SILVIA DUMITRESCU - "Mă bucur de viaţă din toate puterile"

Armonii estivale

- Plină de viaţă, dar scumpă la vedere, cu câte o apariţie ici-colo, în acorduri selecte de blues şi jazz. Silvia, ce mai faci?

- Aaaa, începem cu complicata întrebare... Stai să mă gândesc la ceva care chiar să răspundă sincer la ce mă întrebi. Cel mai potrivit cred că este să spun: mă bucur de viaţă din toate puterile. Mă bucur de vacanţă, de prieteni, de tot ce nu am timp de-a lungul anului. Sunt foarte ve­­selă, mă încarc de energie pozitivă oriun­de merg şi sunt foarte bine. Mi-am găsit li­niştea in­terioară, linişte pe care mi-am do­rit-o mereu şi pe care am dobândit-o mai ales datorită familiei, prie­tenilor şi faptului că sunt din ce în ce mai îm­păcată cu mine. Am început să iu­besc natura şi să petrec mult, mult timp în mij­locul ei. Alerg, merg cu bicicleta, înot foarte mult vara şi am reluat un sport cu a cărui per­formanţă am cochetat în tinereţe: tenisul de câmp. Chiar lucrez cu un instructor şi îmi place foarte mult. Am slăbit patru kilograme şi sunt foar­te mul­­ţumită.

- Cum să înţeleg afirmaţia cu natura? Când joci tenis şi înoţi, nu tot spaţiu şi aer liber în­seamnă?

- Ba da, dar acum văd natura cu alţi ochi. Înainte, când mergeam într-o pădure, stăteam pur şi simplu acolo, fără s-o trăiesc cu adevărat, nu o respiram, nu o lăsam să îmi intre în inimă. Acum am învăţat să mă unesc cu ea. Dovada supremă este că nu de mult am avut prima mea experienţă la cort. Vă vine să cre­deţi că, până la vârsta asta, eu nu am dormit niciodată în­tr-un cort? Aveam impresia că nu îmi va plăcea, că sunt mult mai pretenţioasă, că am neapărat nevoie de con­diţii minime - duş, toaletă, lucruri de genul aces­ta. Am stat patru zile la cort, în zona Valea Dof­tanei. Am îno­tat într-un lac de munte, am dormit la în­gră­mădeală, am jucat Remmy, am râs de ne-am pră­pădit, ce mai, mi-a plăcut surprinzător de mult. Am ajuns şi la mare. Am fost două săp­tă­mâni la Vama Veche. În ciuda schim­­bă­rilor care au loc acolo, eu am rămas fidelă Vă­mii, îmi place să merg acolo, pentru că o fac în fiecare an, cu ace­iaşi oameni, ne cazăm în ace­laşi loc, facem pla­jă retras, ne închi­dem tele­foanele, stăm la jocuri şi la câte un şpriţ, seara, ne trezim când vrem di­mineaţa. Vacanţă în adevăratul sens al cu­vântului.

Fără televizor

- Ai, cu adevărat, un tonus foarte bun, ceea ce e cu atât mai lăudabil azi, într-o Românie destul de cătrănită la chip şi suflet...

- Mă bucur că se simte acest lucru, chiar sunt în echilibru cu mine, aşa cum spuneam. Pe lângă liniştea de care vorbeam mai devreme, am mai găsit un leac împotriva urâtului şi agresi­vi­tăţii: am renunţat la televizor. Eu, în ultima vreme, nici şti­rile nu le mai urmăresc, eventual o dată pe zi mă uit pe CNN şi aflu de acolo ce mai e prin lume. La posturile locale nu mai pot privi, pur şi simplu. Până şi ştirile sunt pline de vulgaritate şi violenţă, ce să ne mai aşteptăm la aşa-zisele emisiuni de di­vertisment. Prin natura me­seriei şi din curiozitate, mai urmăresc emi­siunile concurs de muzică, unde, câteodată, am bucuria să descopăr voci bune. Cu adevărat sunt fericită când observ pe cineva ta­lentat, nutresc un sentiment de speranţă că se va schim­ba ceva în muzica de azi, că va reveni o gene­ra­ţie valo­roasă, care să facă puţină ordine în haosul şi lipsa de valoare generalizată de azi. Nu îmi place cum ara­tă mu­zica la noi în prezent şi, urmărind ce se întâm­plă "afară", chiar şi la un eveniment precum Euro­vi­sion, îmi dau seama cât de în urmă suntem. Şi pie­sele celor din Republica Moldova sunt mai com­plexe şi mai bine or­ches­trate de­cât ale noas­tre. La noi, dacă se fac bani, toa­tă lumea e mul­ţu­mită, iar cali­­tatea este lăsată pe ultimul loc. Eu fac parte dintr-o ge­neraţie în care accentul se punea pe calitate, şi în urma acelei calităţi se câştigau sau nu bani. Evident că vremurile s-au schimbat. Îmi place evoluţia, teh­ni­ca, dar nu are cum să-mi placă non­valoarea. Nici puţinele eveni­mente care se mai organi­zează - că de tur­nee nu se mai pune pro­blema - nu au eleganţa şi bucuria de altădată. Ce li se ofe­ră oamenilor este de ca­li­tate îndoiel­nică, iar feed-back-ul e pe mă­sură: publicul vi­ne mai mult să bea şi să mănânce, nu se mai îmbracă fru­mos, nu se mai pregăteşte cu bucurie pentru un spec­tacol. Şi, un lu­cru de o tris­teţe ne­măr­gi­nită, oamenii nu mai ştiu să aplaude. Se ţipă într-un fel nefiresc şi nu se mai apla­udă, iar între me­lodii, se lasă o linişte atât de stân­jenitoare, că am observat artişti care chiar unesc pie­­sele între ele ca să scape de penibilul acelei situaţii.

Pe mâna timpului

- Ai început acest interviu în forţă, plină de bucurie, şi te-ai întristat tocmai acum, când ai adus vorba despre muzică, marea ta pa­siune...

- Sunt mai mult dezamăgită, decât tristă. Şi nu sunt dezamăgită că nu mai sunt eu în prim-plan, nici­de­cum. Îmi este ciudă că nu sunt primii în topuri şi pe scenă tinerii care me­rită, cei talentaţi şi mun­citori, în loc de cei care cântă pe două note şi cu două fustiţe scurte. Dar nu cumva să crezi că stau degeaba, din punct de vedere mu­zical. În ultima vreme, am făcut şase piese noi, trei cu Robert Anghelescu, de la Pro­consul, şi trei cu Virgil Popescu. Voi mai face, pentru că mi-am dat seama că - deşi ele nu se difuzează, din motive pe care nu le-am înţeles niciodată şi despre care nu mai vreau să vorbesc iar şi iar -, nu vreau să stau cu mâinile în sân. Poate, la un mo­ment dat, cineva va dori să asculte aceste melodii, poate le voi pune pe un disc. Im­portant este să las ceva în urma mea, să profit că sunt în formă vocală bună, că pot face piese evoluate orchestral, că îmi face plăcere enormă să fac muzică. Am hotărât să merg pe mâna timpului, să îl las pe el să cearnă şi, până la ur­mă, se va vedea ce va alege publicul. De bine de rău, există Internet, ne folosim cu toţii de el. Pofta de crea­ţie se încadrează tot în starea mea bună din ultima vre­me, în interesul meu de a mă simţi bine, de a avea mare grijă de sănătate, de a-mi găsi bucurie în tot. Am pro­gra­mate şi concerte. De exemplu, pe 4 octombrie, voi avea un recital în cadrul Festivalului "Dan Spă­ta­ru", la care nu am mai fost niciodată. Abia aştept, pen­tru că eu şi cu Dan am fost colegi la Tinerimea Ro­mâ­nă, am avut foarte multe concerte împreună. Îmi aduc amin­te cu plăcere, şi pentru că el era născut pe 2 oc­tom­brie, iar eu sunt pe 3, fix cu zece ani mai mică. Balanţe amândoi. Zice-se că sunt oameni talentaţi Ba­lan­ţele, oameni cărora le place să iasă în evidenţă, oa­meni frumoşi sufleteşte, dar şi persoane ale extremelor.

- Îţi propun, la final, un test fulger: care este cea mai mare bucurie care îţi vine în minte acum? Re­pede!

- Iulian! Băiatul nostru, Iulian, tocmai întors din Suedia, de la un masterclass. Este un copil deosebit, stu­dent în anul doi la Universitatea de Muzică din Bucu­­reşti, pianist, concertist... Este un copil foarte ocu­pat, studiază şi şapte ore pe zi, e foarte special şi îl iubesc de mor. Îmi place şi mai mult, pentru că e în­dră­git de toată lumea, de profesori, de colegi, iar asta îmi confirmă că este un om special şi îmi alungă orice ur­mă de subiectivism. Ador familia noastră muzicală, care trăieşte în mare armonie.

Eleganţa trecutului

- Ce dor te bântuie, cu dinadins?

- Mi-e dor de multe lucruri, dar mult de tot mi-e dor de oamenii de ca­litate pe care i-am cunoscut. Mi-e dor de calmul de odinioară şi, poate cel mai mult, mi-e dor de eleganţa trecutului. N-ar trebui să uităm de galanterie doar pentru că avem rate la bănci. Am de­ve­nit nişte vulturi gata mereu de atac, ju­decăm fără discernământ şi fără milă. Mie nu îmi place deloc acest lucru. Sunt un om religios, aproape de Bise­rică şi de în­văţăturile ei, şi de mult timp mă străduiesc să nu judec, să nu ca­tegorisesc aşa, în viteza clipei. Am gre­şit de multe ori şi refuz să persist în gre­şe­lile pe care le-am făcut. Oamenii aveau mai multă răbdare şi res­pect pe vremuri. Uite, îţi dau un exemplu din lumea artiştilor, pe care o cunosc cel mai bine. Îna­inte de Re­voluţie, cel mai mare eve­niment mu­zical din România rămăsese festivalul de la Mamaia. Nu vorbesc de ce au­di­en­ţe colosale făcea, pen­tru că erau alte vremuri şi nu exista o alternativă la te­levizor, nu vorbesc de cât de frumos era publicul, ce cald, cu cât entuziasm apla­uda, ce frumos erau îmbră­caţi cu toţii, ci o să-ţi vorbesc din culise. Întâlnirea din­tre noi, cântăreţii, an de an, era o bucurie ne­măr­ginită, o sărbătoare. Ne iubeam, poves­team, legam prietenii. Eu m-am lansat în 1985, eram parte din generaţia nouă de atunci. Asta nu le-a împiedicat pe Angela, Corina, Mi­rabela să-mi dea sfaturi, să mă încurajeze. Ele erau idolii mei, iar când am apărut, nu s-au temut de nicio concurenţă, au avut răbdare să mă po­văţu­ias­că, au avut respect pentru un nou venit în "fa­milia" lor. Păi, când am auzit-o pe Aura Urzi­ceanu strigându-mi din culise, la o repetiţie: "Uau, dar tu unde ai stat ascunsă până acum?!", am simţit că plutesc de feri­cire... Sau când compozitorii şi textierii ve­neau cu flori la mine, după spectacol. Ei, ga­lan­teria aceasta extraordinară se re­găsea şi în viaţa de zi cu zi. Îmi lipseşte. Da, dacă îmi este dor de ceva, exact de asta îmi este: de oamenii po­­li­ticoşi, care vorbeau frumos, de mereu aveai im­pre­sia că citesc din cărţi când îţi adre­sau câteva cu­vinte. Or, acum se poceşte limba ro­mână şi la jurnalul de ştiri.

- Crezi că există leac împotriva acestei crize din inimile oamenilor?

- Cred că în ultima vreme ne-am înde­păr­tat prea mult de credinţă, iar ea este cu ade­vărat un leac. Apoi, profesorii, părinţii, ar trebui să-şi re­câş­tige răbdarea în a educa prun­cii. Ar mai trebui să ne redobândim dorinţa de a lăsa ceva frumos în urmă. Orice. Dar atâta timp cât lumea are impre­sia că totul se rezolvă cu bani, suntem pierduţi. Nu ştiu ce ar trebui să se întâmple ca să-i întoarcă pe oameni pe drumul cel bun. Să ne gândim cu toţii la ce avem de făcut şi să începem de azi să schim­băm lucrurile prin felul în care ne purtăm, prin atitudine, prin ajutor pentru semeni, prin sfaturi, prin zâmbete.