Viața merge înainte
Era una dintre acele zile superbe de vară, la mijlocul lui Cuptor. Soarele ardea sus pe cer și nimic nu anunța "furtuna" ce avea să se abată asupra sufletului meu tânăr. Aveam doar 23 de ani. Mă aflam la Cluj, pentru ceea ce credeam eu a fi un banal control medical. Mă simțeam destul de bine fizic și psihic. Și totuși... Tocmai s-a întâmplat! Mica mea lume calmă și mulțumită de sine era pe punctul de a se schimba pentru totdeauna. Primisem o veste îngrozitoare: boala recidivase, necesitând de urgență o nouă intervenție chirurgicală. "Asta e!", mi-am spus și am încercat să intru în sala de operații cât mai calmă, deși sufletul îmi spunea că ceva nu va mai fi așa ca până atunci. Și așa a fost! Verdictul medicilor după operație a fost că nu voi mai merge niciodată, deoarece piciorul drept era paralizat. Atârna pe lângă mine ca o păpușă neînsuflețită, neavând cine s-o mânuiască. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Nu mi se putea întâmpla tocmai mie! De ce? Oare m-a pedepsit Dumnezeu pentru nu știu ce păcat? Oare m-a uitat de tot? Nu se putea să fie adevărat. Și totuși, aceasta era realitatea: eram paralizată la piciorul drept. Și nu mai era cale de întoarcere. În acel moment, am simțit că se prăbușește pământul sub mine și că furia față de medici, viață, față de mama și chiar față de Dumnezeu nu avea margini. Singura explicație pe care o aveam era că Atotputernicul mă pedepsise pentru necredința și trufia mea față de El.
A fost foarte greu să-mi revin din șocul primit. A durat ceva timp, poate săptămâni, poate chiar luni de zile, dar am reușit, hotărând să nu mă las înfrântă. Începusem să întrevăd luminița de la capătul tunelului. Mi-am spus că trebuie să-mi asum responsabilitatea deplină asupra vieții mele, precum și asupra comportamentului meu. Cu ajutorul prietenilor adevărați din jurul meu și, mai ales, cu ajutorul mamei, am realizat că destinul nu trebuie așteptat și acceptat ca pe ceva inevitabil, ci, mai degrabă, înseamnă alegerea mea personală de a accepta fericirea și bucuria de a trăi, în locul tristeții veșnice. Am ales să renasc din durere și să prețuiesc cel mai valoros dar făcut de Dumnezeu: viața însăși.
Am reușit să trec peste nenorocirea ce se abătuse asupra mea, am învățat să înfrunt prejudecățile unei societăți care nu acceptă nimic altceva decât normalul(!?), oricare ar fi acela, tocmai în această țară ciudată, plină de oameni cu un handicap spiritual mult mai grav decât cel pe care îl am eu, fizic. Așa că pot spune că de fapt sunt fericită și că nu mă consider o "handicapată", ba, din contră, o persoană normală, atâta vreme cât mă pot bucura de viață, de cei din jurul meu.
Pentru a depăși limitările fizice impuse de handicap, am învățat să renunț la reguli. Aș fi putut să-mi folosesc boala ca pe o scuză pentru a-mi limita realizările, dar nu e stilul meu. Știam și știu că va trebui să fac multe sacrificii, că voi avea nevoie de curaj și, bineînțeles, de voință și disciplină. Și așa am și făcut. Am luat viața de la zero, ca și cum tot ce făcusem până atunci nu mai reprezenta realitatea. Am procedat ca un bebeluș care învață să facă primii pași. Trebuie să recunosc, deși poate multora asta li se va părea o nerozie, că mă bucur că am trecut printr-o încercare așa de dură, pentru că m-a făcut să privesc lucrurile dintr-o nouă perspectivă: sunt mai bună cu cei din jurul meu, mai cu credință în Dumnezeu, mai înțeleaptă și mai îngăduitoare, mai deschisă către suferințele celorlalți. Da, așa este, m-am schimbat enorm: sunt o persoană pozitivă. Nu am timp și nici nu-mi permit să-mi plâng de milă. Vreau să privesc doar partea bună a oricărui eveniment și să fac ca optimismul meu să fie adevărat. Pentru mine, asta reprezintă fericirea. Să fiu atât de puternică, încât nimic să nu-mi perturbe liniștea minții. Continui să spun că viața merge înainte și că merită trăită, indiferent de obstacolele care ni se pun în cale.
E o fericire și o bucurie pentru mine că am o mamă extraordinar de bună, de înțeleaptă și de înțelegătoare. E o bucurie să pot iubi animalele pe care le am (un motan foarte zvăpăiat și iubitor, în casă, și niște vrăbiuțe și cintezoi la geamul de la bucătărie, pe pervaz, unde le-am pus de-ale gurii). E o bucurie că-mi trăiesc bunicii, că sunt sănătoși și încă în putere, că mă iubesc foarte mult. Sunt fericită că exist pe acest pământ, că sunt puternică și că Dumnezeu mi-a arătat că omul se poate schimba în bine. Motto-ul meu în viață: "Viața merge înainte!". Tot ce trebuie să ai ca să reușești este un vis măreț, iar dacă-l ai, urmează-l! Dacă-l prinzi, hrănește visul, iar dacă ai reușit ca visul să se împlinească, sărbătorește momentul! Niciodată să nu spui niciodată!
Cu stimă, a dvs. cititoare fidelă,
ANGELICA - Galați
Întâlnire cu îngerul păzitor
Dragi prieteni,
Citesc această revistă de foarte mulți ani și am continuat să o citesc și aici, departe de țară. Nu îi mai ating paginile, dar o răsfoiesc electronic, pe Internet, și absorb toată energia necesară unei alte săptămâni trăite aici, pe tărâm canadian. Vă scriu azi pentru că am trăit anul acesta un sentiment profund de mulțumire, împletit cu lacrimi de bucurie și multă dragoste pe care vreau să-l împărtășesc cu voi. Am plecat din România acum șase ani. Eram doar o copilă speriată de cruzimea vieții de acasă și dornică de un viitor mai bun, dornică de a oferi familiei mele mult mai mult decât groaznicul trai din două salarii care împreună plăteau doar întreținerea apartamentului. Și am plecat cu un rucsac de visuri, speranțe și multă teamă de necunoscut. Am lăsat în urmă tot ce știam, tot ce iubeam, întreaga mea viață, întreg trecutul meu. Nu o să vă povestesc cât de greu mi-a fost să răzbesc aici. Nu o să vă povestesc despre umilințe, despre barierele limbii, mentalității și imaginilor eronate. Nu o să vă spun nici cât de greu este să te trezești fără părinți, fără prieteni și fără iubirea vieții tale. Căci toate fuseseră lăsate în România. Pe toate le abandonasem acolo, în aeroportul acela țipător și gălăgios, dincolo de porțile vameșilor, care mi-au smuls grăbiți pașaportul din mână și mi-au semnat sentința la înstrăinare. Le-am depășit însă pe toate. Tot ce contează este că azi mă simt învingătoare... Așa m-am simțit și în acea zi călduroasă de august. O visasem pe mama. Trebuie să vă spun că mama mea este unică. Sunt ceea ce sunt pentru că m-a iubit și pentru că fiecare succes al vieții mele i-a fost dedicat. De la premiile școlare, la olimpiadele la care participam doar pentru că premiile mele mai aduceau ceva bani în plus, pe care îi înmânam mamei cu mândrie. De la articolele semnate în diverse reviste până la Omul care sunt azi. Mama a fost îngerul meu păzitor. A fost o luptătoare. A crescut cinci copii de care este mândră. A rămas văduvă la 30 de ani și nu s-a lăsat bătută. A luptat cu viața, pentru noi toți. Ne-a zâmbit când sufletul îi plângea și a muncit când boala o chinuia. Anul acesta a fost foarte bolnavă. A supraviețuit însă operației grele și s-a întors acasă. Mama nu a avut niciodată vreun concediu. Nu a plecat niciodată în vreo vacanță, a trăit doar pentru noi. Doar pentru ca noi să putem merge la școală și să avem un trai modest, fără lipsuri... De aceea, anul acesta i-am oferit vacanța vieții sale. Nu s-a așteptat. Chiar m-a rugat să nu risipesc banii pe bilete de avion și excursii. Dar pentru prima dată în viață, nu am mai ascultat-o. Și am adus-o aici, în vizită. Am adus-o și drept "cadou" surioarei mele. Era ziua ei onomastică. Nu se aștepta la un asemenea cadou. I-am spus că darul e prea mare, să meargă la ușă să și-l ridice. A deschis ușa și aproape a leșinat. În pragul casei stătea mama noastră, emoționată, cu ochii în lacrimi, fericită de fericirea noastră. Am trăit o lună de fericire enormă. Se bucura ca un copil de zgârie-nori, de parcuri, de cascade și peisaje. Ne-am zbenguit ca două copile prin mall-uri și supermarket-uri. Am făcut o grămadă de cumpărături, am mers la coafor și prin magazine în care nu îndrăznea să intre. Dar cel mai mult s-a bucurat să mă vadă bine. Realizată. Cu visurile devenite realitate și cu teama din suflet risipită. Să nu mă mai știe singură, departe de casă. Să ne vadă împreună: pe mine și pe sora mea. După o lună, a vrut să plece. Am rugat-o să mai stea, dar sufletul ei de mamă plângea de grija "băiatului", fratele meu de 15 ani, care rămăsese acasă. Am condus-o la aeroport, plângând deja de dorul ei. M-a sărutat și mi-a spus că Dumnezeu o să mă ocrotească și de-acum înainte, pentru că se roagă ea la El, în fiecare zi, pentru noi. A plecat încărcată de daruri, cu sufletul ușor și cu un album de poze pe care le răsfoiește în fiecare zi. Dar mi-a rămas pe pernă mirosul zâmbetului său. Și bucătăria încă mai miroase a cozonacii ei. Și mângâi mereu floarea pe care mi-a plantat-o într-un ghiveci. Dar îmi șterg lacrimile acestea de dor, pentru că mama mea este, în sfârșit, fericită. A fost plecată în primul ei concediu. Un concediu care ne-a adus tuturor fericirea supremă. Oare v-am spus cât de mult o iubesc pe mama? Mama mea este unică...
ROXANA - Toronto, Canada