SILVIA DUMITRESCU - "Mă bucur de viață din toate puterile"

Armonii estivale

- Plină de viață, dar scumpă la vedere, cu câte o apariție ici-colo, în acorduri selecte de blues și jazz. Silvia, ce mai faci?

- Aaaa, începem cu complicata întrebare... Stai să mă gândesc la ceva care chiar să răspundă sincer la ce mă întrebi. Cel mai potrivit cred că este să spun: mă bucur de viață din toate puterile. Mă bucur de vacanță, de prieteni, de tot ce nu am timp de-a lungul anului. Sunt foarte ve­­selă, mă încarc de energie pozitivă oriun­de merg și sunt foarte bine. Mi-am găsit li­niștea in­terioară, liniște pe care mi-am do­rit-o mereu și pe care am dobândit-o mai ales datorită familiei, prie­tenilor și faptului că sunt din ce în ce mai îm­păcată cu mine. Am început să iu­besc natura și să petrec mult, mult timp în mij­locul ei. Alerg, merg cu bicicleta, înot foarte mult vara și am reluat un sport cu a cărui per­formanță am cochetat în tinerețe: tenisul de câmp. Chiar lucrez cu un instructor și îmi place foarte mult. Am slăbit patru kilograme și sunt foar­te mul­­țumită.

- Cum să înțeleg afirmația cu natura? Când joci tenis și înoți, nu tot spațiu și aer liber în­seamnă?

- Ba da, dar acum văd natura cu alți ochi. Înainte, când mergeam într-o pădure, stăteam pur și simplu acolo, fără s-o trăiesc cu adevărat, nu o respiram, nu o lăsam să îmi intre în inimă. Acum am învățat să mă unesc cu ea. Dovada supremă este că nu de mult am avut prima mea experiență la cort. Vă vine să cre­deți că, până la vârsta asta, eu nu am dormit niciodată în­tr-un cort? Aveam impresia că nu îmi va plăcea, că sunt mult mai pretențioasă, că am neapărat nevoie de con­diții minime - duș, toaletă, lucruri de genul aces­ta. Am stat patru zile la cort, în zona Valea Dof­tanei. Am îno­tat într-un lac de munte, am dormit la în­gră­mădeală, am jucat Remmy, am râs de ne-am pră­pădit, ce mai, mi-a plăcut surprinzător de mult. Am ajuns și la mare. Am fost două săp­tă­mâni la Vama Veche. În ciuda schim­­bă­rilor care au loc acolo, eu am rămas fidelă Vă­mii, îmi place să merg acolo, pentru că o fac în fiecare an, cu ace­iași oameni, ne cazăm în ace­lași loc, facem pla­jă retras, ne închi­dem tele­foanele, stăm la jocuri și la câte un șpriț, seara, ne trezim când vrem di­mineața. Vacanță în adevăratul sens al cu­vântului.

Fără televizor

- Ai, cu adevărat, un tonus foarte bun, ceea ce e cu atât mai lăudabil azi, într-o Românie destul de cătrănită la chip și suflet...

- Mă bucur că se simte acest lucru, chiar sunt în echilibru cu mine, așa cum spuneam. Pe lângă liniștea de care vorbeam mai devreme, am mai găsit un leac împotriva urâtului și agresi­vi­tății: am renunțat la televizor. Eu, în ultima vreme, nici ști­rile nu le mai urmăresc, eventual o dată pe zi mă uit pe CNN și aflu de acolo ce mai e prin lume. La posturile locale nu mai pot privi, pur și simplu. Până și știrile sunt pline de vulgaritate și violență, ce să ne mai așteptăm la așa-zisele emisiuni de di­vertisment. Prin natura me­seriei și din curiozitate, mai urmăresc emi­siunile concurs de muzică, unde, câteodată, am bucuria să descopăr voci bune. Cu adevărat sunt fericită când observ pe cineva ta­lentat, nutresc un sentiment de speranță că se va schim­ba ceva în muzica de azi, că va reveni o gene­ra­ție valo­roasă, care să facă puțină ordine în haosul și lipsa de valoare generalizată de azi. Nu îmi place cum ara­tă mu­zica la noi în prezent și, urmărind ce se întâm­plă "afară", chiar și la un eveniment precum Euro­vi­sion, îmi dau seama cât de în urmă suntem. Și pie­sele celor din Republica Moldova sunt mai com­plexe și mai bine or­ches­trate de­cât ale noas­tre. La noi, dacă se fac bani, toa­tă lumea e mul­țu­mită, iar cali­­tatea este lăsată pe ultimul loc. Eu fac parte dintr-o ge­nerație în care accentul se punea pe calitate, și în urma acelei calități se câștigau sau nu bani. Evident că vremurile s-au schimbat. Îmi place evoluția, teh­ni­ca, dar nu are cum să-mi placă non­valoarea. Nici puținele eveni­mente care se mai organi­zează - că de tur­nee nu se mai pune pro­blema - nu au eleganța și bucuria de altădată. Ce li se ofe­ră oamenilor este de ca­li­tate îndoiel­nică, iar feed-back-ul e pe mă­sură: publicul vi­ne mai mult să bea și să mănânce, nu se mai îmbracă fru­mos, nu se mai pregătește cu bucurie pentru un spec­tacol. Și, un lu­cru de o tris­tețe ne­măr­gi­nită, oamenii nu mai știu să aplaude. Se țipă într-un fel nefiresc și nu se mai apla­udă, iar între me­lodii, se lasă o liniște atât de stân­jenitoare, că am observat artiști care chiar unesc pie­­sele între ele ca să scape de penibilul acelei situații.

Pe mâna timpului

- Ai început acest interviu în forță, plină de bucurie, și te-ai întristat tocmai acum, când ai adus vorba despre muzică, marea ta pa­siune...

- Sunt mai mult dezamăgită, decât tristă. Și nu sunt dezamăgită că nu mai sunt eu în prim-plan, nici­de­cum. Îmi este ciudă că nu sunt primii în topuri și pe scenă tinerii care me­rită, cei talentați și mun­citori, în loc de cei care cântă pe două note și cu două fustițe scurte. Dar nu cumva să crezi că stau degeaba, din punct de vedere mu­zical. În ultima vreme, am făcut șase piese noi, trei cu Robert Anghelescu, de la Pro­consul, și trei cu Virgil Popescu. Voi mai face, pentru că mi-am dat seama că - deși ele nu se difuzează, din motive pe care nu le-am înțeles niciodată și despre care nu mai vreau să vorbesc iar și iar -, nu vreau să stau cu mâinile în sân. Poate, la un mo­ment dat, cineva va dori să asculte aceste melodii, poate le voi pune pe un disc. Im­portant este să las ceva în urma mea, să profit că sunt în formă vocală bună, că pot face piese evoluate orchestral, că îmi face plăcere enormă să fac muzică. Am hotărât să merg pe mâna timpului, să îl las pe el să cearnă și, până la ur­mă, se va vedea ce va alege publicul. De bine de rău, există Internet, ne folosim cu toții de el. Pofta de crea­ție se încadrează tot în starea mea bună din ultima vre­me, în interesul meu de a mă simți bine, de a avea mare grijă de sănătate, de a-mi găsi bucurie în tot. Am pro­gra­mate și concerte. De exemplu, pe 4 octombrie, voi avea un recital în cadrul Festivalului "Dan Spă­ta­ru", la care nu am mai fost niciodată. Abia aștept, pen­tru că eu și cu Dan am fost colegi la Tinerimea Ro­mâ­nă, am avut foarte multe concerte împreună. Îmi aduc amin­te cu plăcere, și pentru că el era născut pe 2 oc­tom­brie, iar eu sunt pe 3, fix cu zece ani mai mică. Balanțe amândoi. Zice-se că sunt oameni talentați Ba­lan­țele, oameni cărora le place să iasă în evidență, oa­meni frumoși sufletește, dar și persoane ale extremelor.

- Îți propun, la final, un test fulger: care este cea mai mare bucurie care îți vine în minte acum? Re­pede!

- Iulian! Băiatul nostru, Iulian, tocmai întors din Suedia, de la un masterclass. Este un copil deosebit, stu­dent în anul doi la Universitatea de Muzică din Bucu­­rești, pianist, concertist... Este un copil foarte ocu­pat, studiază și șapte ore pe zi, e foarte special și îl iubesc de mor. Îmi place și mai mult, pentru că e în­dră­git de toată lumea, de profesori, de colegi, iar asta îmi confirmă că este un om special și îmi alungă orice ur­mă de subiectivism. Ador familia noastră muzicală, care trăiește în mare armonie.

Eleganța trecutului

- Ce dor te bântuie, cu dinadins?

- Mi-e dor de multe lucruri, dar mult de tot mi-e dor de oamenii de ca­litate pe care i-am cunoscut. Mi-e dor de calmul de odinioară și, poate cel mai mult, mi-e dor de eleganța trecutului. N-ar trebui să uităm de galanterie doar pentru că avem rate la bănci. Am de­ve­nit niște vulturi gata mereu de atac, ju­decăm fără discernământ și fără milă. Mie nu îmi place deloc acest lucru. Sunt un om religios, aproape de Bise­rică și de în­vățăturile ei, și de mult timp mă străduiesc să nu judec, să nu ca­tegorisesc așa, în viteza clipei. Am gre­șit de multe ori și refuz să persist în gre­șe­lile pe care le-am făcut. Oamenii aveau mai multă răbdare și res­pect pe vremuri. Uite, îți dau un exemplu din lumea artiștilor, pe care o cunosc cel mai bine. Îna­inte de Re­voluție, cel mai mare eve­niment mu­zical din România rămăsese festivalul de la Mamaia. Nu vorbesc de ce au­di­en­țe colosale făcea, pen­tru că erau alte vremuri și nu exista o alternativă la te­levizor, nu vorbesc de cât de frumos era publicul, ce cald, cu cât entuziasm apla­uda, ce frumos erau îmbră­cați cu toții, ci o să-ți vorbesc din culise. Întâlnirea din­tre noi, cântăreții, an de an, era o bucurie ne­măr­ginită, o sărbătoare. Ne iubeam, poves­team, legam prietenii. Eu m-am lansat în 1985, eram parte din generația nouă de atunci. Asta nu le-a împiedicat pe Angela, Corina, Mi­rabela să-mi dea sfaturi, să mă încurajeze. Ele erau idolii mei, iar când am apărut, nu s-au temut de nicio concurență, au avut răbdare să mă po­vățu­ias­că, au avut respect pentru un nou venit în "fa­milia" lor. Păi, când am auzit-o pe Aura Urzi­ceanu strigându-mi din culise, la o repetiție: "Uau, dar tu unde ai stat ascunsă până acum?!", am simțit că plutesc de feri­cire... Sau când compozitorii și textierii ve­neau cu flori la mine, după spectacol. Ei, ga­lan­teria aceasta extraordinară se re­găsea și în viața de zi cu zi. Îmi lipsește. Da, dacă îmi este dor de ceva, exact de asta îmi este: de oamenii po­­li­ticoși, care vorbeau frumos, de mereu aveai im­pre­sia că citesc din cărți când îți adre­sau câteva cu­vinte. Or, acum se pocește limba ro­mână și la jurnalul de știri.

- Crezi că există leac împotriva acestei crize din inimile oamenilor?

- Cred că în ultima vreme ne-am înde­păr­tat prea mult de credință, iar ea este cu ade­vărat un leac. Apoi, profesorii, părinții, ar trebui să-și re­câș­tige răbdarea în a educa prun­cii. Ar mai trebui să ne redobândim dorința de a lăsa ceva frumos în urmă. Orice. Dar atâta timp cât lumea are impre­sia că totul se rezolvă cu bani, suntem pierduți. Nu știu ce ar trebui să se întâmple ca să-i întoarcă pe oameni pe drumul cel bun. Să ne gândim cu toții la ce avem de făcut și să începem de azi să schim­băm lucrurile prin felul în care ne purtăm, prin atitudine, prin ajutor pentru semeni, prin sfaturi, prin zâmbete.