum să se compare cu marele Cleopa, părintele Caliopi nutreşte acelaşi dor - să urce, să scape de zarva lumii şi să picteze cât e ziua de lungă, după tipicul exersat de atâtea ori pe schele, cu lumina soarelui proiectat pe perete şi cu muzica psaltică susu­rând uşor la ureche, până ce, luat de efluviile mistice ale momentului, începe să cânte şi el "Cuvine-se cu adevărat" sau "Bine eşti tu cuvântat, Doamne". Cântă sin­gur şi şoptit, în ritmul desenului şi al culorii supra­puse pe alte trei nuanţe, pentru ca, la sfârşit, să adauge un strop de alb, când pasta celorlalte tonuri este încă umedă, anume să cuprindă şi să redea strălucirea unui zâmbet de Măicuţă Sfântă şi înălţată biruitor deasupra oricărei tristeţi sau veselii trecătoare.

*

Multe ar avea de povestit despre oamenii şi minu­natele întâmplări din viaţa lui, dar părintele se opreşte, de teama de a nu se trufi cumva şi de a se lăuda cu ceea ce nu-i aparţine, conştient fiind că, în spatele părului său alb şi al vârstei înaintate, se ascunde un începător în ale credinţei, un ucenic umil şi cuminte, care visează cu o frumoasă naivitate la ziua în care se va înălţa spre cupola bisericii, uşor şi de la sine, renunţând la scări şi trepiede, la schelele urâte şi pline de var ale zugravu­lui de biserici. Fără zbor şi inspiraţie, truda iconarului nu ar mai avea niciun sens. Fără emoţie şi înălţare mistică, icoana s-ar reduce doar la un joc banal de linii şi combinaţii cromatice.
Nu oricine înţelege menirea iconarului. Nu oricine e născut să primească povara talentului. Odată, părin­tele a luat pe lângă sine un ucenic mai tânăr, dornic să înveţe meşteşugul icoanei. La sfârşitul zilei, când a obo­sit şi a pus penelul jos, ucenicul s-a apropiat sfios şi a mărturisit că, urmărind atent tot ce făcuse părintele, a ajuns la concluzia că pentru a picta o icoană ar fi ne­voie cam de 1.430 de mişcări ale mâinii; 1.430 de reve­niri, de insistenţe şi de ridicări energice ale mâinii. Atâta înţelesese el. Atâta îi fusese dat să vadă. În loc să privească atent cum pregăteşte pânza, cum se aleg culorile şi se realizează efectul de frotiu, de glasiu, de clar pe clar, ucenicul se oprise la ceea ce conta prea puţin - la încordarea mânii şi la mecanica ei banală, nevăzând nimic din coregrafia sublimă a liniei ce îşi cau­tă necontenit forma, culoarea, adânca expresivitate a unui gest, a unei priviri, a unui surâs amar şi resem­nat, de Maică îndurerată.