Dr. OVIDIU TUDORAN - "Certitudinea că Dumnezeu există m-a vindecat de teama de moarte"

Dialoguri în pridvor

Dr. Ovidiu Tudoran (n. 30 dec. 1957) este me­dic specialist ORL la Clinica "Medical Ser­vice" din Bacău. Dincolo de înalta sa calitate profesională, participarea sufletească la tra­ta­rea bolnavilor a câștigat inimile pacienților săi. Mereu cu un zâmbet pe buze, explicând pe înțelesul bolna­vu­lui afecțiunea de care su­feră și terapia necesară, dr. Tu­do­ran este o figură luminoasă, plină de empatie și de dă­ruire. "Boala este o dereglare a sufletului", spune el. "Or, su­fletul cu suflet se vindecă". Pre­ocupat de evoluția spiri­tuală, dr. Tudoran a trecut prin mai multe experiențe ezo­terice, până a ajuns la or­to­doxie. S-a ini­țiat și în te­rapii complementare, în ma­joritate orientale, însă a re­nun­țat, după ce a înțeles că or­todoxia are toate răspun­su­rile și me­to­dele de dezvoltare personală de care avem ne­voie. Când are răgaz, îi place să scrie. A publicat mai multe nuvele SF și eseuri într-o serie de pu­bli­cații naționale și locale. De asemenea, este au­tor sau co­au­tor a patru lucrări de spe­cia­litate.

"Am copilărit în curtea bisericii Sf. Treime din Craiova"

- Credința în Dumnezeu începe, de obicei, în copilărie, sub îndemnul mamei sau al bunicilor, de la care cei mici învață să se închine și să găsească drumul bisericii...

- În copilărie, cam trei luni pe an, îmi petreceam vacanța la bunicul meu matern din Craiova, preotul To­ma Tudoran. Casa parohială era în curtea bisericii "Sfân­ta Treime", un veritabil parc, cu o vegetație lu­xu­riantă. Cât era ziua de lungă, nu mă plictiseam să mă joc în curte, iar când se făcea prea cald, mă refu­giam în minunata cancelarie a parohiei, care mirosea a lemn și a cărți vechi. Bunicul avea o bibliotecă im­pre­sio­nantă acolo și citeam fără să mă deranjeze ni­meni. Nu prea stătea acasă, pentru că mereu avea ne­voie cineva de el. Cum suna telefonul, bunicul își îm­brăca reve­renda și pleca.

- Ați copilărit în plină epocă comunistă. Popu­laritatea unui preot nu reprezenta, la vremea aceea, un risc?

- Era în timpul comunismului, dar biserica era plină, plină! Nu mai vorbesc în perioada examenelor! Ce era atunci... o nebunie pentru el. Nici nu știu dacă dor­mea. Bunicul era genul tipic de oltean care-și dădea hai­na de pe el, când era cazul, dar îți și sărea la be­regată, dacă îl supărai! (Râde). Bunica era dintr-o fa­milie de preoți. Tatăl ei, părintele Pâslaru, a fost se­cretarul mitropolitului de la București. Toată familia bu­nicii era de oameni erudiți. Pe când Toma Tudoran era un preot mai de țară, așa, mai popular, și cred că a fost acceptat de familia Pâslaru numai fiindcă era preot... Însă, părintele Toma a devenit, în timp, un mentor al comunității... Era foarte iubit și respectat, i se cerea frecvent sfatul sau aju­torul. Pentru asta a și plătit. După instalarea comunismului a fost arestat, iar mama și bunica au fost date afară din casă; au dormit într-un șifonier, în stradă, o săptămână. S-a întâmplat însă o minune. În timp ce era transferat la centrul regional al Securității, bunicul a fost făcut scăpat de milițianul care îl păzea și căruia îi botezase un copil. Gardianul l-a îndemnat să meargă la toaletă, când trenul a intrat pe un tronson pe care circula cu viteză mică, și să sară din tren. A sărit, dar s-a lovit de un stâlp. A avut o amnezie, după comoția asta. Nu mai știa cine este și încotro să meargă. A ajuns la o stână, unde a fost în­grijit de ciobani, vreo trei săptămâni, până și-a revenit. După a­ceea, s-a întors la fa­milie. Norocul lui s-a numit Ștefan Voitec, unul dintre liderii co­mu­niști, ministru, vi­ce­premier și, mai târ­ziu, președinte al Ma­rii Adunări Națio­nale. Bunicul se cunoștea cu Voitec, pe care îl adă­postise de vreo do­uă ori, în perioada în care comuniștii erau vânați de guvern. Bu­nicul nu făcea poli­tică, dar dacă vedea un om prigonit, îl aju­ta. Când și-a recăpătat memoria, bunicul To­ma i-a cerut ajutorul lui Voitec, iar acesta a dat un fel de scrisoare către autorități, ca să-l lase în pace pe preot, că nu e contra regimului, și că e popă numai pentru că trebuie să mănânce și el o pâine.

"Îmi plăcea în biserică, dar mai ales când era goală"

- Așadar, ați copilărit într-un mediu religios și subversiv, prin însăși esența sa, față de regimul comunist. V-a marcat asta?

- Undeva, în mine, s-au depus toate acestea, dar atunci nu conștien­tizam nici prezența lui Dum­ne­zeu, nici nevoia de cre­dință, nici ce poate în­semna să fii creștin în tim­pul co­mu­nismului. Bu­­­nicul, ca toată fa­milia, mă ținea deoparte de toate acestea, ca să mă pro­te­je­ze, probabil. Nici la sluj­be nu mă lua. Mie îmi plăcea în biserică, dar mai ales când era goa­lă. Mă sim­țeam bine acolo, pentru că era li­niște, mi­rosea fru­mos a smir­nă și busuioc și e­ram fascinat de chi­pu­rile-icoane de pe pereți. Însă, nu înțele­geam ce e cu sfin­ții, cine e Dum­ne­zeu, nu mă rugam...

- Dar v-ați legat de bunicul dvs., pe care l-ați iubit atât de mult încât i-ați luat și numele, nu?

- L-am iubit tare, da. Am avut o perioadă, după aceea, când l-am văzut mai rar, eu fiind la Bacău, iar el la Craiova, și n-am mai fost atât de apropiați. Ba când m-am despărțit de prima soție, am avut și o discuție în contradictoriu cu el, mai aspră, că el insista să nu divorțez, de dragul copilului. Aș fi vrut să nu moară înainte de a vedea că mi-am luat numele de Tudoran. Mi-am schimbat numele, într-un târziu, din două motive: întâi, pentru că nu mai exista nici un bărbat în familia Tudoranilor, care să-l ducă mai departe, apoi, pentru că suna mai bine pentru un medic decât numele primit de la tata, Harabulă. Și mai este și un aspect ezoteric: toată viața am visat să am o fată pe care s-o cheme Ruxandra Tudoran. Și am o fată, din a doua căsătorie, care se numește așa. Aici o bănuiesc pe ea că a aranjat lucrurile dina­inte... (Zâmbește) Îmi place numele de Tudoran și pentru că bunicul spunea că suntem descendenți din locotenenții lui Tudor Vladimirescu. După ce Tudor Vladimirescu a fost ucis, o parte din căpeteniile pan­durilor, veri ai lui, și-ar fi luat numele de Tu­doran și s-ar fi răspândit în toate zonele țării.

"Visez la o lume în care să ne cunoaștem, nu după nume, ci după rostul nostru"

- Cum v-ați hotărât să deveniți medic?

- Mama a fost șefă de promoție în liceu, a intrat fără probleme la Facultatea de Farmacie, dar au dat-o afară când au descoperit că tatăl său este preot, spunându-i: "Nu poți să te faci farmacistă tu, fată de preot, fiindcă ai să omori copiii, ai să otrăvești poporul!". A trăit o mare dramă, a vrut să se sinucidă, dar au oprit-o credința și iubirea celor din jur. Din neîmplinirea asta a ei, că nu a putut vin­deca oamenii, s-a născut dorința mea de a deveni me­dic. Știam că voi fi medic de când eram foarte mic. Și mi-am urmărit visul. Am fost un elev bun, olimpic na­țional la mai multe obiecte, așa încât nu mi-a fost prea greu. Dar alegerea Medicinei a fost și un efect al men­talității colective din acea epocă. Atunci, fiecare încer­ca să-și facă o carieră care să-l ajute să trăiască nițel mai bine, într-un regim politic oprimant. Iar medicii aveau un trai mai bun.

- A fost numai o ambiție personală, ori ați avut și conștiința că rostul dvs. este să-i îngrijiți pe alții?

- Am scris undeva că visez la o lume în care să ne cunoaștem nu după nume, ci după rostul nostru. În sens restrâns, se poate spune că profesia a fost rostul meu. Dar dacă ai în vedere transcendentul, atunci sensul unei vieți nu se poate reduce la o profesie. Viața este un lung șir de lecții. Suntem aici ca să învățăm ceva și să evoluăm spiritual. Cine nu înțelege asta, înseamnă că trăiește degeaba.

- În vremea când vă pregăteați pentru Facultatea de Medicină, aveați deja o viziune mistică asupra vieții?

- Nu. Cine sunt, de unde vin, unde mă duc? - sunt întrebări pe care mi le-am pus mai târziu.

- Erați convins că lucrurile depind numai de știință ca să fii un bun medic, că poți salva viața unui om prin ce știi, fără ajutorul lui Dumnezeu?

- Da. E o reflexie a orgoliului și, totodată, o sen­zație de putere. Este oleacă de trufie în asta. Știu, pentru că am avut acest sentiment și mereu am plătit pentru el. Ca medic, dacă nu ești credincios, te simți un mic dumnezeu când reușești să vindeci pe cineva, sau măcar să-l aduci dintr-o situație proastă în una mai bună. Însă, cu cât capeți o mai mare experiență pro­fesională, cu atât realizezi cât de puțin cunoști și că nu tu vindeci. Iar dacă ai privilegiul unor experiențe-limită, te convingi definitiv. Eu am avut.
Eram medic ORL în orașul Buhuși, iar acolo aveam un anestezist căruia îi era teamă să facă anes­tezie totală pentru operațiile de la ORL. Și atunci, ce pu­team, operam cu anestezie locală, care presupune riscuri mai mari. Și am avut un incident intraoperator, cu un tânăr de vreo 19 ani, căruia îi făceam rezecție de cornete nazale, o metodă extrem de sângerândă. În timpul intervenției, băiatul a intrat în moarte clinică. Am reușit să-l reanim și operația s-a încheiat bine. După vreo șase luni, l-am reîntâlnit și mi-a povestit cum a fost în moarte clinică. Exact ca și alții care au trecut prin asta, s-a văzut de sus, dintr-un colț al came­rei, auzea tot, vedea manevrele noastre de resus­citare, dar nu se simțea rău, nici în­grijorat. Apoi a trecut prin acel tunel luminos, care apare în toate povestirile de genul ăsta, și a ajuns într-o cameră frumoasă, cu o fereastră deschisă. Ar fi vrut să vadă ce e din­colo de fe­reastră, dar s-a întors în lumea noastră. Ani de zile mai târziu, i-am povestit episodul unui medic anes­tezist, faimos în Bacău, dr. Cons­tantin Asmarandei. El mi-a spus din prima, căci era foarte experimentat și vorbise cu mai mulți pacienți trecuți prin moar­te clinică: "Bine că n-a des­chis fereastra, că nu se mai întorcea. Fereastra - sau ușa, în alte cazuri -, sunt tre­cerile definitive spre lumea cea­­laltă".

"Nu sunt convins că există Dumnezeu, ci știu!"

- Încercarea prin care ați trecut v-a făcut să vă puneți întrebările esen­­țiale, legate de Dumnezeu și con­diția umană?

- Întrebări mi-am pus și mai de­mult, când am observat multe "coin­cidențe" - de fapt, coincidențele sunt modul prin care Dumnezeu vrea să rămână incognito. Mi se întâmplau niște lucruri pe care mi le doream și pentru care nu mă rugam, dar la care mă gândeam intens. Mi-am dat seama că aici este o putere pe care ar fi bine să învăț s-o stăpânesc. De aceea, am și avut tot felul de experiențe ezoterice și am încercat tot felul de căi de cu­noaș­tere. Dar după accidentul de mașină groaznic pe care l-am avut în urmă cu 13 ani, mi s-au intensificat căutările spirituale.

- Deci, tot după un șoc...

- Da. Atunci am avut 19 fracturi și am stat lat în pat, cu tije în mine, peste tot, trei luni. După ce am ieșit din operație, a venit un părinte tânăr, Dan Rusu, care era preot misionar la Spitalul Județean, a pus peste mine epitrahilul și s-a rugat. Din momentul acela, am simțit o liniște extraordinară. Și-atunci am înțeles că am fost sub protecție divină, pentru că am avut 19 fracturi, dar nici o leziune internă. Puteam să mor, dar m-a apărat Dumnezeu. Accidentul s-a petrecut de Sfân­ta Treime. Eu am copilărit în biserica Sfânta Trei­me din Craiova. Totul capătă alt sens. Iar tâlcul acestui accident avea să mi se releve sub forma unei glume făcute de un prieten al meu, tot nepot de preot, care a venit să mă viziteze la spital. De cum a intrat pe ușă, mi-a spus precipitat și aparent supărat: "Bine, frate, așa faci tu întotdeauna! Acum ce-ți mai pasă?". La care eu l-am întrebat nedumerit ce vrea să zică. Și el: "Păi, tu ai plătit. Ce-ți mai pasă? Dar eu cine știe ce o să am de pătimit pentru păcatele mele". Am râs amân­doi, dar m-am gândit că în­tr-adevăr astfel de încercări ți-s date ca să va­lorizezi altfel viața și ca să-ți mai cureți su­fletul. Pe urmă, am încercat să aflu mai multe despre Dumnezeu, despre ortodoxie... Pentru că pentru mine, Paștele și Crăciunul au fost, multă vreme, numai niște datini, prilej de cadouri și de veselie, cu prietenii și familia. Nu știam semnificația teologică a sărbătorii și nici nu mă interesa. Totuși, am crezut mai demult, de pe la 30 de ani, că există o con­știință uni­versală, o forță ordonatoare a lu­mii... Acum, nu că sunt convins că există Dum­nezeu, ci știu! Și asta m-a vindecat de frica de moarte.

- Ce v-a oprit să căutați de la început în Biserică răspunsuri la întrebările care vă frământau?

- Am o problemă cu fanatismul religios, și asta m-a ținut la depărtare de Biserică. Dog­mele mi s-au părut excesive, atât cât le cunoș­team, preoții mi s-au părut prea exa­gerați, unii, prea lacși, alții, și, oricum, nu le înțelegeam prea bine rolul; mulți dintre oa­menii obiș­nuiți care își afirmau credința îmi păreau ipo­criți... Așa că am experiat anumite tehnici orientale. Dar există o parte întunecată în ele și, după ceva practică, îți dai seama că nu e în regulă. Și a mai fost ceva: deși eram anticlerical, totuși, mai călcam prin lăcașuri de cult. Ei bine, numai în bisericile or­todoxe simțeam o emoție foarte puternică, nicăieri altundeva. Apoi, o carte a părintelui Paisie Aghioritul mi-a deschis ochii asupra profunzimilor ortodoxiei, a diferenței dintre în­vățătura lui Hristos și celelalte credințe, și a războiului împotriva ortodoxiei.

"Dumnezeu știe mai bine decât mine ce-mi trebuie"

- De când v-ați întors la credință, ați avut vreo rugăciune care vi s-a îndeplinit?

- Când mă rog, în general, nu cer nimic. Vreau doar să mulțumesc. Și, din când în când, mă rog să-mi arate Dumnezeu calea, să știu pe ce drum o apuc când mă aflu la o răspântie a vieții mele. Mă rog, în general, cu cuvintele mele. Și atunci sunt foarte emoționat. Dumnezeu știe mai bine decât mine ce-mi trebuie. Nu e nevoie să-i cer nimic, doar să-i mulțumesc. Iar mai de curând, mă rog mai ales Maicii Domnului, pe care am descoperit-o foarte caldă, foarte umană și grabnic ajutătoare. Am găsit undeva, la o mânăstire, o icoană a Sfintei Fecioare, care mi-a deschis drumul spre ea.

- V-ați simțit vreodată pedepsit de Dumnezeu?

- Eu nu cred în Dumnezeul ăla care pedepsește și se răzbună... Dumnezeu e lumină și dragoste. Nu cred nici în creștinul care se "nevoiește" la bise­ri­că, dar dră­cuie când e pe stradă. Dacă îl în­țelegem pe Dumnezeu formal, vom avea o re­lație formală cu El, adică nu vom avea acces la lumină. Sunt preoți profunzi, care știu să abordeze fiecare caz în parte. Unii dau canoane ca pedepse, deși nu ăsta e rostul lor. Mie nu mi-a dat duhovnicul canon nicio­dată și sunt convins că știe ce face. Nu pen­tru că aș fi sfânt, dar probabil că duhov­nicul știe ce socoteală are Dumnezeu cu mine și ce fac, deja, pentru păcatele mele.

- Cum vă simțiți după spovedanie?

- Luminat, liniștit, plin de încredere... Când ți se iartă păcatele, n-ai cum să te simți rău. Dar eu m-am spovedit prima oară după vârsta de 50 de ani. Vă dați seama? Nici nu știam ce e aia spovedanie. Și când m-am dus întâia dată, nici nu știam ce să spun. Mă bucur că am avut îndrăzneala să merg.

"Pe Athos, m-am încărcat de o mare bucurie"

- În afară de momentul acciden­tu­lui pe care l-ați avut, a mai fost în viața dvs. vreun eveniment mi­raculos?

- Nu demult, am fost la Sfântul Munte Athos, cu un prieten mai tânăr, care, deși avea o carieră pro­mi­țătoare în desfășurare, era nemulțumit de ce făcea. El e medic or­to­ped, lucrează într-o clinică universitară, este cadru universitar, foarte bine pregătit pro­fe­sional, dar, ca doctor, nu face aproape nimic, pentru că pro­fesorul care îi este șef îl folo­sește la altceva. Teoretic, știe tot, dar nu este lăsat să facă nimic practic. Și era foarte ne­mulțumit de situația lui, neștiind dacă să-și schimbe meseria, după atâta muncă, sau să continue. Am ajuns la mânăstirea Prodromu, și un călugăr ca un înger ne-a arătat osuarul. E o cameră plină cu oasele unor monahi, ca­re au murit de când există mânăstirea. A luat la întâmplare, din grămadă, un femur cu o pro­teză de șold. Și călugărul acela ne-a vor­bit cu patos un sfert de ceas despre proteza de șold, deși eram nu­mai vreo doi medici în grup, și ceilalți probabil că nu erau interesați de subiect. După ce-am ieșit din osuar să mergem la chilii, l-am întrebat pe prietenul meu: "Acum, ce mai vrei, să vină Maica Domnului și să-ți spună să mergi mai departe? Cât de mare e probabili­tatea să vii la Athos și să ți se scoată un os cu o proteză pe care tu ai văzut-o numai în foto­grafii?". Omul chiar făcuse lucrarea vieții lui, premiată în străinătate, pe subiectul evoluției în timp a pro­te­zelor de șold. După Athos, a luat decizia de a-și continua cariera.

- Ce v-a impresionat cel mai mult pe Athos?

- Slujbele de noapte. Călugării aceia par din altă lume. Și întreaga atmosferă este una care te smulge din timp. Nu știam cum trec ore după ore în rugăciune, de parcă erau clipe petrecute într-o altă dimensiune. Și simțeam o pace desăvârșită și nici un pic de oboseală. M-am încărcat de o mare bucurie.