Olandezul zburător
Anul 1641. Graniţa dintre Oceanul Indian şi Oceanul Atlantic. Capul Bunei Speranţe.
Valuri uriaşe loveau cu furie spumegândă corabia. Lemnul de stejar scrâşnea într-un vuiet dureros, vela s-a smuls, iar catargul stătea gata să se prăbuşească. Pe punte, la proră, în bătaia vântului năprasnic, cu mâinile încleştate pe timonă, vajnicul căpitan de cursă lungă încerca în zadar să pătrundă cu privirea dincolo de furtuna ce se dezlănţuise nemilos. Stropii de apă grei şi reci ca gheaţa îi biciuiau chipul aspru, ars de soare. Bătrânul "lup de mare" şi-a înălţat capul către cerul plumburiu şi a urlat în noapte, invocând Diavolul care îl ajutase până atunci în nenumărate rânduri. Corabia sa fusese deja condamnată de furtună, dar căpitanul, încrâncenat, înfrunta val după val, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. "Chiar de ar fi să colind mările pe vecie, tot voi ajunge în port! Nicio urgie nu mă va putea opri", striga. Secundul vasului, ce supraveghea pupa, izbucni: "Eşti nebun, ne vei ucide pe toţi! Te avertizez, întoarce acum sau vei muri!". "Revoltă? Pe nava mea?", tună căpitanul şi, scoţând pistolul de la centură, fără a clipi, îl împuşcă pe secund direct în piept. Marinarii încremeniră. Deodată, un fascicul de lumină tăie bezna, luminând puntea. Lângă căpitan apăru, de nicăieri, o siluetă stranie. "De acum, doar fierea amară îţi va sta pe masă în loc de vin şi fierul încins îţi va fi hrana!", rosti silenţios apariţia. "Nava ta va rătăci pe veci, blestemat să fii, căpitane Van der Decken! Urgisit să fii pentru totdeauna, să colinzi cele mai învolburate ape, fără putinţa de a te odihni vreodată!". Şi de atunci, "Olandezul zburător" străbate mările, intrând dintr-o furtună în alta, fără a putea acosta în vreun port. Marinarii, ca într-un joc frenetic, ridică şi coboară velele, pregătindu-se iar şi iar de dezlănţuirea stihiilor.
Aceasta este legenda vasului "Olandezul zburător", corabia ce cutreieră mările şi oceanele, semănând groază prin apariţia ei fantomatică. Există zeci de mărturii care atestă că vasul apare şi dispare din furtuni, aducând celor pe care îi întâlneşte nenorociri sau chiar moarte. Marinarii, oameni foarte superstiţioşi, susţin că povestea "Olandezului zburător" nu este deloc o legendă şi că vasul olandez şi căpitanul său au fost blestemaţi pentru eternitate, pentru îndrăzneala de a se juca cu destinul şi de a sfida forţe nebănuite.
Poate că totul ar fi rămas o simplă poveste marinărească, dacă periodic, o corabie mâncată de vreme, cu velele putrezite, cu un echipaj fantomatic la bord, nu ar fi fost zărită, în nenumărate rânduri, timp de secole, în colţuri diferite ale lumii. În timpul celui de-al doilea război mondial, au fost înregistrate zeci de rapoarte ale ofiţerilor atât din cadrul forţelor navale aliate, cât şi din rândul celor germane, în care se făcea referire la o interceptare stranie: un vas abandonat, o corabie ce categoric aparţinea unor vremuri demult apuse. Nu puţini ofiţeri se hazardaseră chiar să susţină că înfricoşătoarea apariţie nu era nimic altceva decât un vas fantomă. Se relata că, de îndată ce corabia apărea în raza vizuală, un sentiment de panică necontrolată punea stăpânire pe întregul echipaj. Toate aceste rapoarte detaliate au stârnit interesul şi celor mai sceptici oameni de ştiinţă. "Aşa-zisele mărturii pot fi puse pe seama halucinaţiilor cauzate de epuizare fizică şi nervoasă la care ajungeau de foarte multe ori ofiţerii de marină militară", susţin experţii. Explicaţiile lor, însă, rămân departe de a clarifica misterioasele apariţii maritime ce continuă să se arate şi în zilele noastre.
Corabia morţii
Era o zi toridă de vară, de o acalmie ciudată, ce parcă prevestea o avalanşă de evenimente tulburătoare. Navele americane SS City of Baltimore şi SS Silver Star navigau tăcut prin strâmtoarea Malacca, cea care face legătura între Oceanul Indian şi cel Pacific. Deodată, la bordul ambelor ambarcaţiuni, s-a recepţionat un semnal S.O.S.: "Toţi ofiţerii, inclusiv căpitanul sunt morţi, trupurile lor zac atât pe punte, cât şi în cabina de comandă. Este posibil ca întregul echipaj să fie decedat... Mă sfârşesc şi eu." Transmiterea s-a încheiat brusc, şi-apoi s-a instalat o tăcere de mormânt. Apelul S.O.S. a fost preluat atât de către căpitanii celor două vase americane, cât şi de posturile de ascultare britanice şi olandeze, care au dedus că mesajul a fost, cel mai probabil, transmis de cargoul olandez Ourang Medan, care apărea pe radare, navigând prin aceeaşi strâmtoare, pe ruta către Singapore. Comandantul navei Silver Star care, se pare, era cel mai aproape de vasul aflat în primejdie, a dat de urgenţă comanda de schimbare a rutei şi de pornire cu toate motoarele către nava olandeză. În scurt timp, Ourang Medan a fost depistată. Americanii au încercat să transmită olandezilor semnale Morse de întâmpinare. Niciun rezultat. Totul la bord era amuţit. Pe punte, niciun semn de viaţă. Neavând de ales, căpitanul american a trimis câţiva marinari în recunoaştere. De îndată ce au urcat la bordul navei Ourang Medan, echipa de salvare a constatat că apelurile de urgenţă nu fuseseră deloc exagerate. Priveliştea era înfiorătoare: întreaga punte era plină de cadavre. Corpurile zăceau contorsionate, cu mâinile parcă implorând ajutorul. Chipurile lor îngheţaseră într-o grimasă de groază şi agonie. În aceeaşi stare a fost descoperit şi trupul căpitanului olandez. Echipa americană nu a putut depista cauza morţii marinarilor olandezi şi niciun semn care să indice că nava lor fusese avariată în vreun fel, deşi motoarele acesteia nu mai funcţionau. Atunci, căpitanul navei Silver Star a decis că singura soluţie este să remorcheze cargoul olandez, până în cel mai apropiat port. Dar de îndată ce odgoanele de remorcare au fost ataşate, marinarii au sesizat că, de sub puntea inferioară, din cală, ieşeau dâre negre de fum. Alertaţi, americanii au tăiat parâmele şi abia de au apucat să se îndepărteze câţiva zeci de metri, când vasul Ourang Medan a explodat cu o asemenea forţă, că "s-a ridicat în aer şi s-a scufundat pe dată în adâncuri", după cum au relatat martorii. Echipajul american urmărea îngrozit, de pe punte, cum nava olandeză dispărea în adâncuri, marinarii respirând uşuraţi că nu fuseseră, şi ei, târâţi în abisuri.
Au trecut ani şi, deşi presa internaţională scrisese zeci de articole despre evenimentele din iunie 1947, totuşi, nicio declaraţie oficială nu fusese emisă. Teoriile au început să fie vehiculate abia cinci ani mai târziu, când specialiştii au emis ipoteza că la bordul cargoului olandez s-ar fi aflat o încărcătură "bombă", cu cianură de potasiu şi nitroglicerină. Ambele substanţe pot fi extrem de periculoase în contact cu apa de mare, cianura de potasiu aducând moartea echipajului prin otrăvire, iar nitroglicerina provocând explozia. Conform unei alte teorii, se susţine că "la bordul multor nave abandonate, descoperite pe mare, plutind în derivă, au fost găsite cadavre pe ale căror chipuri se întipăriseră expresii de groază. Pe timp de furtună, pe mări şi oceane apar infrasunete ale căror frecvenţă şi intensitate foarte mari pot provoca tulburări grave la nivel cerebral, pot afecta sistemul nervos sau circulator, în multe cazuri putând fi chiar letale". Dar dacă lucrurile păreau, în aparenţă, atât de clare, cine transmisese semnalul S.O.S., şi de ce explodase nava olandeză, imediat după ce fusese descoperită?! La aceste întrebări, savanţii nu au reuşit să răspundă, nici până în ziua de astăzi.
Cuirasatul blestemat
Cheiurile docurilor portului Wilhelmshaven, cu ieşire la Marea Nordului, erau înţesate de lume. Atât oameni simpli, cât şi elita oraşului erau prezenţi la un eveniment ce se anunţase spectaculos: lansarea la apă a cuirasatului Scharnhorst, mândria flotei germane a anilor '30, într-o ceremonie unică, la care participa însuşi "Fuhrer-ul", conducătorul suprem al Germaniei, Adolf Hitler. Impunătorul cuirasat primise numele de Scharnhorst, în memoria marelui general prusac, Gerhard von Scharnhorst, personalitate militară de marcă, ce reformase din temelii structura armatei din Prusia, în perioada războaielor napoleoniene, ce devastaseră întreaga Europă. Din păcate, nimeni nu realizase, la acel moment, că acest nume era înlănţuit într-o serie de evenimente tragice pentru Germania. Numele acestuia intrase într-un şir de evenimente sumbre în urmă cu un veac, când, în 1813, faimosul general Scharnhorst suferise o înfrângere în faţa armatelor franceze, la Lützen, eşec ce pare straniu, în condiţiile în care forţele armatei napoleoniene erau net inferioare numeric celor ruso-prusace. Mai târziu, la începutul secolului al XX-lea, cu acelaşi nume a fost botezat un alt crucişător german. Blestem sau coincidenţă, cuirasatul Scharnhorst avea să fie scufundat, în 1914, de flota britanică, în una dintre cele mai grele înfrângeri navale suferite de Imperiul German în primul război mondial.
"Orice vas are suflet, fiindu-i predestinată o soartă. Foarte adesea, destinul vasului depinde de numele care i se atribuie. Crucişătorul care a fost construit în 1930, la ordinul direct al lui Hitler, spre a putea ţine piept puternicelor vase militare britanice, a fost sortit pieirii, încă de la «naşterea» sa", susţine Nikolai Cerkaşin, istoric militar rus. Într-adevăr, nava Scharnhorst părea blestemată încă de când s-au început primele lucrări de construcţie, căci aceasta a început să secere vieţi, chiar dinainte de a fi lansată la apă. Pe şantierul naval de la Wilhelmshaven au murit peste 100 de muncitori ce lucrau la construirea ei. Astfel, în scurt timp, s-a răspândit zvonul că "vasul Führer-ului" este damnat şi că oricine se apropie de el este sortit morţii. Niciun lucrător german nu mai era dispus să lucreze la construcţia lui şi, luni de zile, proiectul a fost chiar abandonat.
Şi iată că sosise, totuşi, ziua în care nava militară de mare tonaj fusese finalizată şi era, în sfârşit, lansată la apă. Însă evenimentul la care participa însuşi conducătorul Germaniei nu s-a desfăşurat aşa cum ar fi trebuit. Chiar înainte ca proiectantul cuirasatului să-şi înceapă discursul, cablurile care ancorau vasul în doc s-au smuls şi vasul s-a izbit de două barje, aflate la câţiva zeci de metri. Ca şi cum ceva ar fi prevestit soarta blestemată a navei şi a echipajului său. Şi ghinionul a continuat. Imediat după lansarea la apă, nava, deşi excelent concepută, a început să aibă diverse probleme tehnice. Vasul, puternic şi rapid, ar fi trebuit să înspăimânte duşmanii, numai prin apariţia sa impunătoare. Numai că seria de nenorociri ce se abăteau neîncetat asupra lui îl transformaseră, încet, într-un vas despre care se spunea că este blestemat. În decurs de doar câţiva ani, la bordul navei s-au petrecut mai multe accidente tragice, misterioase. Într-una din misiunile sale, unul dintre tunuri a explodat în mod neaşteptat şi 20 de mateloţi şi-au pierdut viaţa. Câteva zile mai târziu, când nava se îndrepta spre docuri pentru reparaţii, în cala vasului a izbucnit un incendiu şi alţi 12 oameni au pierit în flăcări. Chiar înainte de a intra în port, cuirasatul s-a izbit de un vas de linie german, suferind grave deteriorări.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
